O excursie la Satu Mare (noiembrie, anul de grație 2018)

 

 

Acum aproximativ trei săptămâni, am făcut o descindere împreună cu câțiva prieteni la Satu Mare, să vizităm un prieten drag nouă, tuturor. Poate că noiembrie nu este o lună preferată de majoritate pentru deplasări din cauza frigului și a altor potențiale fenomene meteorologice amenințătoare, dar totuși, noi ne-am încercat norocul. Și nu am greșit cu nimic pentru că vremea a fost de partea noastră. Pe o șosea aproape liberă, mașina a zburat parcă printre șiruri de case, grădini încă verzi și dealuri până la Zalău unde am oprit la o benzinărie să ne tragem sufletele. Unii au și mâncat pentru că nu toată lumea e obișnuită să ia micul dejun la ore astrale ale omenirii. Făcând turul clădirii care adăpostește un magazin cu de toate și un mic restaurant, am dat peste un stand de cărți și reviste. Curiozitatea mi-a fost trezită de un volum aparținându-i lui John le Carre, scriitor specializat în arta spionajului, meserie pe care se pare că a practicat-o și el, cândva. Am cumpărat cartea, bineînțeles, cu promisiunea solemnă făcută mie însămi că o să o și citesc. Spre surprinderea mea, am reușit să parcurg deja câteva capitole în ciuda orarului încărcat la serviciu și a muncii de acasă.

După acest scurt popas, ne-am continuat drumul spre Satu Mare, cu soarele zâmbindu-ne prietenos din cerul albastru. Am ajuns la destinație ”in no time” cum ar spune un englez pentru că voia bună și conversațiile interesante au curs din belșug în mașina care alerga pe o șosea fără cusur.

Satu Mare ne-a întâmpinat cu un aer calm și prietenos, cu străduțele lui înguste străjiute de copaci. Ne-am cazat în două apartamente într-o vilă, nu departe de centrul orășelului. Era trecut de amiază când am ajuns la casa aceea modernă așezată la intersecția a două străzi. Era o liniște de început de lume în jur. Frunze gălbui și maronii, uscate de frigul zilelor de toamnă, acopereau strada. Mi-am amintit atunci de o excursie făcută cu un an înainte, în octombrie, la Iași și drumul spre bojdeuca lui Ion Creangă, printr-un cartier vechi, cu aceleași străzi înguste, case din alte vremuri și covorul de frunze căzute măturate de un vânt pribeag. Ziua nu era la fel de caldă ca aceea din urmă cu un an dar amintirea era atât de vie încât cred că aș fi putut să o ating cu mâna. În ciuda frigului pe care parcă începeam să-l simțim în oase, ne-am aventurat prin labirintul de străzi pentru a ne regăsi prietenul. A fost într-adevăr o regăsire deși nu ne despărțisem de el de prea multă vreme. Ne-am bucurat, am râs, am povestit, am spus bancuri și am mâncat împreună, ca o mare familie. Tot ceea ce era important era că eram acolo toți, încă o dată. Chiar dacă mai rămăseseră multe de spus, am ieșit în oraș la o plimbare în seara aceea de toamnă târzie. După-amiaza alerga înspre amurg și în înaltul cerului ciorile zburătăceau și croncăneau în căutarea unui adăpost pentru noapte. Mașini grăbite și oameni la plimbarea de seară forfoteau peste tot în jurul nostru. Am admirat clădirile vechi, străzile pietruite și parcurile frumos întreținute. Catedrala greco-catolică ne-a dat binețe cu atmosfera ei primitoare, liniștea atotstăpânitoare caracteristică oricărui locaș de cult și semiîntunericul presărat cu lumina candelelor. În drum spre bisericuța Calvaria unde urma să asistăm la slujba de seară, am trecut în revistă blocul cașcaval, clădirea Primăriei, Turnul Pompierilor despre care eu am crezut că este un minaret rătăcit și sinagoga.

Calvaria, biserica romano-catolică a orașului de pe malul Someșului, este o mică perlă în vârful unui delușor. În fața ei, la poalele dealului, se află o nișă cu o statuie a Fecioarei Maria așa cum trebuie să-i fi apărut ea Bernadettei Soubirous în peștera de la Lourdes. Biserica în sine seamănă cu camera de joacă a unor copii. Culorile pastelate care acoperă pereții, vitraliile multicolore și statuile viu colorate te duc cu gândul la joacă, la timpul inocenței, la iubirea necondiționată. A doua zi, duminică, biserica a fost înțesată de oameni. Cu mic cu mare au venit la slujbă să se roage, să cânte, să asculte un cuvânt de înțelepciune și corul acompaniat de orgă. A fost foarte frumos. Și pentru că vroiam să vedem cât mai multe și să trăim totul intens, la amiază am plecat la Homorod, unde am asistat la al doilea serviciu religios din ziua aceea. Când totul s-a terminat, am dat o fugă până la o familie nevoiașă pentru a le aduce puțină bucurie în suflete și apoi am onorat invitația generoasă la plăcinte cu varză, cartofi și brânză a unei doamne din sat. Amurgul violet cobora tiptil peste lume când am hotărât că era timpul să plecăm înspre casă. Ne-am despărțit veseli de prietenul nostru pentru că știam că urma să îl revedem în curând.

Pe drumul de întoarcere, am admirat apusul care colora cerul în nuanțe de roșu ca focul, galben intens și violet catifelat. Discul solar se rostogolea grăbit în spatele orizontului. Era obosit și el. Râsetele și șoaptele noastre din mașina care ne aducea înapoi la Cluj au animat noaptea care tocmai se lăsase.

Capitolul VIII: ”În așteptare. La drum. Amintiri.”

architecture-building-countryside-126271

Viața liniștită a micii comunități din cimitir deveni trepidantă la începutul lunii iulie. Și asta pentru că toată suflarea se pregătea pentru concertul copiilor. Acesta urma să aibă loc la mijlocul lunii și avea să marcheze debutul Clopoțelului ca solistă. Doamna Flaut spera ca acest concert să fie rampa de lansare a elevei sale preferate. Talentata profesoară dorea din toată inima ca micuța să-i calce pe urme, devenind noua stea a scenei lirice din lumea liliecilor. O pregătise intens pentru acest moment știind că în sală vor fi prezenți câțiva dintre cei mai vestiți experți de canto din lume. Ei asistau la asemenea concerte pentru a recruta noi talente pe care apoi le luau sub aripa lor ocrotitoare și le croiau o carieră de succes pe marile scene ale lumii, în luminile strălucitoare ale reflectoarelor. Așa începuse și ea.

Pentru eveniment, Foiță de Aur îi cumpărase Clopoțelului o rochiță albă simplă de in și fundițe la fel, pentru a-i aduna părul bogat. Restul copiilor din cor erau îmbrăcați în roșu, fetele și în albastru, băieții. Pe ultima sută de metri, repetițiile se țineau lanț. Profesoara și elevii puneau la punct ultimele detalii. Flaut Fermecat adusese și un coregraf pentru ca acesta să-i învețe pe copii mișcări care să acompanieze cele trei cântece pe care corul urma să le prezinte pe scenă.

– Totul trebuie să fie muzică, culoare și mișcare. Când urcați pe scenă, trebuie să fiți relaxați și să vă simțiți ca atunci când vă jucați slalom printre morminte în cimitir. Atunci și numai atunci o să dați tot ce aveți mai bun în voi. Ați înțeles?, le spusese ea coriștilor.

– Și dacă totuși, nu o să câștigăm marele premiu?, întrebă unul dintre micuții înaripați, îngrijorat de perspectiva unui posibil eșec.

– Marele premiu nu contează, dragul meu. Nu contează deloc. Tot ceea ce este important la acest concert este să participați și să vă simțiți bine. Dacă nu veți câștiga premiul cel mare, nici eu, nici părinții voștri și nimeni din orășel nu o să fie supărat pe voi. Un eșec nu înseamnă că trebuie să abandonați. Dimpotrivă, înseamnă că trebuie să munciți mai mult pentru a deveni mai buni și atunci veți câștiga tot ceea ce vă veți propune. E clar acum? Să nu vă fie frică! Bucurați-vă de fiecare clipă pe care o să o petreceți la concert, indiferent dacă veți câștiga marele premiu sau nu!

Așa își încurajase profesoara elevii și tocmai de aceea, repetițiile erau o relaxare. Bisericuța răsuna de voci și râsete cristaline. Sus în clopotniță mamele se delectau cu trilurile vesele și la sfârșitul fiecărei lecții întindeau afară, în cimitir, o masă delicioasă pentru profesoară și coriști, la umbra tufelor bogate de glicină. Micuții mâncau pe nerăsuflate după care se relaxau, jucându-se prin cimitir sau în grădina învecinată. Între timp, Flaut Fermecat povestea cu doamnele liliac și cu aricioaica Trifoi. După o oră de râsete și zburătăceală prin împrejurimile bisericuței, trupa coriștilor se reîntorcea pentru o nouă repetiție. Zilele însorite de iulie păreau să devină din ce în ce mai lungi în micul cimitir. Serile parfumate de trandafirii și florile care își ițeau căpșoarele multicolore din toate colțurile erau încă un prilej de bucurie pentru că, atunci când ziua se îngemăna cu noaptea, înainte de lăsarea întunericului peste lume, bărbații-lilieci se întorceau acasă de la slujbele lor din orășel. Familiile erau din nou împreună. Și tot atunci, Aripi Cărămizii și Steluță veneau în vizită. Când își făcea apariția și Moș Toma, micuța comunitate era în sărbătoare. Gură Spartă și Flaut Fermecat erau tratați întotdeauna ca invitații de onoare deși, în opinia lor, erau încă doi străini. Li se dădeau mereu cele mai bune locuri și erau serviți primii. În asemenea seri, liliecii preferau să stea de povești în cimitir, acasă, decât să iasă la vânătoare de insecte. În locul acestora, aleseseră să savureze câte un desert dulce: tort de ciocolată cu marțipan, prăjitură cu diferite fructe și cu multă frișcă sau înghețată. De cele mai multe ori, în mijlocul mini-petrecerii de fiecare seară, ajungea și Săltăreața care lucra deja de câteva săptămâni la hanul domnului Ghindă Neagră din parcul central al orașului. Veverița era aproape tot timpul obosită însă, cu toate acestea, era mereu cu zâmbetul pe buze. Toți liliecii o iubeau. Cioroiul o admira și el și chiar o lăudase de câteva ori.

***

Ziua mult așteptată veni mai repede decât își închipuiseră micii înaripați cu voci subțirele, speranța comunităților din orășelul de la malul mării. Concertul se ținea seara târziu, într-o vilă celebră în zonă, numită Vila Splendida. Aceasta se afla într-un oraș învecinat și fusese proprietatea unui om foarte înstărit. Când acesta trecuse la cele veșnice, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, frumoasa clădire rămăsese pustie fiindcă fostul proprietar nu avusese urmași și nici alte rude. Timpul își lăsase amprenta necruțătoare asupra vilei. Pereții exteriori, galben lămâie cândva, deveniseră gri pe alocuri, acolo unde ploile reci ale iernilor și cele calde ale verilor îi spălaseră făcând loc mucegaiului. Vopseaua ușii de la intrare se scorojise. Albul imaculat odinioară era murdar sau lipsea cu desăvârșire. Geamurile, care altădată clipeau vesel de la lumina ce se filtra dinăuntrul casei, arătau acum ca niște ochi orbi, incapabili să mai vadă ceva. Numai interiorul mai păstra urmele gloriei de odinioară. Camerele imense, cu pereții acoperiți cu tapet roșu, verde sau galben, cu candelabre mari, din sticlă de Murano, a căror țurțuri atârnau pe spirale, brațe lungi și subțiri sau cercuri, mobila masivă de mahon, nuc și cireș și bibelourile de porțelan, sticlă, alabastru și alte pietre prețioase fuseseră martorii a numeroase dezbateri politice, conversații frivole, șoapte de amor și petreceri ce se prelungiseră până târziu în noapte. Tot ele, asistaseră neputincioase la agonia lungă a celui care le adunase și le îngrijise cu atâta dragoste și devotament. Și tot ele, îl plânseseră în felul lor mut și neștiut de alții, atunci când nisipul din clepsidra pe care Dumnezeu i-o dăduse la naștere, se terminase.

În Vila Splendida nu locuia nimeni, nici măcar liliecii sau aricii din orașul respectiv. Cu multă vreme în urmă, atunci când Freddy era încă adolescent, cele șapte ,,legende” și alți câțiva lilieci bătrâni și înțelepți din zonă hotărâseră ca vila să fie întreținută pe rând, de membrii comunităților ce sălășluiau la malul mării și să fie folosită ca sală de spectacole sau pentru evenimente și dezbateri importante. De aceea, în ciuda aspectului exterior, minunata clădire era întreținută cu multă grijă. Femeile-liliac făceau curățenie săptămânal iar de curând, comunitățile deciseseră să o renoveze împreună cu fonduri și efort proprii. Lucrările urmau să înceapă imediat după terminarea concursului de canto. Pentru acesta, comitetul de organizare alocase sala de bal de la etaj a cărei balcon dădea înspre parcul cu copaci seculari ce se întindea în spatele vilei. Tot din același balcon, se auzea marea cu valurile ei neobosite lovind țărmul. În marea sală se amenajase o scenă pentru corurile participante. Micii soliști beneficiau de un pian de concert cu coadă pentru acompaniament muzical în timp ce spectatorii puteau să-i urmărească fie stând pe șirurile de scaune ce fuseseră așezate în semicerc în fața scenei sau atârnând de candelabrele mari de Murano. Draperiile masive de brocard argintiu cu flori roșii și albastre fuseseră deja trase pentru a feri concurenții și audiența de priviri indiscrete și de lumina soarelui până când acesta avea să dispară dincolo de orizont pentru a face loc surorii lui, luna. Erau așteptate douăzeci de coruri din diverse orașe de la malul mării, foarte mulți spectatori și, cel mai important, trei experți faimoși care doreau să aleagă câțiva concurenți pentru a-i pregăti și promova pentru marile scene lirice ale lumii liliecilor. Și asta pentru că, fiecare cor participant avea, obligatoriu, unul sau doi soliști, adică cei mai talentați mici lilieci cântăreți dintre cei mai talentați. Unul dintre aceștia era Clopoțel.

***

Forfota din bisericuța din micul cimitir atinse apogeul după-amiaza târziu. Toți membrii comunității, cu domnul Gură Spartă în frunte, plecaseră înspre Splendida. La poarta cimitirului micii coriști îl așteptau pe Moș Toma. Părinții lor erau deja, în zbor spre orășelul unde avea să înceapă concursul de canto în scurt timp. Plecaseră într-un grup mare, atât părinți cât și bunici. Moș Toma ajunse la cimitir, pe bicicletă, punctual ca întotdeauna.

– Moș Toma, te rog să-i iei mata pe copii și să-i duci până la Vila Splendida, așa cum ne-am înțeles. Să nu se ostenească prea tare că e destul de departe.

– Fii liniștit, Freddy. Coșul meu e mare și uite, l-am montat și pe cel din spate, special pentru transport, îi răspunse bătrânelul.

– Noi o să zburăm până la vilă în centru, să-i luăm pe Aripi Cărămizii și Steluță. Cred că vor veni și celelalte ,,legende”, interveni Foiță de Aur.

– Așa spuneau ieri, draga mea, răspunse Freddy. Sper că drumul nu va fi prea lung și obositor pentru ei. Tata e destul de slăbit zilele astea…

– E în vârstă, Freddy, și la fel sunt și ceilalți. De fapt, nici eu nu sunt foarte tânăr!, adăugă Moș Toma.

– Aripi Cărămizii se ține foarte bine, încă, dragul meu. Poate că drumul o să-l obosească puțin dar a spus că nu vrea nici în ruptul capului să scape debutul pe scenă al nepoatei lui. Sunt sigură că o să merite efortul.

– Cu siguranță, Foiță. Tata așteaptă de multă vreme să o vadă pe Clopoțel pe scenă…

– Și astăzi, visul i se va împlini. Acesta este și visul nostru, nu?

– Da, a fost mereu, de când am descoperit ce voce are ghemotocul nostru. Ah, Moș Toma, te rog să-i iei cu mata și pe Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți. Ei nu zboară și trebuie să ajungă la timp.

– Fii fără grijă, Freddy. Toată lumea va fi prezentă în sală înainte de începerea concertului.

– Mulțumesc, Moș Toma. Apropo, știe cineva ceva de Săltăreața? Spunea și ea că vrea să-i vadă pe cei mici. Oare merge direct la Splendida sau vine încoace?

– Dacă vine încoace, nu mai are timp să ajungă la concert. Și noi trebuie să plecăm dacă vrem să nu ne dăm sufletele până acolo, dragul meu.

– Atunci, să plecăm, Foiță! Moș Toma, te rog ia-o înainte cu copiii. Ceilalți părinți și domnul Gură Spartă au pornit deja.

– Aveți grijă de voi, Freddy! Ne vedem la concert!, mai adăugă simpaticul bătrânel. Haideți, copii, să mergem!

– Să mergem, Moș Toma, strigară micii coriști într-un glas, și mica trupă înaripată, pe bicicletă de data asta, se puse în mișcare. Cei doi arici ocupau coșul din față împreună cu Clopoțel și alți câțiva membri ai corului. Restul năzdrăvanilor se înghesuiau în coșul din spate care, de la o vreme, începu să se miște și să răsune de râsete vesele și chicoteli. Buna dispoziție contamină pe dată și coșul din față. Copiii se foiau și se hârjoneau având totuși grijă să nu o deranjeze prea tare pe Trifoi. Aricioaica însă, nu băga în seamă animația crescândă din jurul ei. Era pentru prima dată când călătorea pe o bicicletă și mai ales, în partea aceea de lume. Trifoi nu se mai aventurase în afara orășelului de la malul mării după moartea soțului. Picior Iute fusese sufletul ei pereche, prietenul ei cel mai bun, sprijinul ei cel mai de nădejde iar Țepi Ascuțiți, bucuria amândurora. Viața alături de Picior Iute fusese frumoasă și fără griji. Tânărul arici muncise cu drag ca să-și întrețină familia în timp ce Trifoi avusese grijă de locuință și de copil. Pe vremea aceea, locuiau într-un apartament mic dar cochet, închiriat, la subsolul unei case mari și vechi din centrul orașului. Camera și bucătăria, grădina casei și străduța lăturalnică pe care se afla aceasta erau universul lor. Serile și sfârșitul de săptămână erau tot atâtea ocazii în care tânăra familie se relaxa. Trifoi, Picior Iute și Țepi ieșeau la plimbare în grădina casei, în centrul orășelului sau pe malul mării. Iubeau întinderea aceea mare, albastră cu valurile ei albe și înspumate și nisipul cald al plajei cu scoicile sidefii mai mari sau mai mici, în forme diferite, uitate ici și acolo de câte un val care le adusese din larg. Iubeau și parcul din centru cu copacii lui rămuroși și bătrâni și străduțele pavate și înguste străjuite de căsuțe albe rotunde de piatră cu acoperișuri maro ca niște coifuri care se terminau cu câte o semilună în vârf. Ochiurile ferestrelor clipeau în serile calde de vară și felinarele de bronz din vârful stâlpilor aruncau peste lume lumina lor gălbuie transformând totul într-un tărâm magic. Picior Iute, Țepi și Trifoi iubeau magia serilor și se plimbau de mână amestecându-se cu umbrele. Se aveau unul pe altul și asta fusese de ajuns. Până când Picior Iute își găsise sfârșitul tragic la o vârstă când încă ar fi avut atât de multe de realizat. După moartea lui, aricioaica, deși devastată de durere, își adunase toate forțele și se luptase pentru ca fiului ei să nu-i lipsească nimic. El merita tot ce era mai bun. Urmaseră  luni și luni grele, de suferință, pentru cei doi. Plimbările pe malul mării sau prin labirintul de străduțe nu mai erau aceleași fără Picior Iute. Trifoi, care nu lucrase niciodată, s-a angajat la o croitorie mai întâi, apoi la un restaurant ca bucătăreasă. Banii nu le ajungeau, așa că, la scurt timp după tragedie, fuseseră nevoiți să se mute într-o singură cameră plină de mucegai, undeva la periferia orășelului. Din cauza condițiilor nesănătoase, amândoi aricii începuseră să tușească. Tușeau mereu, ziua și noaptea pentru că sporii pe care îi inhalau le gâdilau nasurile și gâturile provocându-le suferință în loc de plăcere. De frică să nu-și piardă și fiul în urma vreunui alt accident nefericit, Trifoi îl mutase pe Țepi de la liceul prestigios din centru la școala din noul cartier cu toată împotrivirea profesorilor care îl admiraseră pe arici pentru mintea lui ascuțită și zelul de care dădea dovadă la învățătură. Dar Trifoi nu mai dorea să riște. Odată zarurile aruncate, nu mai era nimic de făcut. Tânărul învățăcel, însă, se adaptase foarte ușor la noul colectiv și la noile cerințe. Continuase să fie sârguincios și ambițios. Își respecta profesorii și colegii și participa la multe evenimente organizate de școală. Țepi Ascuțiți era un foarte bun fotbalist și un biciclist iscusit. Fusese lăudat de nenumărate ori pentru performanțele lui la învățătură și pentru cele sportive. Iar Trifoi fusese felicitată de profesori pentru felul în care își educase copilul. La modesta școală de cartier, Țepi întâlni un adversar redutabil. Pe Bob de Mazăre. Băieții erau elevi în clase paralele și se cunoscuseră la început, după reputație. Tânărul liliac era campionul școlii la zbor și unul dintre cei mai buni elevi, mereu lăudat și aplaudat de toți, profesori și colegi. Apoi, se împrieteniseră jucându-se în curtea școlii și participând la diferite concursuri. Și Bob îi povestise lui Țepi de comunitatea din clopotnița bisericuței, de picnicurile înaripaților din orășel, de cele șapte ,,legende” și înțelepciunea lor și de jocurile din vechiul cimitir. Îl pomenise până și pe împielițatul de cioroi, Gură Spartă, cu croncănitul lui antipatic urât de toată lumea la vremea respectivă. Într-o bună zi, Bob de Mazăre își invitase prietenul țepos acasă, în clopotniță și Țepi le povesti lui Freddy și Foiței despre Trifoi și Picior Iute. Înduioșați de tragedia ei, soții lilieci o invitară pe aricioaică în vizită.

– Iar restul e istorie, murmură Trifoi cu Patru Foi pentru sine.

– Ați spus ceva, doamnă Trifoi?, i se adresă Moș Toma.

– Ah, nu, gândeam cu voce tare, Moș Toma, îi răspunse aricioaica trezită din reverie. Mă gândeam la viața mea, la Picior Iute și la tot ce am trăit împreună…

– Nu trebuie să vă întristați doamnă Trifoi. Timpul le vindecă pe toate.

– Așa este, Moș Toma. Mai avem mult de mers?

– Nu, aproape că am ajuns. Vedeți șirul acela de plopi din față?, întrebă bătrânelul arătând undeva în zare, nu departe, unde câmpul înverzit se termina lăsând loc unor copaci înalți ce ascundeau căsuțe și acoperișuri multicolore, turle și poteci care șerpuiau înspre plajă.

– Acolo, undeva, ascunsă de copacii din parc, e Vila Splendida. O să vă placă, mai mult ca sigur. E veche, dar încă are ce arăta, spuse cu mândrie Moș Toma.

– De abia aștept să o văd cu ochii mei, îi răspunse Trifoi cu nerăbdare în glas. Am auzit numai lucruri bune despre ea! Voi ce faceți, șmecherilor?, se întoarse ea spre trupa veselă a micilor coriști.

– Biiiiiineeee!, veni răspunsul vesel al ștrengarilor înaripați.

– Așteptăm concursul și sperăm să și câștigăm premiul cel mare, se auzi o voce timidă ce venea din interiorul coșului, de lângă ea. Era al unui băiețel slăbuț și ciufulit cam de aceeași vârstă cu Clopoțel. Trifoi și Țepi îl cunoșteau doar din vedere. Piticul venea la cor de undeva din oraș.

– Tu unde locuiești?, îl întrebă Țepi curios.

– În cuibul cel mare din salcia stufoasă de pe plajă, răspunse micuțul cu o voce care de abia se auzea.

– Și vii mereu singur la repetiții la bisericuță?

– Da, întotdeauna vine singur fiindcă este foarte curajos, interveni Clopoțelul fără să stea pe gânduri. El este cel mai mic cântăreț din cor dar are o voce foarte frumoasă. Așa spune doamna Flaut Fermecat, adăugă Clopoțel. Și de câte ori îl aude cântând, ea spune că, într-o zi, Năsturel va deveni un mare cântăreț de operă fiindcă e foarte, foarte, foarte talentat, completă fetița, accentuând pe fiecare ,,foarte” parcă pentru a întări cuvintele profesoarei.

,,Tot ceea ce spune doamna de muzică e lege pentru Clopoțel”, își zise Țepi, zâmbind.

– Așa să fie?, îl întrebă apoi pe Năsturel care, între timp, se făcuse nevăzut undeva în coș, printre ceilalți membri ai corului. Laudele pe care i le adusese Clopoțel îi sporiseră timiditatea și tot ceea ce-și dorise era să dispară undeva unde să nu-l mai deranjeze nimeni.

– Unde te-ai ascuns, năzdrăvane?, încercă Țepi să-l convingă să iasă din ascunzătoare. Dar în zadar. Micuțul se retrăsese într-un colț și închisese ochișorii sperând că astfel, o să fie lăsat în pace. Trilurile vesele și mișcarea continuă a celorlalți erau o ascunzătoare perfectă.

– Lasă-l în pace, Țepi, îi sfătui Moș Toma cu blândețe. Băiatul e mic și timid. Mai trebuie să crească…

Ariciul aprobă din cap și se uită în sus, la prietenul lui cel mai bun, Freddy, care zbura pe lângă bicicletă, se așeza uneori pe umărul lui Moș Toma, sau se îndepărta descriind cercuri mari pe bolta purpurie a amurgului pentru a reveni apoi printre prieteni. Cele două coșuri de pe bicicleta lui Moș Toma se clătinau din cauza micilor înaripați care nu puteau să-și domolească neastâmpărul. Unii se așezaseră pe marginile coșurilor și se balansau în ritmul lent al mersului bicicletei. Uneori își întindeau aripioarele pentru a-și păstra echilibrul. Alții se înghionteau în coșuri sau zburătăceau în jurul lor. Distracția era în toi. Nici Trifoi și nici Moș Toma nu băgau în seamă zarva din jur. Erau mulțumiți că micuții se simțeau în largul lor. Clopoțel râdea fericită la glumele colegilor. Se ridica din coș și i se alătura fratelui ei câteodată, provocându-l la slalomuri uriașe în aer.

Lumina aurie a amurgului invita la sărbătoare. Valurile cu dantelă albă dansau pe suprafața albastru deschis a mării care, undeva departe, la orizont, se îngemăna cu cerul purpuriu al după-amiezei târzii de vară. Mica trupă pe bicicletă ajunsese deja în apropiere de șirul de plopi care marca granița orășelului unde se ținea concursul. Dar chiar înainte de a intra în oraș pe poteca îngustă care se întindea alene între doi plopi, Clopoțel se așeză pe umărul lui Moș Toma și-i șopti la ureche:

– Moș Toma, te rog lasă-ne să zburăm până la mare, acum. Să ne răcorim puțin. O să ne poarte și noroc, o să vezi.

– Trebuie să înceapă concursul, Clopoțel și aveți nevoie de puțin timp să vă odihniți că v-ați zbănțuit tot drumul. Ar fi mai bine să mergem direct la Splendida, îi răspunse bătrânelul tot în șoaptă.

Dar frânturi din scurta conversație ajunseră la urechiușele ciulite ale Garofiței care începu să întrebe agitată:

– Ce? Ce? Ce spuneți acolo? Unde vrei să mergem, Clopoțel?

– Mă gândeam să zburăm repede până la mare, să respirăm briza de seară și apoi să ne grăbim la Splendida.

– Da! Da!, izbucni aprobarea imediată a corului entuziast. Haideți la mare, să zburăm deasupra valurilor, să ne răcorim.

– Dar copii…, începu Moș Toma. Fără succes, însă. Elevii lui Flaut Fermecat erau deja la jumătatea drumului înspre plajă.

– Du-te cu ei, Bob, și ai, te rog, grijă să nu zăbovească, altfel întârziem la concurs și mă omoară doamna Flaut Fermecat. Ca să nu mai spun de domnul Aripi Cărămizii care dorește de atâta vreme să-și vadă nepoata pe scenă.

– Fii fără grijă, Moș Toma. Îi aduc eu înapoi, cât ai clipi.

Și Bob o luă la goană după năzdrăvani. Aceștia erau de acum deasupra valurilor, zburând cât de jos puteau pentru a se răcori. Stropi mari și sărați săreau în toate părțile din crestele valurilor și se aninau de costumașele elegante și blănița coriștilor.

– Vai de mine, ce mă fac cu ei?, se întrebă Bob deja panicat de priveliștea aceea de circ.

– Uite, Bob, mă dau pe tobogan!, îi strigă, prin vacarm, Năsturel.

Micul corist urmări în zbor creasta unui val și apoi dispăru înghițit de apă. Sau, cel puțin, așa i se păru lui Bob de Mazăre. Adolescentul, speriat de-a-binelea, se avântă în adânc, înfruntând valurile înspumate, pentru a-l salva de la înec. Înotă pe sub apă, căutându-l cu privirea și sperând că nu era prea târziu. Însă, apa albastru-verzui transparentă nu ascundea nici un trupușor negru cu aripioare. ,,L-or fi dus valurile înspre țărm”, își auzi Bob gândurile bubuindu-i în cap. Și ieși la suprafață drept în sus, cu botul înainte, urmat de o coadă stufoasă de apă și spumă. Deasupra valurilor, trupa de coriști zburătăcea neliniștită strigându-i numele.

– Bob! Bob! Unde ești?, strigau micuții într-un glas.

– Bob!, țipă Clopoțel ascuțit, când dădu cu ochii de el. Am crezut că te-ai înecat!

Fetița se repezi la el și-l îmbrățișă așa ud cum era. De la mică distanță, Năsturel urmărea scena cu un aer nevinovat. Bob îl privi buimac, cu ochii înotându-i în apă sărată, ca și cum ar fi fost beat.

– Unde-ai fost, copile?, se răsti el. Ai băgat spaima în mine. Te-am căutat peste tot prin apă…

– Am fost cu ceilalți tot timpul, îngăimă vinovatul cu jumătate de glas. Doar că m-am dat pe val…am vrut să-ți fac o surpriză. Să vezi că și eu sunt mare și pot face aceleași lucruri ca tine și Țepi. După aceea, nu te-am mai văzut și am crezut că ai murit în valuri…

Aici, glasul micuțului se frânse într-un suspin urmat de câteva hohote de plâns. Trupușorul cu blăniță neagră și costumaș albastru tremura ca frunza în vânt.

– Ei, haide, nu e cazul să plângi, încercă Bob să-l consoleze. M-am speriat, atâta tot și acum sunt ud ca o murătură toamna.

– Când o să te vadă mama și tata…, începu Clopoțel.

– N-o să spună nimic. O să stau în spate, undeva, și o să aștept să mă usuc. Dar acum, să mergem, că dacă nu, nu mai ajungem niciodată și nu cred că asta vreți după atâta muncă, nu?

– Nu, nu, nu asta vrem, aprobară piticii într-un glas. Să mergem!

Și grupul vesel țâșni înapoi, înspre poteca îngustă și plopii ce străjuiau intrarea în orașul unde concursul de canto urma să înceapă când orologiul de pe turla Splendidei avea să bată ora nouă.

beach-nature-ocean-210227

Capitolul VII ”Peștera Roz”

branch-1838381_1920

Razele calde și prietenoase ale soarelui deveniră fierbinți. În micul cimitir, timpul continuă să se scurgă neobosit. Sfârșitul lunii iunie aduse două evenimente mult așteptate de întreaga comunitate de lilieci care alesese să viețuiască printre morminte. Primul, trăit cu entuziasm de către micuți, fusese venirea vacanței mari. Aceștia sărbătoriră terminarea anului școlar printr-o zi specială, pe care o petrecură afară, jucând slalom printre morminte. De data aceasta, invitară și micuți din alte comunități din orășel. Cimitirul se umplu de râsete și bună dispoziție. La amiază, mamele liliac din clopotniță, își serviră odraslele și oaspeții acestora cu sandviciuri și socată. Seara, adulții din clopotniță organizară un picnic în grădina învecinată cimitirului pentru micii lilieci oaspeți și părinții acestora. Ca de obicei, petrecerea se prelungi până târziu. Clopoțel animă întâlnirea cu glăsciorul ei nepământesc în timp ce un uriaș foc de tabără lumina violetul de catifea al nopții. Copiii dansară în jurul focului, cântară și se zburătăciră prin grădină. Adulții petrecură câteva ore discutând despre copiii lor, talentele acestora, probleme legate de școala care tocmai se terminase și altele legate de orășel și viața lor. Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți onorară și ei invitația la picnic. La fel făcu și Gură Spartă pe care îl cunoșteau deja aproape toți liliecii din micul oraș de la malul mării. Deși obosit frânt după zile întregi în care lucrase pe brânci la numărul doi al revistei, cioroiul rezistă eroic până la final. Mai mult, el găsi energia să-și delecteze oaspeții adulți și copii cu povești și întâmplări din alte timpuri, cu păsări și oameni care nu mai erau demult printre cei vii.

 Apoi, într-o noapte înstelată cu lună plină, Firicel de Pai dădu naștere unei fetițe cu blăniță cafenie și aripioare aproape transparente. Micuța avea ochișori albaștri ca cerul de mai. Comunitatea din cimitir sărbători evenimentul cu un alt picnic în amurg. Aleseră malul mării cu plaja sa aurie din fața Peșterii Roz. Nisipul era fierbinte și curat, răcorit de valurile înspumate ale mării care, învolburate de vânturile din larg, alergau fără răgaz spre țărm pentru a se sparge acolo în miliarde de diamante împodobite cu culorile curcubeului. Firicel își boteză fetița Azur, mândră că micuța ei avea ochi atât de speciali, pentru că, culoarea acestora era într-adevăr o raritate printre lilieci. La sfârșitul petrecerii, cele șapte ,,legende” împreună cu Freddy îl invitară pe Gură Spartă în peșteră. 

– Este o adevărată onoare pentru mine să vă urmez în interiorul acestui sanctuar sacru pentru voi și vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o arătați, domnilor, le spuse cioroiul, copleșit de încă o dovadă de încredere din partea înaripaților cu care își împărțea acum viața. Deși locuiesc în acest oraș de-o viață, nu am îndrăznit să calc pragul peșterii niciodată. Am auzit multe lucruri despre ea dar atât. Mi-am înfrânat întotdeauna curiozitatea. Cu greu, dar am reușit mereu să-mi calc pe inimă.

– Este sanctuarul nostru, așa cum spuneți, domnule Gură Spartă și, de când existăm aici, nimeni, om sau înaripat sau altă viețuitoare nu s-a avântat prea departe în galeriile roz ale acestei peșteri. Și asta, nu pentru că le-am interzis noi, ci pur și simplu datorită energiilor acestui loc, îl lămuri Aripi Cărămizii. Peștera e ca un organism viu. Ea îi alege pe cei pe care dorește să-i primească în măruntaiele ei iar astăzi, dumneavoastră sunteți unul dintre aleși. Freddy, te rog să-i dai torța domnului Gură Spartă. El are nevoie de lumină pentru a vedea în întuneric, își încheie micul discurs Aripi Cărămizii.

– Da, tată, imediat, și cioroiul se trezi sub nasul lui bătrân cu o torță mică ce răspândea o lumină vie și puternică în jur.

– Vă rog să ne urmați înăuntru, mai adaugă tatăl lui Freddy și se făcu nevăzut în răcoarea sanctuarului. Ceilalți intrară în tăcere.

Cei nouă înaripați vizitară două dintre cele șapte galerii ale Peșterii Roz. Cea de la intrare era destul de îngustă dar înaltă, semănând cu un tunel cu pereții netezi, gri deschis străbătuți de filoane groase de culoare roz. Aici nu existau nici stalactite nici stalagmite. Un pârâiaș repede cu apă curată asemenea cristalului sălta peste pietrele gri și roz din pardoseala galeriei. Șoptitul zglobiu al apei îi aminti lui Gură Spartă glasul îngeresc al Clopoțelului și cel foarte tineresc al bunicii ei paterne, Steluță. Pentru o clipă, revăzu chipul învăluit în mister al acesteia și ochii aceia albastru-verzui, nepământești. Se scutură să se dezmeticească și constată că, purtat pe aripile gândurilor, rămăsese în urma grupului. Liliecii erau mult în față, spre capătul tunelului. Se grăbi să-i ajungă dar, în ciuda vitezei, observă că, din loc în loc, stânca peretelui forma un fel de buzunar plin până la refuz cu apă cristalină. Se apropie de una dintre aceste minuni și își înmuie aripa liberă în apă. Era rece ca gheața. Puțin mai încolo, se căsca o gură întunecoasă și se simțea un curent de aer călduț. ,,Trebuie să fie intrarea într-o altă galerie. Și uite și pârâiașul…”, gândi cioroiul repede, apropiind flacăra de deschizătură. Apoi, se alătură liliecilor și trecură într-o galerie aflată în stânga. Spre deosebire de prima, aceasta era mult mai spațioasă. Tunelul se deschidea într-o sală mare, aflată cu o treaptă mai sus. Pereții erau tot gri, străbătuți de aceleași filoane groase, roz. Pârâiașul se lărgea și el. Aici semăna cu un râu de dimensiuni mai mici dar apa era la fel de cristalină. Chiar în mijlocul galeriei, pârâul se vărsa într-un mic lac. Prin apa transparentă se putea vedea fundul acestuia, acoperit cu nisip fin și auriu ca și cel de pe plajă. Examinându-l cu atenție, Gură Spartă zări scoici sidefii și pietre albe, ovale sau rotunde, șlefuite de apa care le modelase în neobosita ei trecere. Din loc în loc, tavanul și podeaua sălii erau presărate cu stalagmite și stalactite. Unele dintre acestea se uniseră în decursul  miliardelor de ani și formaseră coloane groase roz, care păreau că susțin bolta. Dar bineînțeles că aceasta era o simplă iluzie. ,,Tavanul acesta stă aici de milioane de ani, de la începuturile lumii când nici ciorile, nici oamenii și nici liliecii nu existau. Erau doar soarele, luna, stelele, vânturile și apa. O groază de apă. Și ea a săpat stânca mereu și mereu până când roca a cedat insistențelor și i-a dat voie surorii ei zglobii să-și sape drum. Și uite așa, încet încet, a apărut Peștera Roz, cu tavanul ei susținut de pilaștri…”, își depăna cioroiul gândurile privind în jur la măreția naturii. Trupa de lilieci se oglindea în apele cristaline ale lacului. Se așezaseră în semicerc, cu fața înspre acesta. Umerii lor lați, dădeau impresia că sunt tineri și în putere. Dar părul nins care le împodobea capetele le trăda vârsta înaintată. Ei erau patriarhii comunităților din orășel. Toată lumea îi asculta și-i venera. Cuvântul lor era lege. Dar această lege era mereu discutată cu ceilalți fiindcă ,,legendele” nu impuneau nimănui nimic. Rolul lor era să-i îndrume pe ceilalți, nu să le impună propria lor voință. Toți liliecii născuți și crescuți în orășelul de la malul mării se formaseră în umbra lor. Și o făcuseră bine.

– La ce vă gândiți, domnule Gură Spartă?, vru să știe Botgros, unul dintre cei șapte venerabili. Acesta nu i se adresase niciodată cioroiului.  

– Mă gândesc la peștera aceasta, la milioanele de ani în care apa a săpat cu răbdare fiecare milimetru de stâncă și cum nu a renunțat niciodată. Și cum datorită perseverenței ei, noi ne bucurăm astăzi, aici, de aceste adevărate miracole care ne înconjoară…

–  Asta așa este, îl aprobă Botgros, dacă nu ar fi fost acest pârâiaș zglobiu, noi nu am fi stat azi aici să ne bucurăm ochii și mintea. Și strămoșii noștri au stat cândva aici, în aceste galerii, au trăit necazuri și bucurii, și-au crescut copiii și au trecut dincolo, la cele veșnice. Noi suntem cei care trebuie să ducem mai departe moștenirea lor. Iar dumneavoastră ne-ați fost trimis ca un dar care ne ajută să păstrăm această moștenire și să o facem cunoscută copiilor și nepoților noștri. Și nu numai lor. Experiența și mintea dumneavoastră ascuțită sunt bunuri de mare preț. Nu putem decât să fim recunoscători că vă avem aici.

– Eu sunt cel recunoscător și care vă mulțumește tuturor că m-ați acceptat după toate neplăcerile pe care vi le-am făcut.

– Trecutul este ceva ce nu poate fi schimbat, domnule Gură Spartă, interveni Aripi Cărămizii, dar în schimb, putem avea grijă de ceea ce vom face în viitor. Dumneavoastră sunteți un exemplu viu că oricine se poate schimba, la orice vârstă. Are nevoie doar de voință.

– Aveți dreptate, domnule Aripi Cărămizii. Însă, eu am avut pe lângă voința proprie, sprijinul necondiționat și căldura cu care m-ați înconjurat voi toți. Noaptea aceea în care domnul Freddy și restul liliecilor din clopotniță mi-au salvat viața a fost momentul de cotitură în care am înțeles că de fapt, până atunci, în egoismul meu, îmi irosisem viața. Am știut atunci, că trebuie să fac ceva util, să vă ajut, să vă răsplătesc. Până la urmă, nu aveați nicio obligație față de mine. Ați fi putut să-mi întoarceți spatele așa cum o făcusem eu cu voi de atâtea ori.

– Da, numai că asta nu ne-ar fi ajutat nici pe unii și nici pe alții. Iar azi, nu am mai fi aici împreună, comentă scurt, Botgros.  

– Sunt întru totul de acord, Botgros, replică Aripi Cărămizii. În același timp, trebuie să recunoaștem că nimic nu e la voia întâmplării. Tot ceea ce s-a petrecut în noaptea aceea a avut un scop bine definit și anume, ca noi, lilieci și ciori, să ne apropiem și să ne descoperim reciproc. Aveam nevoie unii de alții și, iată-ne aici, împreună. Domnul Gură Spartă trebuia să învețe lecția prieteniei  cu tot ce presupune ea, iar noi, liliecii, trebuia să învățăm cum să trăim cu alții, diferiți de noi și să-i acceptăm în mijlocul nostru, cu calitățile și defectele lor, fără să-i judecăm.

– Pentru că nimeni nu e perfect, nu-i așa?, interveni Freddy care până atunci ascultase doar, schimbul de replici dintre cei mai vârstnici.

– Nu, nimeni nu e perfect, nici măcar aproape de perfecțiune, domnule Freddy, îi răspunse Gură Spartă pe nerăsuflate, cu toate că eu, în mândria mea prostească, până în noaptea aceea care mi-a schimbat viața, am crezut…de fapt, eram convins că sunt perfect. Dar habar nu aveam pe ce cărare greșită mergeam de ani și ani. De aceea vă disprețuiam pe voi, pe toți, și nu numai pe voi. Eu disprețuiam pe toată lumea și nu acceptam pe nimeni în jurul meu, nici ca să-mi dea o mână de ajutor după cum poate că vă amintiți.

În acest punct, cioroiul se opri și-l privi fix pe Freddy. Acesta îl privi și el și-i zâmbi dar nu spuse nimic. Amintirea acelei seri și a replicilor dure pe care le aruncaseră Gură Spartă și Foiță de Aur pluti pentru câteva secunde în tăcerea roz a peșterii sanctuar. Cei șapte lilieci vârstnici ascultau în tăcere, oglindindu-și trupurile încă vânjoase în apa cristalină a micului lac din centrul galeriei. Niciunul nu puse vreo întrebare și nu făcu vreun comentariu. Frânturi din întâmplările acelei seri, preludiul a ceea ce trăiau acum, ajunseseră și la urechile lor. Dar, ca de obicei, legendarii lilieci, nu se grăbiseră să tragă concluzii. Ei lăsaseră timpul să-și spună cuvântul iar acesta clarificase lucrurile ca întotdeauna. Cioroiul egoist și respingător își arătase treptat adevărata față. Când sloiul de gheață din sufletul lui se topise, Gură Spartă devenise unul dintre cei mai respectați înaripați din orășel. Munca la revista Aripi îl adusese în contact cu toate comunitățile de lilieci ce viețuiau acolo, la malul mării. Iar în dialogul cu ei, cioroiul își arătase nu numai inteligența și priceperea în mânuirea cuvintelor și a ideilor ci și micile slăbiciuni. Dar niciun liliac nu îl judecase în vreun fel. Toți învățaseră să-l accepte așa cum era. Și, în cele din urmă, niciunul nu regretase această apropiere. Învățaseră unii de la alții. Se împrieteniseră, se descoperiseră. Cioroiul devenise unul de-al lor. Nimeni nu mai ținea cont de faptul că trupul lui bătrân era acoperit de pene nu de blăniță și că, în loc de botișor, el avea un cioc ce croncănea mereu. Acest croncănit, temut și antipatic în trecut, devenise atât de familiar și de simpatizat în orășel încât toți, adulți, bătrâni și copii zâmbeau la auzul lui. Sufletul și priceperea pe care le pusese în slujba comunităților de lilieci îi câștigaseră un loc și în inima celor șapte ,,legende” care, simțind chemarea Peșterii Roz, nu ezitaseră să-l invite în galeriile milenare ale acesteia. Știau că cioroiul se va ridica la înălțimea momentului și de data aceasta. Și într-adevăr, nu-i dezamăgise.    

Cei nouă înaripați continuară să stea pe marginea lacului lăsând tăcerea să vorbească în locul lor. Se auzea clipocitul repede al râulețului și îi înconjura același aer călduț pe care îl simțise Gură Spartă în prima galerie. Întunericul adânc era brăzdat de fâșii de lumină aurie de la mica torță a cioroiului. Umbrele lor se întindeau alene pe podeaua și pereții netezi ai peșterii. Timpul trecea nevăzut, în vârful picioarelor.

– Cred că au mijit zorile deja, tată. Poate ar trebui să ne întoarcem acasă. Sunt sigur că sunteți obosiți toți și trebuie să vă odihniți. Nu vreau să se îngrijoreze mama.

– Ai dreptate, Freddy. E timpul să plecăm acasă, îi răspunse Aripi Cărămizii. Domnule Gură Spartă, sper că v-a făcut plăcere mica noastră plimbare nocturnă…

– Da, a fost o experiență neașteptată pentru care nu pot decât să vă mulțumesc.

– Nu aveți pentru ce să ne mulțumiți. Ați meritat-o. Ah, să nu uit! Cum merge lucrul la noul număr al revistei?

– Foarte bine, deocamdată. Am destul material pentru a-l scoate dar aș dori să aștept până după concertul copiilor pentru a putea să includ și o relatare despre acesta.

– V-ați gândit foarte bine. Toți așteptăm cu nerăbdare evenimentul și sperăm că Clopoțelul nostru și corul o să facă treabă bună!

– Așa va fi, tată, o să vezi, interveni Freddy. Doamna Flaut spune că elevii ei sunt bine pregătiți și, chiar dacă nu o să câștige marele premiu, nu o să ne facă de rușine.

Acestea fiind zise, ,,legendele”, Freddy și Gură Spartă zburară înapoi, spre gura peșterii. Afară, întunericul nopții se abandona în brațele dogoritoare ale unei noi zile de vară. O rază gingașă de soare se întinsese timid peste boltă. Dedesubt, valurile înspumate ale mării se spărgeau neobosite de stâncile mici și ascuțite care străjuiau ici și acolo, malul. Mica trupă se opri să contemple răsăritul în fața peșterii, scăldată de briza dimineții și apoi își luă zborul înspre oraș.

feengrotten-2192134_1920

 

Capitolul VI ,,Printre lilieci și arici”

coffee-1576537_1920

Zilele lui Gură Spartă în comunitatea vechilor inamici ce obișnuiau să privească lumea de-a-ndoaselea, erau încântătoare și fără griji. Treceau una după alta și chiar dacă păreau la fel, se întâmpla mereu câte ceva care nu lăsa monotonia să se instaleze în clopotniță. Cioroiul avea impresia că trăise cu liliecii toată viața. Singurătatea cu care fusese obișnuit luase sfârșit. O înlocuiseră râsetele micilor lilieci și jocurile lor, cântecele lui Clopoțel, conversațiile cu Freddy, Foiță de Aur și vecinii lor, aricii, și picnicurile sub clar de lună. Departe de a-l deranja, veselia și sunetele de tot felul din jur îi animau viața. Dimineața se trezea inspirând aburii parfumați ce ieșeau din ceaiurile pregătite de Foiță. Întotdeauna, aceștia se amestecau cu aroma cafelei preparate pe rând, de fiecare dintre doamnele liliac într-un ceainic mare, electric, așezat pe o mică lespede de piatră în centrul clopotniței. Spre marea surprindere a lui Gură Spartă, micuța comunitate din cimitir era o mare iubitoare a rafinatei băuturi. Tocmai din această cauză, băutul cafelei în clopotnița bisericuței era un adevărat ritual. Liliecii se trezeau dis-de-dimineață pentru că micuții mergeau încă la școală și la grădiniță iar tații lor, la muncă. În timp ce copiii mâncau în tihnă, una dintre doamnele liliac prepara cafeaua în ceainic iar o alta scotea serviciul pentru cafea al comunității din cutia lui specială și umplea ceșcuțele de alabastru aproape transparent cu licoarea aromată și îmbietoare. Fiecare liliac primea un cubuleț de zahăr brun și un polonic mic de lapte cu miere. Șervețele cu flori multicolore însoțeau fiecare ceșcuță. Cafeaua era savurată în liniște de către toți adulții dar, din când în când, liniștea era animată de discuții legate de diverse subiecte ce interesau fie una dintre familii fie toată comunitatea. De regulă, liliecii își beau licoarea aromată în clopotniță, așezați care pe unde se simțea bine. Alteori, dacă vremea era foarte frumoasă, și asta se întâmpla de primăvara devreme până toamna târziu, liliecii ieșeau în micul cimitir, se așezau pe două dintre mormintele de marmură sculptată și petreceau jumătatea de oră dedicată cafelei împreună la umbra tufelor de glicină albă și roz. Uneori, se întâmpla ca doamnele liliac să se așeze pe unul dintre morminte iar soții lor pe celălalt în timp ce copiii rămâneau sus în clopotniță și se pregăteau pentru ziua ce abia începea. Dar, indiferent de ceea ce se discuta în cele două grupuri, între membrii comunității nu existau secrete și nici bârfe. Liliecii detestau bârfele și minciunile și încercau să-i crească pe cei mici în spiritul cinstei, onoarei și dreptății. Iar eforturile lor dădeau roade. Micii lilieci erau cuminți, ascultători și respectuoși cu cei din jurul lor, fie că era vorba de domnul Gură Spartă, cum îl numeau toți pe bătrânul cioroi, de Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți, Moș Toma pe care îl adora toată lumea, Săltăreața sau de oricine altcineva. Cu toate că educația lor era strictă, liliecii cei mici se bucurau de libertate deplină. Astfel, părinții lor doreau să-i învețe să-și asume responsabilitatea faptelor lor încă de la o vârstă fragedă. Școala și grădinița aveau un loc de căpătâi în viața tuturor comunităților de lilieci din orășelul de la malul mării. Tinerii elevi erau sfătuiți să învețe cât mai bine fiindcă, spuneau ,,legendele”, adică cei mai vârstnici și înțelepți dintre lilieci, învățătura îți dă lumină și te pregătește pentru viață. Pentru ca pregătirea micuților să fie cât mai completă, părinții grijulii își trimiteau copiii în timpul liber la școala de muzică, de balet sau de dans modern sau la cea de arte unde învățau să picteze, să deseneze sau să modeleze. Drept răsplată pentru hărnicia și respectul de care dădeau dovadă, părinții lilieci îi luau cu ei la vânătorile de insecte, la picnicuri și la toate evenimentele frumoase care se organizau în comunitățile lor înaripate.

Trifoi și Țepi nu luau parte la ritualul cafelei pentru că doamnei arici nu-i plăcea cafeaua. Cu toate acestea, câteodată, când înaripații își savurau cafeaua în cimitir, cei doi arici ieșeau și ei la o poveste. Trifoi se alătura adulților în timp ce fiul ei, își aștepta prietenul liliac sprijinit de zidul bisericuței sau făcându-și înviorarea de dimineață în jurul acesteia. Nici Săltăreața nu era prezentă deoarece ea trebuia să ajungă în parcul central, la Hanul Frunză de Stejar, dimineața devreme, înainte de sosirea primilor clienți. Din această cauză, veverița cea veselă pleca din clopotniță înainte de ivirea zorilor astfel că, la vremea când micuța comunitate își savura cafeaua, Săltăreața lucra deja de zor ajutându-și patronul la treburile de zi cu zi. Moș Toma lua și el parte uneori la acest ritual. Atunci când treburi urgente îl trimiteau în oraș în zori de zi, bătrânelul făcea întotdeauna un ocol să-și salute prietenii din clopotniță. Cu aceste ocazii, el rămânea cu ei și-și servea cafeaua de dimineață. De obicei, însă, Moș Toma mergea la bisericuța din cimitir de trei ori pe săptămână, pe la amiază. În calitate de custode al vechiului monument, bătrânelul se ocupa de întreținerea locașului. Avea grijă ca înăuntru să fie curățenie, toate obiectele de cult să fie la locul lor și fereastra de urgență să fie mereu întredeschisă pentru ca să asigure accesul comunității de lilieci în clopotniță în caz de nevoie stringentă sau al micuților înscriși la școala de muzică. De trei ori pe săptămână, Foiță de Aur pregătea cafea special pentru Moș Toma, în același ceainic electric de pe lespedea de piatră din centrul clopotniței. Odată cu cafeaua cu lapte și miere, lui Moș Toma i se servea și prânzul, jos în bisericuță. Foiță era o gospodină desăvârșită iar bătrânelul, care era văduv de aproape douăzeci de ani și locuia singur căci copiii erau departe, se bucura că are o masă caldă la amiază. Și pentru că știa că nu are cine sa-i gătească, Foiță îi pregătea întotdeauna un sufertaș cu mâncare pentru a doua zi, când Moș Toma nu avea program la bisericuță. Nu uita niciodată să-l invite și sâmbăta și duminica să-i viziteze dar bătrânelul, care nu dorea să abuzeze de bunăvoința prietenilor lui înaripați, onora invitația Foiței doar de două ori într-o lună. Dar ori de câte ori îi întâlnea, indiferent de ocazie, Moș Toma se bucura. El iubea liliecii exact pentru acele calități pentru care cioroiul îi invidiase atâta vreme. Alături de ei, bătrânelul se simțea ca într-o familie. Iar înaripații vedeau în custodele bisericuței lor, un părinte înțelept pe a cărui judecată se puteau baza. De fapt, în ultima vreme, atunci când venea vorba despre el, liliecii îl numeau ,,Legenda Moș Toma” sau ,,Venerabilul nostru Moș Toma”, titlurile cu care își răsfățau cei mai respectați, înțelepți și vârstnici membrii ai comunității din orășel.

Vara se instala cu pași grăbiți în micul oraș de la malul mării. Soarele răsărea dis-de-dimineață și scălda străzile, casele, parcurile și cimitirul liliecilor în razele sale prietenoase, aurii și calde. Timpul dedicat cursurilor la școală și grădiniță alerga cu repeziciune către linia finală. Liniștea din cimitir era tot mai des înlocuită de trilurile vesele ale Clopoțelului și ale celorlalți copii din comunitate care, cu teme tot mai puține, aveau timp mai mult de joacă. La amiază, când reveneau acasă, în clopotnița bisericuței, micii lilieci luau prânzul pregătit de mamele lor grijulii. Apoi, dacă nu aveau nicio problemă de rezolvat la matematică, vreo hartă de desenat la geografie sau de scris o compunere, se întâlneau afară în cimitir, sub tufele de glicină sau la umbra răcoroasă a unei cripte, la joacă. Jocurile preferate de micuți erau de-a v-ați ascunsa și slalom printre morminte. Și cum aproape toți se născuseră acolo, în vechiul cimitir, acesta nu mai avea demult nicio taină pentru ei. Micii înaripați cunoșteau toate cotloanele, ascunzătorile și scorburile copacilor, toate pietrele funerare și toate potecile întortocheate. Nici un străin de locul acela nu ar fi putut să-l găsească vreodată pe unul dintre năzdrăvanii înaripați ascuns în vreun cotlon tainic numai de el știut. Tocmai de aceea, micii lilieci din clopotniță jucau de-a v-ați ascunsa numai între ei și niciodată cu alți micuți veniți din celelalte comunități din orășel. Fiindcă, oricine altcineva ar fi îndrăznit să se aventureze în labirintul din cimitir ar fi riscat să se piardă iar înaripații din clopotniță nu doreau să aibă pe nimeni pe conștiință. Slalomul printre morminte era în schimb, accesibil tuturor, chiar și străinilor. Tot ce trebuia să faci era să zbori cât de repede poți printre cripte și cruci funerare, încercând să-l prinzi pe cel din fața ta. Bineînțeles, că toți cei implicați în aceste curse de mare viteză trebuiau să stăpânească la perfecție arta zborului, tehnica picajului și a evitării obstacolelor. Jocul era un exercițiu de zbor foarte bun pentru micuții lilieci. Toți adolescenții din clopotniță îl practicaseră la un moment dat, în copilăria lor. Obstacolele peste care și pe lângă care trebuia să treci în vechiul cimitir erau mai puțin înspăimântătoare pentru orice începător în ale zborului decât copacii uriași din parcul central, casele cu câte două sau trei etaje și blocurile din oraș. De asemenea, cimitirul era un loc liniștit, unde nu trăiau decât liliecii și unde lucra numai Moș Toma. Aici, nu existau mașini zgomotoase, copii care țipau și adulți care urau liliecii. De aceea, era unul dintre cele mai potrivite medii în care liliecii cei mici puteau să-și însușească arta zborului. Să-ți întinzi aripile și să zbori prin clopotniță era destul de înfricoșător la început când erai mai mic decât pumnul lui Moș Toma și tot ce era în jur avea dimensiuni gigantice. Asemenea excursii se lăsau cu cucuie sau cu aripioare frânte câteodată, însă micii lilieci nu abandonau niciodată. Astfel că, cu timpul, interiorul clopotniței devenea prea mic pentru orice liliac începător iar acesta se avânta în necunoscutul din cimitir unde jocul de-a v-ați ascunsa era un antrenament eficient, care-i perfecționa arta zborului. Și aici existau incidente la început, pentru că spațiul era mult mai vast decât interiorul clopotniței iar obstacolele mai mari sau mai mici erau la tot pasul. Dar în cimitir, învățăceii își însușeau tehnici care le erau utile pentru tot restul vieții, de aceea, în ciuda dificultăților, ei perseverau mereu. Învățau experimentând, chiar dacă asta însemna să dai cu capul de o cruce și să vezi steluțe verzi, să-ți lovești picioarele de marginea unui mormânt de marmură pentru că nu ți-ai dat seama cât de înalt era sau pur și simplu să te lipești de peretele unei cripte pentru că ți-a apărut în față pe neașteptate când tu goneai cu toată viteza zburătăcindu-ți un prieten, care, mai experimentat, cunoștea zona și a reușit să evite impactul în ultima clipă.

                                                                         ***

De când se mutase cu liliecii în clopotniță, Gură Spartă obișnuia să iasă în cimitir după-amiaza și să asiste la jocurile micilor înaripați așezat comod într-un șezlong de pânză pe care îl întindea pe capacul unuia dintre mormintele de marmură sculptată aflat în apropierea bisericuței. Monumentul vechi de două secole se afla la umbra unui mesteacăn așa că, cioroiul profita din plin să-și încălzească oasele bătrâne fără ca soarele să-l lovească direct în cap. Dacă dorea să se odihnească, atunci își lua ochelarii de soare pe care și-i așeza pe nas și se întindea alene la umbra mesteacănului, moțăind. Dar cum cioroiul era totuși o fire foarte activă, momentele de moțăială erau rare și de aceea, un lux. De cele mai multe ori, Gură Spartă se odihnea activ, citind o carte sau scriind articole pentru noua revistă a comunității pe care se angajase să o scrie el însuși cu contribuția tuturor liliecilor din orășel. Aceasta urma să cuprindă știri din lumea lor și nu numai. Cioroiul dorea ca, în timp, să introducă articole de cultură prin care comunitățile înaripate să se familiarizeze cu ceea ce au creat oamenii de-a lungul milenarei lor existențe. El considera că liliecii aveau nevoie de astfel de modele pentru a-și lărgi orizonturile și pentru a învăța să-i cunoască pe oamenii cu care, vrând, nevrând, trebuiau să conviețuiască. Primise și aprobarea ,,legendelor” de la vechea vilă. Aceștia, nu numai că îi salutaseră ideea cu entuziasm dar îi și promiseseră să-l ajute financiar pentru a putea să scoată revista într-un număr adecvat de exemplare care să ajungă în toate comunitățile de lilieci din micul oraș. Toată lumea trebuia să beneficieze de știința și erudiția domnului Gură Spartă și totodată, să-și descopere talentele ascunse contribuind la revistă. Așa că, cioroiul își petrecea diminețile și unele seri, zburând prin orășel, de la o comunitate la alta și vorbind cu liliecii de toate vârstele. Avea tot timpul la el ochelarii de citit și o geantă petrecută peste piept care conținea un minuscul laptop primit în dar de la comunitatea din clopotniță, un caiet cu linii și un pix pentru note urgente precum și un reportofon cu care putea să înregistreze diverse mărturii despre evenimente aproape uitate. Avea și un mic aparat de fotografiat cu care imortaliza portrete și peisaje. Tot ceea ce culegea se transforma în articole de mai mare sau mai mică întindere, scrise cu grijă și respect față de subiecți și subiecte. Poze inedite animau paginile bogate ale revistei. Primul număr fusese un real succes cu contribuții din partea multor lilieci din toate comunitățile. Cioroiul strânsese cu atenție desene ale micilor înaripați, le prelucrase la calculator și le presărase din loc în loc, în revistă. Aceasta conținea un interviu cu Flaut Fermecat, în care profesoara de muzică vorbea despre cariera ei artistică, despre elevii ei și concertul ce urma să aibă loc în curând și nu în ultimul rând, despre speranța pe care și-o punea în Clopoțel, fiica lui Freddy și a Foiței. Gură Spartă adăugase articolului și o poză mare, color, în care apăreau Flaut și Clopoțel în timpul repetițiilor pentru concert. Profesoara purta voaleta și jobenul violet iar Clopoțel avea părul împletit în două cozi legate la capete cu fundițe albe cu buline roșii. Cioroiul introdusese și primul articol dintr-o serie despre istoria liliecilor din orășel, așa cum i-o relataseră ,,legendele” în câteva interviuri pe care le luase în podul vechii vile din centru. La insistențele acelorași ,,legende”, Gură Spartă scrisese un articol despre contribuția familiei lui la istoria modernă a orășelului de la malul mării. În paginile acestui prim număr, își făcuse loc și un interviu despre cei doi arici care sălășluiau în vechiul cimitir al bisericuței. Mama și fiul vorbiseră despre Picior Iute, moartea prematură a acestuia și greutățile pe care le întâmpinaseră. Dar nu uitaseră să menționeze liniștea și pacea de care se bucurau acum, în comunitatea din cimitir. Ei lăudau liliecii pentru dragostea, prietenia și căldura de care dădeau dovadă mereu. Revista numită Aripi era o reușită datorată articolelor și pozelor din paginile ei care erau de o calitate excepțională. Primul număr era dedicat ,,legendelor” de la vilă și tot ei fuseseră primii care o primiseră îndată ce ieșise de la tiparniță. Gură Spartă personal dusese câteva exemplare la vilă pentru a le înmâna celor mai vârstnici și respectați lilieci din orășel. Aceștia o primiră cu bucurie după care, fiecare se retrăsese în colțul lui pentru a o studia pe îndelete. Între timp, cioroiul fusese servit cu o cafea aburindă chiar de către Steluță, mama lui Freddy. În ciuda vârstei și a experienței, simțea că inima îi bătea atât de tare să-i spargă coșul pieptului în așteptarea verdictului. De când se aciuise în mijlocul liliecilor din vechiul cimitir, Gură Spartă trecuse de la ură, invidie și ciudă la recunoștință, atașament și respect față de înaripații cu blăniță neagră și ochi ca mărgelele. Dorea cu orice preț să le arate că și el era capabil de sentimente nobile. Le pusese la dispoziție mintea sa ascuțită și talentul de a împleti cuvintele cu măiestrie într-o încercare timidă de a-și spăla păcatele. Își deschisese inima față de cei pe care nu demult îi tratase cu răceală și dispreț. Acum, simțea mai mult ca niciodată că nu vrea și nu poate să-i dezamăgească. Toate comunitățile îl cunoșteau deja iar ,,legendele” îi încredințaseră misiunea de a scrie revista lor.

Pentru  a-și domoli emoțiile care îl asaltau, cioroiul lua înghițituri mici din cafeaua îndulcită cu miere și îmbogățită cu scorțișoară. Se uita pe furiș la Steluță care se așezase în fața lui și-l studia.

,,E o mamă foarte tânără pentru un fiu ca Freddy…”, își zise el. ,,Probabil că s-a măritat când era încă o adolescentă. Domnul Aripi Cărămizii e mult mai bătrân. Trebuie să fi fost de-o vârstă cu tatăl ei când a luat-o în căsătorie. Dar cred că a iubit-o foarte mult…”

O privi din nou și Steluță clipi închizându-și pentru o secundă pleoapele cu gene lungi, elegante, întoarse la capete care-i împodobeau ochii albastru-verzui. Avea un nas drept, ca al statuilor din Grecia Antică și păr ca onixul, lung și ondulat. Numai atunci cioroiul își dădu seama că numele i se trăgea de la steaua mică albă care îi împodobea fruntea.

,,E deosebit de frumoasă, oricum. Clopoțel îi seamănă. În schimb, Freddy pare să fi moștenit de la ea numai steaua albă din frunte și a transmis-o mai departe lui Bob. Ce ciudat se așează și genele astea…”, mai apucă să-și spună Gură Spartă înainte ca Steluță să părăsească tăcerea în care se învăluise și să-i spună cu glasul ei tineresc:

– Am auzit multe despre dumneavoastră, domnule Gură Spartă.

– Da, sunt convins, și nu toate de bine, spre rușinea mea. Nu m-am purtat așa cum ar fi trebuit cu fiul dumneavoastră și cu ceilalți lilieci din clopotniță, răspunse cioroiul cu glas aproape șoptit lăsându-și ochii în jos.

– Nu e nimic. Fiul meu este bun la suflet și sunt convinsă că v-a iertat demult. Cât despre vecinii lui, nu cred că cineva v-ar reaminti vreodată vechile neînțelegeri. Vedeți dumneavoastră, domnule Gură Spartă, noi liliecii, în ciuda reputației proaste pe care o avem printre oameni și celelalte viețuitoare, nu facem rău nimănui. De fapt, cred că nici nu am fi capabili de așa ceva. Noi am trăit mereu împreună, în comunități mai mari sau mai mici și ne ajutăm întotdeauna. Dacă ne stă în putință, îi ajutăm și pe alții. Dacă nu, îi lăsăm în pace. Dar nu rănim niciodată pe nimeni.

– Da, am învățat și eu asta, într-un final. Mi-a luat ceva timp și efort dar am înțeles toate astea atunci când, în noaptea în care mi-am pierdut casa strămoșească, bărbații-lilieci din clopotniță și nepotul dumneavoastră m-au ajutat să-mi salvez cărțile și mai ales, viața. Le sunt profund recunoscător. Și, și pentru că mi-au oferit un acoperiș deasupra capului și masa lor deși eu nu făcusem altceva ani întregi decât să-i bârfesc și să-i vorbesc de rău peste tot în oraș.

Cioroiul tăcu și-și lăsă ochii în jos din nou.  Studie podeaua timp de câteva clipe după care o privi pe Steluță și-i zâmbi.

– Eu cred că aveți un suflet frumos, domnule Gură Spartă. Numai că dumneavoastră nu ați fost obișnuit să trăiți într-o mare familie ca noi. Ați fost mai mereu singur, nu-i așa?

– Da, da, așa este. Părinții mei s-au dus demult la cele veșnice iar de atunci sunt singur. Sau, mă, rog, am fost singur, până când am fost ”adoptat” de către ai dumneavoastră… Am fost foarte arogant toată viața. Nu am acceptat pe nimeni în jurul meu. Am refuzat să-mi fac o familie și timpul a trecut. Foarte repede, mult prea repede.

– Dar acum aveți o familie mare, grijulie și iubitoare…

– Da, aveți dreptate și le sunt recunoscător…De fapt, vă sunt recunoscător tuturor. Și soțului dumneavoastră pentru revistă. Mi-a făcut o mare onoare permițându-mi să o scriu și să o coordonez.

– Soțul meu și ceilalți vârstnici din comunitate știu că sunteți foarte capabil și învățat. De aceea v-au încredințat-o. Uite-i! Vin!, exclamă Steluță.

Gură Spartă se întoarse și văzu siluetele celor șapte ,,legende” apropiindu-se. ,,Doamne, sunt într-adevăr extraordinari! Nu-ți vine să crezi că sunt din lumea aceasta!”, își zise  urmărind cu admirație zborul maiestuos al bătrânilor lilieci. Aceștia se agățară de o grindă, contemplându-și interlocutorul cu capul în jos. Capetele lor împodobite cu păr alb impuneau respect. Era suficient să-i privești și-ți dădeai seama imediat că ai în față niște personaje deosebite, cu un statut aparte. Reputația lor depășise demult granițele orășelului de la malul mării. Tatăl lui Freddy luă cuvântul în timp ce ceilalți îl priveau pe cioroi cu ochi rotunzi, negri sau căprui dar toți foarte inteligenți.

– Am studiat revista pe care ne-ați adus-o, domnule Gură Spartă, atât fiecare în liniștea sa cât și împreună. Nu putem decât să vă felicităm. Este remarcabilă! Felicitări încă o dată și vă rugăm să continuați să o scoateți. Noi promitem să vă ajutăm cu tot ce putem. Aveți întregul nostru sprijin.

Gură Spartă simți că rămâne fără aer. Inima începu să-i danseze în piept. Picioarele bătrâne îi tremurau ușor. Reuși să bâiguie:

– Mulțumesc, mulțumesc, domnilor! Mă bucur sincer că vă place. Am pus în ea tot sufletul meu, dacă pot să spun așa. Dar nu aș fi reușit fără ajutorul dumneavoastră și al tuturor celorlalți. Practic, ei au scris revista. Eu doar am ordonat ceea ce au spus ei, am dat formă materialului brut. Atât am făcut.

– Ați făcut totul, domnule Gură Spartă. Fără dumneavoastră, această revistă nu ar fi existat. Iar noi, liliecii, avem nevoie de așa ceva. Copiii noștri trebuie să afle cine le sunt înaintașii, ce au realizat ei. Trebuie să învețe ce lucruri bune au făcut oamenii ca să poată să-i aprecieze și pentru ceea ce au bun în ei. Trebuie să se exprime liber ca să învețe să-și transmită gândurile dar să și le și cenzureze. Aripi va fi o lecție de viață pentru noi toți.

– Mă onorați, domnule Aripi Cărămizii. Mulțumesc din suflet pentru aprecieri, răspunse cioroiul pe nerăsuflate ducându-și aripa dreaptă în dreptul inimii și făcând o mică reverență în fața celor șapte.

– Nu aveți pentru ce. Ele sunt perfect îndreptățite. Așteptăm cu nerăbdare numărul următor.

– Este în lucru deja. Sperăm să vadă lumina tiparului curând.

– Încă ceva, domnule Gură Spartă. Doresc să știu ce s-a ales de vasta dumneavoastră bibliotecă. Unde se află acum?

Cioroiul trase aer în piept și simți că ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Răspunse încet:

– Ceea ce am reușit să recuperez din ea cu ajutorul fiului și nepotului dumneavoastră cât și a vecinilor lor, se află în bisericuța din cimitir. Multe cărți au fost mistuite de flăcări înainte de a putea fi salvate.

În acest punct, Gură Spartă simți că vocea i se pierde și un nod mare și încăpățânat i se așeză de-a curmezișul în gât. Măsură din nou podeaua câteva clipe. Apoi își drese glasul și continuă:

– Aș dori să o pun la dispoziția tuturor liliecilor din orășel și nu numai. Să deschid o bibliotecă publică. Ca semn de mulțumire pentru tot sprijinul și încrederea pe care mi le-ați acordat.

– Din nou o idee extraordinară! Sunteți de acord cu mine, nu-i așa?, se adresă Aripi Cărămizii celorlalți venerabili și Steluței care urmărea conversația în aceeași liniște misterioasă în care părea că se învăluie mereu.

– Da, bineînțeles, aprobară ceilalți în cor.

– O bibliotecă pentru noi toți și generațiile viitoare!, rosti cu entuziasm Steluță și ochii ei albastru-verzui străluciră de fericire.

,,E atât de frumoasă!”, gândi din nou, cioroiul. Și o privi pe mama lui Freddy pentru prima dată, într-un fel aparte. Aripi Cărămizii îi surprinse licărirea din ochi și zâmbi. Știa foarte bine ce efect avea soția sa asupra tuturor.

– O să apelez din nou la înțelepciunea dumneavoastră pentru a pune în practică acest vis.

– Iar noi vă vom sprijini necondiționat, domnule Gură Spartă. Avem nevoie de puțin timp pentru a ne sfătui. Trebuie să găsim cel mai bun amplasament pentru viitoarea bibliotecă astfel ca ea să le fie accesibilă tuturor.

– Bineînțeles, domnule Aripi Cărămizii. O să aștept decizia dumneavoastră. Între timp, eu o să rog noua mea familie să mă ajute să sortez și să cataloghez cărțile.

– Bine, domnule Gură Spartă. Mulțumim încă o dată pentru tot. Noi ne retragem acum. Vă rog să rămâneți să vă beți cafeaua în compania soției mele. La revedere!

– La revedere, domnilor și mulțumesc și eu!

graveyard-1417871_1920

Capitolul V ”Furtuna”

background-bonfire-burn-207353Vântul îndoia crengile bătrânului nuc făcându-le să trosnească. Ploaia cădea în șuvoaie furioase pe pământ măturând tot ce-i ieșea în cale. Micul cimitir de la periferia orășelului se transformase în câteva minute într-un lac de acumulare pe care pluteau crengi, frunze rupte și alte obiecte purtate de vânt și apoi abandonate în grădina în care unii dintre cei mai vechi locuitori ai orășelului de la malul mării își dormeau somnul de veci nederanjați de zeci și chiar sute de ani.

În culcușurile lor din clopotniță, dormeau, feriți de ploaie și de vânt, liliecii, cufundați în vise cu vânători de insecte la lumina lunii, plimbări în Peștera Roz de pe plajă și picnicuri care se prelungeau târziu în noapte sub bolta înstelată.

Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți dormeau neîntorși în vechiul mormânt de piatră de lângă bisericuță. Așternuturile calde și pufoase în care se răsfățau acum erau o răsplată bine meritată după viața grea, plină de privațiuni, pe care o duseseră în oraș după moartea lui Picior Iute, tatăl lui Țepi și soțul lui Trifoi. Acesta murise strivit de un autobuz în urmă cu patru ani. Moartea lui i-a lăsat soția și fiul pe drumuri. Dar, după suferință, sărăcie și peregrinări de ici colo în căutarea unei locuințe potrivite și a unui mediu sănătos pentru fiul ei, viața îi surâsese din nou lui Trifoi atunci când găsise micuța comunitate de lilieci din cimitir. Și cu ei rămăsese.

Familia lui Fir de Iarbă se odihnea și ea în cripta părăsită în așteptarea venirii pe lume a unui nou membru. Leagănul care avea să-i fie culcuș era deja gata. Pișcot nu era însă deloc încântat de evenimentul mult așteptat. El știa că de acum încolo, trebuia să împartă atenția și dragostea părinților cu cel sau cea care avea să vină foarte curând iar el nu dorea asta. Gândul că cineva ar putea să-i ia locul în inima lui Fir și Firicel îl supăra îngrozitor și nu-l lăsa să doarmă. Temerile îi dădeau târcoale și în această noapte furtunoasă de sfârșit de primăvară așa că, micul liliac era treaz. Pe la miezul nopții, doi nori negri se ciocniră și bubuitura asurzitoare care urmă făcu natura să se cutremure. Pișcot sări speriat din culcușul lui și începu să zburătăcească dezorientat prin criptă. Fir și Firicel dormeau adânc, parcă atinși de o vrajă rea. Micuțul se izbi de unul dintre pereții de piatră și țipă scurt. Tatăl se foi puțin dar nu se trezi. Norii se fugăreau unul pe celălalt purtați de vântul furios ce continua să îndoaie crengile copacilor. Deodată, un fulger imens cu două limbi despică bolta cerului lăsând să se vadă întunericul infinitului de dincolo de nori. Una dintre limbile strălucitoare căzu în micul cimitir pârjolind pământul în jur. Cealaltă lovi năprasnic nucul, locuința lui Gură Spartă. Falnicul copac se despică pe loc, ca și cum un topor invizibil l-ar fi tăiat în două. O limbă de foc cuprinse trunchiul bătrân. Acesta se scutură încercând parcă să alunge creatura care începuse să-l strângă în chingi groase, roșii și galbene. Dar flacăra zglobie se întinse lacomă și fierbinte spre coroana bogată. Limbile roșiatice o cuprinseră într-o îmbrățișare ucigătoare urcând sus, tot mai sus, spre vârf, luminând noaptea neagră. Ploaia care cădea torențial nu mai putea să ajute bătrânul copac. În curând, acesta ardea ca o torță ce se legăna în bătaia vântului. Obosit să mai trăiască, nucul depuse armele.

Gură Spartă, care nu închisese un ochi toată noaptea, zburătăcea plin de groază, croncănind, prin coroana în flăcări. Casa strămoșească în care crescuseră, trăiseră și muriseră generații după generații din familia lui, era acum amenințată să se transforme în scrum. Cu fiecare secundă care trecea, focul devenea tot mai puternic iar el, Gură Spartă, se vedea tot mai neputincios în fața potopului fierbinte. Pentru prima dată în viața lui, se simți cu adevărat singur și disperat. ,,Dacă m-ar ajuta și pe mine cineva, măcar o dată în viață. Am fost întotdeauna singur și nu am simțit nevoia să mă apropii de nimeni, dar acum e prea mult pentru mine. Sunt complet depășit și am nevoie de ajutor. Trebuie să-mi salvez locuința și cărțile. Ele nu au voie să cadă pradă focului. Aici e toată munca și știința mea, a părinților, bunicilor și străbunicilor mei. Am nevoie de cineva să mă ajute. Numai de data asta, dar trebuie să fiu ajutat. Oare unde o fi Săltăreața?”, își încheie cioroiul șirul gândurilor și se avântă înspre ramurile de jos, printre flăcări, căutându-și co-locatara. De jur împrejur, totul dogorea.

-O să iau foc dacă mai cobor și o să mă transform în cenușă! Vai, nu credeam că o să sfârșesc astfel, se lamentă Gură Spartă în mijlocul focului. O să mor arzând ca un chibrit și nimeni nu o să-și aducă aminte de mine. Chiar nimeni!…Săltăreațo, Săltăreațo, unde ești?, strigă el cu disperare.

O flacără mică roșie i se anină de aripa stângă și-i pârjoli penajul. Cioroiul o stinse imediat, fluturându-și aripa dar o altă flacără lacomă îi aprinse coada. Zbură ca o rachetă înapoi înspre locuința sa, scuturându-și coada. Printre flăcări, vaietele nucului și zgomotul asurzitor al tunetelor, auzi glasul zglobiu al tinerei veverițe:

– Domnule Gură Spartă! Domnule Gură Spartă! Unde sunteți?

– Sunt aici, înăuntru, Săltăreațo, aici, la mine în casă. Încerc să-mi salvez lucrurile și mai ales cărțile!, îi strigă cioroiul într-un suflet, bucuros că Atotputernicul îi auzise gândurile și-i trimisese ajutorul.

– Vin să vă ajut și eu! Nu vă las singur!, veni răspunsul prompt al veveriței.

Gură Spartă începuse să-și golească vasta bibliotecă, plină ochi cu cărți vechi și valoroase, albume de artă și enciclopedii. Le smulgea din nișele lor săpate în trunchiul falnicului nuc și, cu lacrimi în ochi și strângere de inimă, le arunca în micul lac de dedesubt. ”Mai bine ude decât scrum”, își zise el și-și continuă cu zel treaba. Îi mulțumi Cerului încă o dată pentru co- locatara sa care se oferise să-l ajute dar, nici bine nu-și termină gândul, când își dădu seama că dorința acesteia de a-l ajuta ar fi putut să o coste viața.

– Unde ești, Săltăreațo?

– Jos, în cimitir. M-am adăpostit aici, într-unul dintre morminte când am văzut ce vreme vine. Iar acum, mă lupt cu apele. Dar vin sus, la dumneavoastră, cât bați din palme!

– Nu veni, e prea periculos. Nucul e o vâlvătaie. Dacă încerci să te cațeri, te înghit flăcările! Te rog, rămâi jos!, îi strigă cioroiul. Nu vreau să pățești ceva din cauza mea. Mulțumesc, oricum, pentru că vrei să mă ajuți! Mulțumesc! Dar trebuie să fac asta singur!

Gură Spartă folosea asemenea cuvinte pentru prima dată în viața lui lungă. El nu mulțumise nimănui niciodată pentru nimic. Stătuse mereu departe de toată lumea, se descurcase întotdeauna singur și prin urmare, nu fusese necesar să mulțumească niciodată nimănui. Turnul de fildeș pe care și-l construise de mic, îi fusese un adăpost bun și suficient în toți acești ani dar se dovedea inutil în aceste momente, la vreme de restriște. Pereții transparenți dar solizi de care se înconjurase, care îi permiseseră să vadă în afară dar nu lăsau decât cu greu pe cineva înăuntrul lor, îl sufocau acum. Iar în acest ceas de cumpănă, nu-l puteau feri de furia focului care îi devasta locuința și-i punea în pericol viața. Dar Săltăreața nu era tipul de veveriță care să renunțe atât de ușor, mai ales atunci când era în joc viața cuiva. Și cu toate că Gură Spartă nu făcea parte dintre simpatiile ei, îi era totuși recunoscătoare pentru adăpostul pe care i-l oferise la nevoie. Era momentul acum, să-i întoarcă serviciul pe care i-l făcuse.

-Mă duc să chem liliecii, îi strigă ea cioroiului dar acesta nu o mai putu auzi din cauza bubuiturii unui tunet. Dacă nu îl scoate cineva de acolo, domnul Gură Spartă o să ardă de viu! Trebuie să mă grăbesc!

Din două salturi ajunse lângă mesteacănul înalt de lângă micuța biserică din cimitir. Se cățără în el, sărind din creangă în creangă și, ajungând aproape de clopotniță, începu să strige cât o țineau puterile:

-Domnule Freddy, domnule Freddy! Gură Spartă,…adică domnul Gură Spartă, se corectă ea imediat, are nevoie de ajutor! Domnule Freeeeeddy! Vă rog să-l ajutați!

În clopotnița bisericuței, liliecii se treziseră din cauza furtunii. Se foiau în culcușurile lor neliniștiți dar nimeni nu se uitase afară să vadă nucul arzând. Copiii, inclusiv Clopoțel, dormeau fără grijă, cufundați în paradisurile lor multicolore, îmbătate de mirosul primăverii. Dar Bob de Mazăre era treaz și-și întindea deja aripile gata de zbor. Ceva, nu știa ce, îi șoptea că noaptea aceea nu era una obișnuită. Freddy zbură până la fereastra rotundă și se uită afară, în noapte. Ceea ce văzu îl îngrozi. Se întoarse înspre Foiță și Bob și le spuse având grijă să nu trezească micuții:

-Nucul e în flăcări! Bob, du-te și anunță-i pe ceilalți că ieșim. Numai bărbații!

Când deschise mica fereastră, o văzu pe Săltăreață ceva mai jos, stând în ploaia care se mai domolise. Apa curgea în șuvoaie pe blănița ei roșu-portocaliu.

– Domnul Gură Spartă e în nuc. Își salvează cărțile și nu vrea să iasă de acolo! Vă rog să-l salvați, domnule Freddy!

– Stai liniștită, Săltăreață! Vom face tot posibilul pentru el, numai să vrea să fie ajutat!  Acum, vino în clopotniță la soția mea și rămâi aici. Plouă cu găleata și ești deja udă până la piele. La noi e cald și bine și o să te usuci imediat.

– Mulțumesc, domnule Freddy, zise Săltăreața și, fără să piardă timpul, coborî din mesteacăn, traversă trotuarul îngust ce înconjura bisericuța, escaladă zidul acesteia și pătrunse înăuntru prin fereastra de urgență a comunității.

Freddy, Bob de Mazăre și restul bărbaților lilieci ieșiră din clopotniță și se apropiară de nuc. Trezit din somnul greu în care se cufundase, de tunete, trăsnete și vânt, li se alătură curând și Fir de Iarbă. Din coroana care ardea zburau cărți de toate mărimile și culorile. Unele luau foc, altele scăpau nevătămate. Însă toate ajungeau jos, în micul lac care acoperea acum suprafața cimitirului. Departe, la orizont, apăru o rază portocalie. Mijeau zorile. Tunetele se îndepărtau și perdeaua de ploaie care înecase micul cimitir se transforma din nou în picături mari și calde ce cădeau din ce în ce mai rar. Panglicile luminoase care brăzdaseră cerul cu furie toată noaptea fugiră și ele să se ascundă în alte zări. Numai bătrânul nuc continua să ardă. Flăcările îi mistuiseră deja o parte din coroană iar trunchiul despicat până aproape de rădăcină cu ceea ce rămăsese din bogata podoabă stătea să se năruie peste mormintele vechi de zeci de ani.

-Domnule Gură Spartă, trebuie să ieșiți de acolo, altfel o să vă sufocați!, îi strigă Freddy.

Dar cioroiul nici nu vroia să audă.

– Trebuie să-mi salvez biblioteca, chiar cu prețul vieții. Lăsați-mă în pace!

– Dar e foarte periculos! Ieșiți până nu e prea târziu! Vă rog! Nucul stă să cadă…, încercă să-l înduplece Freddy.

– Nu, nu pot, îmi pare rău. Cărțile astea sunt moștenire de la străbunii mei și nu le pot lăsa să piară atât de ușor, se înverșună Gură Spartă.

– Atunci vă ajutăm și noi, să terminați mai repede, nu se lăsă nici Freddy mai prejos. Băieți, haideți să vedem ce putem face!

– Uite, tată, pe acolo putem intra în ceea ce a mai rămas din coroană, zise Bob, arătând spre una dintre crengile fumegânde care mai rezista încă.

– Da, Bob, așa e dar  să avem grijă, e foarte periculos. Nucul arde și se poate prăbuși în orice moment. Dacă ne prinde sub el, nu mai scăpăm.

– Știu, tată, dar nu-l putem lăsa pe cioroi…, șopti Bob.

– Bravo, băiete, ești un copil de nădejde!, îl lăudă Freddy după care, îl mustră șăgalnic:

– Doar să-ți perii puțin vocabularul. Trebuie să înveți când și cum să-ți deschizi gura! Haideți, băieți! În câteva clipe suntem gata! Feriți-vă de flăcări!

Trupa înaripată intră în nucul vâlvătaie și puse umărul la salvarea bibliotecii. Cărțile nu mai zburau în lac ci aripi puternice le cărau stivuite, afară din casa lor veche și le așezau pe mormintele de piatră. În curând, treaba era gata. Ca și cum ar fi știut că a fost eliberat de povară, bătrânul copac se înclină tare, spre pământ. Liliecii îl prinseră pe Gură Spartă cu putere și-l traseră afară chiar înainte ca nucul să cedeze cu totul. Cioroiul se zbătu dar își dădu seama imediat că sosise sfârșitul. Nimeni nu mai putea face nimic pentru bătrânul copac din cimitir. Casa lui strămoșească se dusese și ea odată cu cel care o adăpostise. Vechii inamici se așezară pe unul dintre mormintele de piatră și priveau cum nucul își dădea ultima suflare. Lacrimi mari și fierbinți se rostogoleau din ochii lui Gură Spartă. Penajul lui negru cu gri era ciufulit și pârlit pe alocuri. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva.

Ploaia se oprise la fel de brusc cum începuse. Zorii puseră stăpânire peste micul cimitir din orășelul de la malul mării. Soarele începea să urce pe boltă în caleașca lui de aur topit. Cărțile lui Gură Spartă stăteau cuminți, aranjate în șiruri, acolo unde le așezaseră liliecii.

Cineva înainta repede prin apa care scălda acum mormintele și pietrele funerare. Clipocitul atrase atenția înaripaților. Privirile se întoarseră înspre pământ, acolo unde Țepi Ascuțiți se apleca și aduna cărțile ce se înmuiaseră deja în micul lac artificial.

– Unde să le pun?, întrebă el cu un zâmbet larg. Am ieșit să vă ajut. Doamne, ce potop! Îmi pare rău pentru casa dumneavoastră, domnule Gură Spartă. Era un nuc frumos. Cel mai frumos din oraș!

– Mulțumesc, Țepi Ascuțiți. Era, într-adevăr, o casă confortabilă dar acum s-a dus. Cred că părinții și bunicii mei se răsucesc în mormintele lor de aici, din cimitir. Că și ei dorm în locul acesta, aproape de mine. Am fost mereu împreună, spuse cioroiul și vocea i se înecă în lacrimi.

Cei prezenți îl priviră cu milă pentru că, în ciuda neînțelegerilor din trecut cauzate de caracterul dificil al lui Gură Spartă, liliecii nu îl urau deloc. Dacă îl ignoraseră, fusese pentru a evita dispute neplăcute care ar fi putut genera conflicte nedorite. Iar ei iubeau viața liniștită și armonia. De aceea, îi respectau durerea și încercau să-l înțeleagă. După câteva clipe de tăcere, Bob îi spuse prietenului său:

-Poți să pui cărțile peste celelalte, pe mormintele de aici, Țepi, și-i indică trei paralelipipede de marmură veche sculptată. Aici am pus tot ceea ce am reușit să salvăm.

– Venim și noi să te ajutăm îndată, Țepi. Numai să ne tragem sufletul puțin, interveni Fir de Iarbă pe care dogoarea focului și căratul cărților îl sleiseră de puteri.

– Nu e necesar, nenea Fir, îi replică Bob imediat. Eu și Țepi le adunăm până numeri la trei. La treabă, ariciule!, strigă adolescentul și-și luă zborul făcând rapid slalom printre morminte și pietre funerare.

– Băieți, înșirați cărțile, nu le stivuiți. Sunt ude și trebuie să se usuce, le atrase atenția Freddy. Haideți să intrăm în clopotniță cu toții, să ne odihnim puțin. Avem treabă azi. Să vedem ce putem face cu nucul. Cineva trebuie să-l anunțe pe Moș Toma despre incident. Vă invit pe toți la un ceai cald la noi.

Întorcându-se spre cioroi, adăugă:

– Și pe dumneavoastră, domnule Gură Spartă! Vă rog să ne fiți oaspete!

– Mulțumesc, domnule Freddy. Mulțumesc pentru bunăvoință! Chiar am nevoie de ceva cald, după atâta ploaie, îi răspunse cioroiul cu emoție în glas. Și mulțumesc și pentru cărți, ați fost un sprijin adevărat, dumneavoastră, Bob și vecinii voștri. Singur nu aș fi reușit să-mi salvez cărțile și nici viața. Vă sunt recunoscător tuturor cu atât mai mult cu cât eu nu m-am purtat frumos cu voi niciodată și nu meritam ajutorul vostru…

Gură Spartă rămase fără cuvinte. Emoțiile și oboseala îl copleșiseră cu totul. El, care fusese întotdeauna stăpân pe sine și nu arătase niciodată nici un fel de slăbiciune în fața altora, se deschidea acum de față cu liliecii pe care îi desconsiderase mereu. Pe care îi disprețuise deși, în sinea sa, îi invidiase pentru spiritul de fraternitate și căldura de care dădeau neîncetat dovadă. Se întrebase de nenumărate ori cum ar fi fost dacă ar fi făcut parte din comunitatea lor, dacă ar fi petrecut serile în clopotniță alături de ei, ascultând-o pe micuța Clopoțel cântând cu vocea ei de înger sau ar fi depănat povești împreună cu ceilalți. Dacă ar fi încercat să se apropie de ei în loc să-i șicaneze și să-i vorbească de rău, s-ar fi putut bucura de toate acestea și nu ar mai fi fost nevoit să se ascundă prin copaci sau la adăpostul întunericului pentru a-și asculta favorita cântând. Pentru că cioroiul o iubea cu adevărat pe Clopoțel, nu numai pentru vocea ei nepământească ci și pentru drăgălășenia și finețea ei. Iubise foarte rar în lunga lui viață și fusese exagerat de pretențios cu cei din jurul său. Nicio cioară nu fusese suficient de bună pentru el și nu o invitase pe niciuna dintre cele pe care le cunoscuse de-a lungul anilor să-i rămână alături și să-și întemeieze o familie cu el. Cât despre prieteni, aceștia se perindaseră ca stelele căzătoare prin viața lui, pentru că niciunul nu reușise să-i suporte toanele pentru multă vreme. Așa că, cioroiul petrecuse câteva decenii de singurătate care îl transformaseră în ce era în acel moment: un bătrân ursuz, pretențios, invidios și acru dar care avea o mare slăbiciune – un ghemotoc de blăniță neagră cu doi ochi ca două mărgele și o voce divină. Un ghemotoc care îl făcuse să-și dorească să se deschidă înspre o lume plină de iubire, căldură sufletească și armonie. Datorită unei întâmplări neprevăzute, această lume pe care el o tratase până atunci cu ostilitate dar pe care o dorea cu la fel de multă intensitate, își deschidea porțile în fața lui și-l invita să-i calce pragul. Tot ce avea de făcut în acel moment era să accepte o invitație la ceai.

În clopotniță era cald și bine și mirosea a vanilie și iasomie. Foiță, ajutată de Săltăreața, pregătise un ceai fierbinte delicios pentru cei care-și riscaseră viața înfruntând furtuna. Totul era curat și ordonat: măsuțe rotunde sau pătrate acoperite cu fețe de masă multicolore, dulăpioare de diferite dimensiuni pentru haine și veselă, scaune și scăunele pentru toți membrii mai mari sau mai mici ai comunității. Niciun fir de praf nu îngreuna aerul. Copiii se treziseră deja și zburătăceau jucându-se de-a v-ați ascunselea prin cotloanele clopotniței. Doamnele liliac dereticau prin casele lor și se mai răsteau din când în când la năzdrăvanii care nu-și găseau locul. Clopotnița răsuna de râsete și fâlfâit de aripi tinere.

Bărbații, Bob, Țepi și Gură Spartă se așezară în jurul măsuței rotunde ce împodobea cu mândrie locuința lui Freddy. Foiță turnă ceai aburind în cești de porțelan roz. Ceaiul se servi în liniște. Copiii își găsiră fiecare câte un loc și zarva încetă pe dată. Se agățară de grinzile clopotniței și se balansau privind lumea așa cum o privesc de obicei liliecii, cu capetele în jos. Cu ochișorii lor ca tăciunii spionau ce se întâmpla în jurul mesei unde se adunaseră bărbații. Fără vreo intenție ascunsă, toți îl priveau pe furiș pe cioroiul ciufulit. Prezența lui sus, în clopotniță era neobișnuită. Săltăreței îi bătea inima de emoție la gândul că, în ciuda ajutorului pe care i-l acordaseră  liliecii, cioroiul nu se va putea abține și va începe să-și verse sacul cu răutăți tocmai la ei în casă. ,,Și atunci să vezi ce-o să iasă când s-or pune toți liliecii pe el și-o să-l jumulească de-o să-i sară penele!”, își zise ea plină de îngrijorare. Dar pe măsură ce nisipul din clepsidra invizibilă a timpului se scurgea, temerile ei se dovedeau neîntemeiate. Gură Spartă își bău ceaiul liniștit, zâmbind pe rând tuturor apoi, cu o voce timidă, care nu îl caracteriza dar care, de data aceasta părea sinceră, îi mulțumi Foiței pentru ceai și apoi tuturor, încă o dată,  pentru ajutor. Liliecii, Țepi și Săltăreața îl priveau uimiți. O liniște apăsătoare domnea în clopotnița plină de obicei, de râsete, veselie și mișcare. Freddy sparse gheața, în cele din urmă:

– Domnule Gură Spartă, ar trebui să rămâneți cu noi, măcar câteva zile, până vă găsiți o locuință nouă. Noi suntem modești, nu vă putem oferi mai mult decât ceea ce vedeți în jur dar nu abandonăm pe nimeni niciodată. Aici o să aveți un acoperiș deasupra capului, liniște și confort, și, bineînțeles, libertate. Săltăreațo, sper că rămâi la noi, nu?

– Da, domnule Freddy, mulțumesc. Oh, am uitat să vă spun…Sper că nu aveți nimic împotrivă, eu m-am angajat la hanul Frunză de Stejar, la domnul Ghindă Neagră. Va trebui să merg la serviciu în fiecare zi…

– Dar e foarte bine, Săltăreațo! Felicitări!, se bucură Foiță de Aur și o îmbrățișă cu drag. Asta e o veste minunată.

Ochii celor prezenți se îndreptară din nou spre cioroi care stătuse pitit pe scaunul său, nevenindu-i să creadă că fusese invitat să locuiască în micuța comunitate de lilieci, care, nu numai că-i întinseseră o mână de ajutor la nevoie, dar acum, îi deschideau ușa casei lor, ca și cum trecutul nu ar fi existat niciodată. Era de-a dreptul copleșit. Îi venea să le strige, ,,Ciupiți-mă, să mă trezesc! Cred că visez cu ochii deschiși!”. Dar nu visa. Totul se întâmpla aievea pentru că, cineva acolo sus, îl iubea. De acum nu va mai trebui să se ascundă ca să o vadă și să o asculte pe Clopoțel. Putea chiar să o atingă și să povestească cu ea. ,,De aici înainte o să mă comport frumos ca să nu mă alunge. Nu o să mai fiu singur niciodată, fiindcă nu o să mai plec de aici până mor!”, își spuse Gură Spartă și un val de căldură plăcută îi cuprinse trupul bătrân. Răspunsul pe care i-l dădu lui Freddy, ieși ca un glonț prin pliscul de care se temuseră toți până în urmă cu câteva ore:

-Rămân cu voi, domnule Freddy…Pentru totdeauna, dacă mă primiți!

Liliecii îl priviră și mai uluiți, făcând ochii mari, cât farfurioarele. Niciunul dintre ei nu scoase vreun sunet pentru că, pur și simplu, nu le venea să creadă ce aud. Surprinsă și ea de răspunsul cioroiului, Clopoțel se balansă mai tare decât ar fi trebuit pe grinda de care atârna, își pierdu echilibrul și căzu pe podeaua clopotniței. Dar, în loc să se vaiete că o durea aripioara stângă pe care aterizase, strigă de acolo, cu vocea ei îngerească, bătând din aripioare:

-Bravo, domnule Gură Spartă! Ce super că rămâneți la noi! E tare de tot! Tocmai mi-am mai făcut un prieten cu care să mă joc!

Și astfel, cuvintele ghemotocului pecetluiră intrarea lui Gură Spartă în micul cerc al liliecilor care sălășluiau în clopotnița bisericii din cimitirul orășelului de la malul mării.

 

Capitolul IV ”Unele istorii se repetă. La picnic.”

fire-3311_1920

Seara următoare, Freddy și Foiță de Aur împreună cu cei doi copii zburară spre grădina de lângă micul cimitir unde urmau să se întâlnească, la picnic, cu Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți.

Picnicurile erau una dintre distracțiile preferate ale tuturor liliecilor din orășel. Iar micuța comunitate din clopotnița bisericuței din vechiul cimitir și familia lui Freddy nu erau o excepție. Picnicurile se țineau de obicei de primăvara și până când dădea frigul. Uneori, unele familii mai curajoase, se întâlneau la câte un picnic și iarna. Atunci nu mergeau în câmp sau în vreo grădină ci alegeau podul unei case părăsite din preajmă sau vestita Peșteră Roz de pe plajă. Considerată sacră de către toți liliecii din orășel, această peșteră era locul favorit de promenadă al îndrăgostiților și cea mai rafinată locație pentru picnic. Dar cu toate acestea, nimeni nu îndrăznise vreodată, sau cel puțin, așa se spunea, să se avânte prea departe în labirinturile roz. Circulau tot soiul de legende legate de Peștera Roz de la malul mării pe care liliecii le cunoșteau din moși strămoși. Și poate tocmai de aceea, nici unul dintre ei nu trecuse vreodată granița impusă de tradiție. Când alegeau să meargă la picnic în peșteră, drumul avea două etape. Prima dată, curajoșii zburau până în parcul din centrul orășelului. Acolo, se opreau la  Hanul Frunză de Stejar, la domnul  Ghindă Neagră, care-i servea cu vin cald, ceai fierbinte sau cacao cu lapte. După ce se încălzeau la focul cu lemne din șemineu, liliecii plecau mai departe și nu se opreau până pe plajă. Aici, urmăreau valurile înspumate spărgându-se de stânci iar apoi intrau în peșteră. Deși era un loc popular și prin urmare, frecventat de o groază de lilieci, peștera era deosebit de curată pentru că nimeni nu îndrăznea să lase gunoaie acolo. De altfel, liliecii din orășel erau învățați de mici cât de importantă era curățenia, atât cea personală cât și cea din jurul lor.

Seara de sfârșit de mai era splendidă. Un vânt parfumat adia peste grădină. Cerul era violet, acoperit cu un covor de stele. Luna aproape plină, își prinsese cornul în creanga unui stejar falnic. Freddy așeză coșul de picnic lângă o lespede de piatră aflată la capătul unui strat de pătlăgele roșii.

– Trifoi știe unde să vină, Freddy?

– Bineînțeles, draga mea. Asta i-am spus prima dată. Și cum ne-am mai întâlnit aici și anul trecut în toamnă, ne vor găsi cu siguranță. Copii, vreți să facem un mic foc de tabără?

– Da, da!, răspunseră Clopoțel și Bob pe nerăsuflate. Micuțul ghem cu voce fără egal bătu din aripile ei fragile de fericire.

– Atunci, Bob, vino cu mine să adunăm câteva vreascuri. Tu, Clopoțel, ajut-o pe mama cu despachetatul.

– Bine, tată, imediat. Dacă te întâlnești cu Felinar, să-i spui că suntem aici. Te rog! Dacă vrea, poate să vină cu prietenii lui să ne jucăm.

– Bine, Clopoțel, așa o să fac. Sunt sigur că prietenul tău, Felinar, nu e departe. Hai, Bob! Să mergem! Nu uita să-l strigi pe licurici. Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Foiță, te rog să-i dai lui Bob săculețul pentru vreascuri.

– Imediat, dragul meu.

Foiță de Aur scoase din coșul de picnic un săculeț crem cu două chingi pe care îl primise de la mama ei, ca parte a trusoului de nuntă. Tatăl și fiul se îndepărtară zburând în apropierea solului pentru a ochi cele mai bune vreascuri. Focul de tabără la picnic devenise o tradiție în familia lui Freddy. Cei doi copii îl adorau pentru că, în jurul lui, după un picnic copios, părinții și bunicii dacă erau prezenți, sau uneori, alți adulți, le spuneau povești. În funcție de anotimp, picnicurile în familie se prelungeau până târziu în noapte dar asta se întâmpla numai dacă cei doi copii nu trebuiau să meargă la școală și la grădiniță ziua următoare.

Foiță de Aur și Clopoțel scoaseră din coș numai specialități pregătite cu dragoste: salată de insecte cu iaurt, ruladă de spanac umplută cu cașcaval, cuiburi din ouă cu pastă de linte, felii de dovlecel ornate cu pastă de brânză iute, morcovi fierți dați prin caramel, roșii umplute cu fructe de mare și un bol uriaș cu salată de fructe și frișcă. Așezară o față de masă roșie pe lespedea de piatră. Apoi, urmară farfurioarele de plastic: verde pentru Freddy, roz pentru Foiță, albastră pentru Bob de Mazăre, violet ca noaptea pentru Clopoțel, galbenă pentru Trifoi și portocalie pentru Țepi Ascuțiți.

– Clopoțel, te rog să pui tacâmurile, paharele și șervețelele. Să nu uiți de bolul de sticlă pentru prietenii tăi!

– Da, mami. Unde să-l pun?

– În mijlocul mesei. În el vor sta foarte bine și se vor juca, în timp ce noi o să mâncăm și o să povestim la lumina lor.

– Da, în centrul mesei o să le placă foarte mult, se entuziasmă Clopoțel. Lor le place întotdeauna să fie în centru atenției! Atunci strălucesc cel mai tare! Și o să mai fie și focul de tabără care o să facă lumină. Pe unde or fi tata și Bob? Dar tanti Trifoi și Țepi?

– Apar ei, nu-ți fă griji. Tata și Bob nu sunt departe.

Foiță inspectă masa și nu putu să nu admire, în sinea ei, grija cu care Clopoțel așezase lingurile, furculițele, șervețelele și paharele. Se bucură că are o fetiță harnică și atât de talentată. ,,Sunt sigură că într-o zi, o să fie una dintre cele mai bune și apreciate cântărețe de operă din lumea noastră”, își zise ea privind cu toată dragostea ei de mamă micul ghemotoc de blăniță care zburătăcea deja nerăbdătoare deasupra desișurilor din apropiere în așteptarea micilor ei prieteni luminoși, licuricii.

– Mami, mami, vin tanti Trifoi și Țepi. Sunt pe cărare!, țipă dintr-o dată Clopoțel și țâșni înaintea lor.

– Ai grijă pe unde mergi, să nu te lovești de ceva, încercă mama să o avertizeze dar fetița era deja departe, în întâmpinarea oaspeților.

– Ce se-ntâmplă, Foiță, aici? Ce are fiica noastră?, întrebă Freddy care de-abia se întorsese, pe nesimțite, cu Bob.

– Vin Trifoi și Țepi, și știi cum e ea când se entuziasmează. Mă tem că, într-o zi, din grabă și prea multă fericire, o să intre în vreun copac sau în vreun zid și atunci o să vadă ea, îi răspunse Foiță cu o undă de tristețe în glas.

– Lasă, mami, că mai crește și ea și nu o să mai fie așa. Se schimbă cu timpul. Așa am fost și eu la început și apoi am pățit ce am pățit și după aceea, mi-a venit mintea la cap, profită Bob să se laude puțin, deși, toți știau că avea dreptate. Se maturizase foarte mult în anul care trecuse.

– Să sperăm că așa va fi, dragul meu, spuse Foiță. Unde sunt licuricii? Le-am pregătit bolul.

– Vin și ei imediat, răspunse Freddy. Bob, hai să facem focul, să ne întâmpinăm oaspeții cum se cuvine!

Cei doi deșertară săculețul cu vreascuri uscate și le clădiră în apropiere. Vântul de primăvară târzie se oprise între timp iar, în curând, micul foc de tabără avea să lumineze seara târzie.

– Bună seara, tuturor!, se auzi glasul ușor răgușit a lui Trifoi cu Patru Foi.

– Sărut mâna, tanti Foiță! Sărut mâna, nenea Freddy! Salut, Bob! Ce mai zici?, salută respectuos, Țepi care era și el adolescent, mai mare cu doar două luni decât Bob de Mazăre. Poate și de aceea, băieții erau prieteni foarte buni. Cu toate că unul era arici și celălalt liliac, unul umbla pe pământ iar celălalt zbura, cei doi făceau parte din același grup de prieteni, petreceau mult timp împreună și erau elevi la aceeași școală.

– Tată, v-ați întâlnit cu Felinar și prietenii lui?, întrebă Clopoțel.

– Da, fetița mea. Ni se alătură și ei cât bați din palme. Văd că le-ai pregătit și bolul. Foarte frumos din partea ta! O să fie încântați.

– Mulțumesc, tati!

– Vrei să ne cânți ceva în seara asta, Clopoțel? Ai o voce atât de frumoasă! Te rog!, spuse Țepi.

– Bineînțeles, Țepi. O să cânt pentru voi toți!

– Focul e gata, în curând o să-și dea drumul, anunță Freddy.

– Atunci, haideți la masă cu toții!, îi invită Foiță. Avem de toate pentru toate gusturile.

– Și eu am o surpriză dulce pentru copiii cuminți, adăugă Trifoi cu Patru Foi.

– Ce e? Ce e?, se entuziasmă din nou, Clopoțel.

– Ai răbdare, Clopoțel, și o să vezi. Te rog, nu ne strica surpriza!, o avertiză Bob.

– Bine, Bob, bine…Tu și răbdarea asta a ta!!!

– Dacă vrei să ajungi departe și să realizezi lucruri mari, trebuie să ai și răbdare, printre altele, comentă Bob.

– Care altele?, vru Clopoțel să știe.

– Uff! Lasă-mă să mănânc, Clopot mic și curios ce ești! Mereu pui întrebări! Și eu trebuie veșnic să am răspuns la toate, numai că nu am întotdeauna chef să pălăvrăgesc cu tine!

– Ce înseamnă ,,a pălăvrăgi”, Bob?

– Înseamnă să taci ca eu să pot mânca în liniște!

– Bob, nu fi rău cu sora ta!

– Dar, tată…

– Bob, te rog! Tu ești mai mare, așa că trebuie să ai mai multă minte. Și acum, vă rog să mâncați!

Bucatele dispărură curând de pe masa amenajată pe lespedea rotundă. Licuricii nu se lăsară așteptați. Spre bucuria tuturor, ei se adăpostiră în bolul de sticlă din mijlocul mesei și-și începură jocul. Lilieci și arici se lăsară vrăjiți de micuțele creaturi luminoase ale nopții. Focul de tabără își înălța limbile roșii și galbene până la cer în timp ce vreascurile ce-l alimentau trosneau degajând un miros plăcut, aromat.

– Și acum, surpriza!, anunță Trifoi cu încântare, scoțând din plasa de rafie pe care o aduseseră cu ei, o caserolă de plastic cu un tort mare, rotund, acoperit cu cremă roz.

– Vai, ce bine arată, Trifoi! L-ai făcut sau l-ai cumpărat?

– L-am făcut, Foiță. Am vrut să vă fac o surpriză dulce așa că, m-am gândit că tortul meu de căpșuni cu pișcoturi este cel mai potrivit. Nimeni nu-l face la fel de bun ca mine!, adăugă Trifoi cu Patru Foi, mândră de arhitectura ei roz delicios de dulce.

– Ce păcat că nu e aici Pișcotul lui Fir de Iarbă, constată Freddy. Ar fi în al nouălea cer de fericire! Nu i-am invitat și pe ei pentru că Firicel trebuie să nască zilele astea și nu ar fi venit, oricum.

– Nu-i nimic, păstrăm o bucată și pentru ei. Trecem mâine pe acolo și le-o dăm, zise Trifoi.

– Mă duc eu, mamă, se oferi Țepi imediat.

– Bine, dragule. Mulțumesc!

– Dar o să ne rămână și nouă ceva tort, nu, tanti Trifoi? Nu-l dați pe tot lui Pișcot, așa-i?, întrebă Clopoțel în grabă.

– Nu-i frumos să fii lacomă, draga mea, o mustră Foiță de Aur. Tortul este pentru toată lumea, inclusiv pentru Pișcot.

– Așa e, încuviință Trifoi. Doar l-am adus până aici pentru noi, cei prezenți, în primul rând.

– Bine, bine, mulțumesc, răspunse ghemotocul. Doresc o felie mare, vă rog. Cu multă cremă.

– Ai răbdare, Clopoțel!, îi reaminti Bob.

– Răbdarea asta a ta îmi strică toată ziua, Bob, se plânse fetița.

– Ce ne cânți, Clopoțel?, interveni Țepi simțind că urma un nou schimb de replici între cei doi frați în urma căruia Bob, prietenul lui, avea să fie din nou mustrat. ,,Ar trebui să aibă mai multă răbdare cu sora lui și să o mai lase de banii ei, în loc să o tot agațe cu tot felul de replici din care ea nu înțelege mare lucru. Doar e încă mică și necoaptă și Bob nu vrea nicicum să vadă asta. Trebuie să-l trag nițeluș de urechi când suntem doar noi doi. Altfel, o să o ia pe coajă mereu, mai ales de la nenea Freddy…Și pe bună dreptate. Nu-ți pui mintea cu cineva mai mic cu zece ani decât tine. Doamne!”, gândi pentru sine, Țepi și dădu ușor din cap, a mirare.

– Câteva dintre cântecele pe care le pregătim pentru concursul de luna viitoare și o parte din aria Violettei din ,,Traviata” de Verdi, veni răspunsul lui Clopoțel prompt.

Trezit din vârtejul gândurilor, Țepi tresări la auzul glasului subțirel al micului ghemotoc.

– Ah, super!, aprobă el cu sinceritate, întrebându-se totodată cum poate să sune o arie atât de cunoscută și de dificilă cântată de o creatură atât de minusculă și fragilă ca sora prietenului său.

– Haideți la dud! îi îndemnă Freddy, arătând înspre copacul înalt și rămuros din apropierea gardului grădinii. Luăm și farfuriile cu tort cu noi și o ascultăm pe Clopoțel. Felinar, haideți și voi!

Micul ghemotoc îi încântă cu vocea ei subțirică dar bine lucrată deja. Aria Violettei suna altfel, avea un fel de dulceață și inocență când ieșea dintre corzile vocale ale Clopoțelului. Cu toate că dezaproba influența doamnei Flaut Fermecat asupra surorii sale, Bob de Mazăre trebui să recunoască în sinea sa că fosta mare cântăreață nu se înșela în privința talentului lui Clopoțel. Aceasta avea o voce deosebită cu adevărat, chiar și pentru el care nu era prea priceput într-ale muzicii. Era pentru prima oară când Bob își lua sora în serios și o privea cu alți ochi. Cântecul o transforma într-o domnișoară matură care nu mai avea nimic în comun cu Clopoțel pe care o știa el, fetița inocentă ce punea tot felul de întrebări naive făcându-l să-și piardă răbdarea. Vocea aceea, gravă pe alocuri, care parcă nu îi aparținea surorii lui, îl făcu dintr-o dată să se simtă mic de tot. Își dădu seama că el nu va avea un asemenea dar niciodată și, în loc să simtă invidie, inima îi fu invadată de un sentiment cald, de dragoste pentru creatura aceea mică dar și de mândrie că îi este frate. ,,Într-o zi va ajunge cineva cu vocea asta magnifică, își spuse Bob, dar mai trebuie să muncească mult. Nu mă mir că doamna Flaut o ține din scurt și biata Clopoțel nu are timp de joacă. Trebuie să o ajut și eu cum pot să se distreze de acum înainte”, concluzionă el.

                                                                           ***

Frânturi din trilurile vesele ale micuței ajunseră și la urechile bătrânului cioroi, Gură Spartă. Deși de la incidentul cu clopotnița de la începutul anului cioroiul își evita vecinii, vocea fermecătoare a lui Clopoțel îi înmuia ciuda pe care o simțea față de ei ori de câte ori o auzea din depărtare și îl chema tot mai aproape. Și pentru că noaptea era frumoasă și caldă, se gândi să-și calce peste mândrie și să dea o raită până în grădina din apropiere să audă mai bine. Și acum, ca în seara accidentului, era întuneric beznă fiindcă era deja aproape de miezul nopții. Dar, de data aceasta, Gură Spartă își luă toate măsurile de precauție. Își puse ochelarii de distanță pe nas și-și luă lanterna după ce se asigură de două ori că funcționează. Își luă și binoclul pentru că nu vroia să se apropie prea tare de ,,inamic”. Urcă până în vârful nucului falnic și își luă zborul de acolo fără să aprindă lanterna. O întâlnire neașteptată cu Săltăreața era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit în momentele acelea. Nu vroia să răspundă la întrebările pe care veverița ar fi putut să i le pună văzând că iese atât de târziu. ,,Sau, Doamne ferește, s-ar putea oferi să mă însoțească!”, își zise el și penajul negru cu gri i se zbârli de groază. Zbură până pe clopotnița bisericuței unde se opri să-și tragă răsuflarea și aprinse lanterna. Apoi traversă cimitirul liniștit și se instală pe gardul ce-l despărțea de grădina de legume în care ieșiseră la picnic Freddy cu familia și prietenii. ,,Ah, aici e lumină ca ziua”, mormăi pentru sine ducându-și binoclul la ochi pentru a vedea mai bine ce se întâmplă. ,,Liliecii au făcut foc de tabără. Uite-i cum stau în jurul lui! Și mai sunt și aricii, Trifoi și Țepi. Vai, nici ăștia nu-mi plac deloc! Antipatice creaturi, și unii și alții. Trebuie să mă apropii să o aud mai bine pe Clopoțel, dar cu grijă, nu cumva să mă vadă ei.” Stinse lanterna și zbură în boscheții de lângă gard. De acolo mai era o aruncătură de băț până la dudul în apropierea căruia se aflau ,,inamicii” strânși în jurul focului. ,,De pe orice creangă de mai jos văd foarte bine. Nu-mi trebuie nici lanternă și nici binoclu. Dar unde o fi Clopoțel? De auzit o aud dar nu o văd nicăieri”, continuă cioroiul să-și depene gândurile. ,,Coroana este suficient de deasă să mă ascundă de priviri indiscrete. Și acolo voi putea să ascult în liniște. O să-mi închipui că sunt la operă, în loja principală”, își mai spuse Gură Spartă, felicitându-se totodată pentru alegerea făcută. Prinse un moment în care i se păru că toți sunt concentrați asupra cântăreței și parcurse distanța de la boscheți până la dud într-o fracțiune de secundă. Se adăposti în coroana bogată a copacului și se lăsă pradă visării. Vocea de neegalat a lui Clopoțel îi întoarse gândurile înspre tinerețea de mult trecută dar niciodată uitată. Începu să îngâne una dintre melodiile micuței liliac și să danseze. ,,Melodia asta o cânta orchestra din chioșcul din parcul central al orașului când eram foarte tânăr și mergeam la bal. Doamne, ce frumos era! Și ce demult a fost! Parcă totuși, ieri…”, își aminti Gură Spartă. Și continuă să fredoneze, să se legene și să facă piruete printre ramurile dudului. Când Clopoțel începu aria Violettei de Verdi, cioroiul, care era mare amator de muzică de operă și un extraordinar admirator al lui Giuseppe Verdi, vru să o vadă cu orice preț pe micuța Clopoțel. O frenezie nebună puse stăpânire pe el dintr-o dată. ,,Trebuie să o văd neapărat. Așa ceva nu pot să ratez!” își zise el și începu să sară din creangă în creangă în speranța de a o vedea. Dar micuța nu era niciunde. I se auzea doar glăsciorul din ce în ce mai puternic și emoționant. La un moment dat, o zări. Clopoțel atârna pe cea mai joasă creangă a dudului, cu capul în jos ca orice liliac. Și ca o cântăreață de operă în devenire, în timp ce cânta, ea și interpreta aria, astfel că, toate trăirile Violettei erau acolo, în fața publicului, aduse la viață de acel ghemotoc cu blăniță și aripioare aproape transparente. Gură Spartă se opri pe ramura stufoasă de deasupra încercând să nu-și deconspire poziția. Pentru că nu se putea apropia mai mult, se propti bine pe picioarele lui bătrâne, se aplecă și-și alungi gâtul cât putu de tare, sperând să o vadă pe Clopoțel în toată splendoarea ei de cântăreață debutantă.  Dar ghinioanele se țineau lanț ori de câte ori cioroiul se afla în preajma liliecilor. De data aceasta, Gură Spartă se dezechilibră și o luă în picaj, cu ciocul înainte. Își desfăcu aripile sperând să reușească să se redreseze la timp și să zboare fără a fi zărit. Nicio șansă. În cădere, lovi cu capul creanga de care stătea atârnată Clopoțel, apoi o izbi cu aripa stângă după care căzu grămadă la pământ. Izbitura îi încetinise căderea dar când se dezmetici, era întins pe spate, cu picioarele ridicate iar în jurul lui, liliecii și cei doi arici făcuseră cerc. Fețele lor exprimau mirare dar și îngrijorare. Cu toate acestea, orice ochi experimentat ar fi putut să vadă unda de amuzament de pe chipul lui Bob de Mazăre și bineînțeles că aceasta nu-i scăpă nici bătrânului cioroi. Situația era de-a dreptul ridicolă. Înaripatul, nu numai că-și deconspirase prezența fără să vrea dar se și făcuse de râs. Preț de câteva momente, cele două tabere se priviră intens după care liliecii și aricii se apropiară încercând să ajute victima împrejurărilor. Numai că Gură Spartă nu dorea să fie ajutat de ,,inamici”. Le opri avântul întinzând o aripă și croncăni destul de șifonat.

-N-am nevoie de ajutorul vostru. Mă descurc și singur!

Micuța echipă făcu un pas îndărăt fără să scoată o vorbă. Cercul din jurul lui se lărgi și cioroiul putu să vadă cerul negru de deasupra. ,,Au dispărut stelele și luna”, mormăi mirat și dădu să-și miște picioarele. Își auzi pocnind încheieturile și simți o durere puternică în spate. ,,Cred că o să mor aici întins pe spate de față cu ăștia. Și mă mai doare și capul. Pesemne că l-am lovit de ceva în cădere…Asta îmi mai lipsea acum, să rămân paralizat și să-mi sfârșesc zilele împachetat în bandaje și proțăpit în atele ”, gândi cu ciudă. ,,Nu mi-ar strica o mână de ajutor dar nu pot să o cerșesc, mai ales de la lilieci și arici! Mai bine aștept să mor!”, concluzionă el. Își lăsă moale corpul și închise ochii așteptând ceea ce credea el că va fi un sfârșit lent. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Freddy se apropie de el și-l atinse ușor.

– Vă ajut eu să vă ridicați, domnule Gură Spartă. Nu puteți rămâne întins aici. Ce vă doare?

– Nu mă doare nimic și nu am nevoie de nimeni. Pot să mă ridic și singur!, se răsti cioroiul. Dă-te la o parte și lasă-mă-n pace, liliac nesuferit!

– Vino, dragul meu, interveni Foiță cu blândețe. Sunt sigură că domnul Știe – Tot se va descurca până la urmă. Haideți să strângem, mai bine, că vine ploaia, curând. Norii aceștia negri de deasupra noastră nu sunt semn bun. Bob și Țepi, vă rog să căutați lucrurile domnului cioroi și să i le înapoiați. Atât putem face pentru el!

Nimeni nu mai îndrăzni să spună ceva. Tonul ironic și categoric al Foiței nu lăsase loc pentru comentarii. Trilurilor vesele din urmă cu câteva momente le luă locul o tăcere apăsătoare. Freddy părăsi primul locul incidentului fără să se uite în urmă. Se apropie de focul de tabără care încă ardea vesel și rămase acolo. Apoi, Foiță de Aur se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre lespedea de piatră pe care se aflau resturile picnicului. O urmară Trifoi cu Patru Foi și Clopoțel. Între timp, Bob și Țepi căutară și găsiră lanterna, ochelarii și binoclul cioroiului și i le înapoiară. Fără să le mulțumească, acesta făcu o ultimă sforțare și se ridică în picioare. Își puse ochelarii pe nas, își atârnă binoclul după gât, aprinse lanterna și zbură pe creanga de care atârnase Clopoțel. De acolo, de sus, se uită peste umăr, la cele două familii. Simți o ciudă nemaipomenită când văzu că nimeni nu-l băga în seamă.

-Nesuferiți și urâți!, croncăni el întorcându-le spatele, deschizându-și coada în evantai și ridicând-o ca semn de dispreț total. Apoi își luă zborul.

Dar cineva îi văzuse totuși, gestul. Bob. Departe de a se supăra, adolescentul liliac începu să râdă cu hohote. Gură Spartă îl auzi din depărtare și știu că Bob râdea de el. Dar nu mai era nimic de făcut. Nu putea șterge cu buretele întâmplările din seara aceea. Se făcuse de râs nu numai pentru că trăsese o trântă zdravănă ci și prin felul în care reacționase atunci când Freddy se oferise să-l ajute. ,,M-am purtat ca un copil prost. Și Bob și-a dat seama. E prea inteligent ca să nu știe. Ochii lui negri spun tot. Și eu m-am făcut de râs în fața lui! Pasăre proastă ce sunt!”, își reproșă el în timp ce se odihnea pe gardul ce despărțea grădina de micul cimitir. Vântul începu să sufle dintr-o dată cu putere aplecând crengile copacilor din jur. O picătură mare de ploaie îi căzu pe cap.

– Vai de mine, o să mă facă ciuciulete până ajung acasă, dacă nu mă grăbesc! Nici nu mi-a trecut prin minte să-mi iau umbrela. Când am venit încoace era senin și frumos. Ca în serile de vară lungi și calde din copilăria mea. Dar acum totul s-a schimbat. Au ajuns tinerii ăștia obraznici să fie mai deștepți decât noi, cei în vârstă! Cred că ar trebui să mă mut. Poate undeva în centru, în parc. Aici nu mai e de stat. Toată ziua bună ziua lilieci și arici și arici și lilieci. Pe unde te întorci numai de ei dai! M-au colonizat! Au ajuns să mă calce pe picioare și să-mi facă viața un coșmar. Iar eu am nevoie de o bătrânețe liniștită, fără adolescenți cu aere și mini-vedete în devenire!

Gură Spartă vorbea cu sine cu voce tare. În depărtare se auzi o bubuitură și o panglică de lumină brăzdă cerul. O altă picătură de ploaie îi ateriză pe spate zbârlindu-i penajul.

– De data asta chiar că plec!, spuse el repede și se avântă înspre clopotniță. Crengile nucului din cimitir trosneau sub rafalele de vânt. ,,O să fie o noapte grea. Cred că vine furtuna. Mă duc să mă adăpostesc acasă. Acolo sunt în siguranță”. Și intră ca un glonț în coroana copacului.

                                                                            ***

Între timp, în grădina de legume, Freddy, Bob și Țepi turnau apă din sticlele de plastic pe care le aduseseră cu ei peste focul de tabără care se stingea de acum. Flăcările roșii și galbene care se înălțaseră vesele până la cerul violet al nopții de mai se transformară în cărbuni negri care fumegau. Picături mari și calde de ploaie cădeau din norii negrii de deasupra ușurându-le munca. Luna se ascunsese și ea. Felinar și prietenii lui, scântei în noapte, dansau în continuare în bolul din mijlocul lespezii de piatră care servise drept masă pentru picnic.

– O să venim cu voi o bucată de drum, dacă vreți, să vă luminăm calea, zise Felinar.

– Mulțumim, Felinar drag, deși voi știți că noi, liliecii ne descurcăm foarte bine mai ales pe întuneric, iar de tanti Trifoi și Țepi, nu am ce zice. Ei sunt cei mai buni!, îi răspunse Clopoțel.

– Știu asta, Clopoțel, dar m-am gândit să mai petrecem puțin timp cu voi…

– Ah, asta da, Felinar. E-așa de bine și de haios când ne întâlnim. Haideți într-o zi la noi, să ne jucăm în cimitir. Sau în bisericuță. Nu ne-am mai jucat de cinci sute de ani!

– Ei, nu exagera, Clopoțel! Auzi, cinci sute de ani! Știi cât înseamnă asta? Nimeni nu trăiește așa de mult!!!

– Păi, atunci, mai puțin. Ia să vedem…N-ați mai fost la noi demult! E bine așa?

– Da, așa e foarte bine și ai dreptate. Nu știu ce am tot făcut dar nu ne-am mai întâlnit și nu ne-am jucat de multă vreme deși locuiți la o aruncătură de băț de noi. Chiar vorbeam cu trupa veselă despre asta într-o zi. Tu mergi la grădiniță din nou, nu-i așa?

– Da, da. În fiecare săptămână. Și mai am și lecțiile de muzică, în fiecare după-amiază. Dar vreau atât de mult să ne jucăm împreună! Mi-e dor să zbor cu voi și să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.

– Zilele sunt mai lungi acum, Clopoțel și nopțile sunt calde și parfumate, interveni Bob de Mazăre care-și terminase treaba cu focul de tabără. Mai rămăsese doar scrumul din el. După ce termini cu muzica după-amiaza, poți să-ți faci puțin timp și pentru prietenii tăi licurici, ce zici? O să ies și eu cu voi în cimitir sau în bisericuță în loc să mă duc la vânătoare cu mama și tata. Ai vrea?

– Chiar ai face asta pentru mine, Bob?, îl întrebă micul ghemotoc în timp ce fața i se deschise într-un zâmbet larg.

– Bineînțeles! Ce nu fac eu pentru surioara mea! Meriți și tu să te simți bine cu fratele și prietenii tăi după atâta muncă. Și eu vreau să fac asta pentru tine.

– Mulțumesc, Bob. Mulțumesc! Să vezi ce o să ne mai distrăm!, se bucură Clopoțel.

– Iar eu o să fiu prin preajmă, dacă mă primiți, intră și Țepi în conversație. Și putem să-l luăm și pe Pișcot cu noi. E destul de mare și el, de-acum.

– Ooo, ce bine că vii și tu cu noi, Țepi!, strigă Clopoțel bătând din aripioarele ei delicate.  Da, da, Pișcot e de-o vârstă cu mine, numai din altă lună.

– Așa este, draga mea, aprobă Foiță de Aur. Pișcot s-a născut în februarie iar pe tine te-am serbat luna trecută, în aprilie. Deci, aveți amândoi cinci ani deja și ar trebui să vă comportați ca doi copii mari!

– Dar eu încerc, mami!

– Atunci așa să fie, Clopoțel. Iar acum, te rog vino și ajută-ne pe mine și pe tanti Trifoi să terminăm de strâns de aici și să plecăm că uite, vine ploaia.

– Cred că mai degrabă furtuna, zise aricioaica. S-a pornit și vântul. Uite-l cum îndoaie crengile copacilor. Băieți, ați terminat cu focul?

– Da, Trifoi, aici totul e în ordine, îi strigă Freddy. Hai să ne grăbim. Avem un drum până acasă și trebuie să ducem și coșul.

– Care e foarte ușor de-acum, adăugă cu mândrie, Bob.

– Am avut noi grijă să-l golim cât ai zice pește, se lăudă și Țepi.

– Dar și eu l-am golit, nu se lăsă Clopoțel mai prejos.

-Ai dreptate, ghemotocule, îi răspunse Bob mângâind-o cu tandrețe pe creștet. Tu mănânci cât un uriaș deși ești mică mică!

– E totul în regulă, copii?, întrebă Freddy. Să mergem până nu ne prinde ploaia. Bob, luăm amândoi coșul. Foiță, tu ia-o înainte cu Clopoțel. Noi venim cu Trifoi și Țepi. Ne vedem la gard. – Bine, dragul meu. Să mergem.

– Ah, Țepi, poți tu să iei bolul cu licuricii, te rog?

– Sigur, nenea Freddy. Până unde veniți cu noi, licurici?

– Până la gard. O să ne adăpostim în boscheții de acolo. Sunt deși cu frunze mari care nu lasă ploaia să ajungă la noi, răspunse Felinar care era liderul micului grup luminos și unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Clopoțel.

Mica trupă se puse în mișcare. Picături uriașe de ploaie cădeau din ce în ce mai des iar vântul de primăvară târzie bătea tot mai puternic. Foiță de Aur și ghemotocul ei cântăreț ajunseră la gard destul de repede în ciuda rafalelor de vânt care le îngreunau zborul.

– Să te ții strâns de mine, Clopoțel, o avertizase Foiță, în caz că bate vântul foarte tare, să știu că ești în siguranță, lângă mine.

– Bine, mami, așa o să fac. Dar de-acum sunt mare și destul de puternică să nu mă întoarcă din drum niciun vânt care suflă mai tare, se apără Clopoțel deși se prinsese cu nădejde de picioarele mamei.

Ajunse la gard, fetele lui Freddy se opriră să-și tragă sufletul. Gardul era, de fapt, un zid gros de piatră  vechi ca cimitirul care, după ani întregi în care își făcuse datoria, căzuse pradă trecerii timpului și delăsării omului iar acum avea, din loc în loc, câte o spărtură la nivelul solului, prin care micii locuitori patrupezi ai cimitirului, care nu zburau și nu săreau, treceau dintr-o parte într-alta. De data aceasta, trupa terestră condusă de Freddy trecu printr-una dintre găurile zidului. Și fiindcă aceasta era suficient de largă, Bob profită de ocazie  să-și demonstreze abilitățile de zbor și tâșni prin spărtură. Nimeni nu-i aplaudă reușita pentru că nu era nici timpul și nici locul pentru așa ceva. Nimeni, cu excepția Clopoțelului care bătu din aripi fascinată de performanța fratelui ei mai mare.

-Bravo, Bob, bravo!, strigă ea, fascinată.

Nici nu apucă să termine că se dezechilibră și se rostogoli până în iarba de la piciorul zidului, strigând încă, ,,Bravo, Bob!”. Inima Foiței se făcu cât un purice de frică. Ceilalți se repeziră să o caute. Iarba era destul de înaltă iar ghemotocul era mic și greu de găsit. Și în plus, niciunul dintre cei prezenți nu știa sigur cât de întreagă ajunsese Clopoțel în iarbă. Freddy îi chemă în ajutor pe Felinar și prietenii lui luminoși. Lilieci și licurici zburau în cercuri pe lângă zid, încercând să-și dea seama unde se rostogolise Clopoțel, în timp ce Trifoi și Țepi dădeau la o parte săbiile înalte ale ierbii.

-Clopoțeeel! Clopoțel! Unde ești, ghemotocule?, strigau toți sperând să primească un semn.

Iar acesta nu se lăsă mult așteptat. De undeva din iarbă, se auzi un glăscior melodios și binecunoscut tuturor.

– Sunt aici, lângă zid, în iarbă!

– Ești bine?, vru să știe Foiță imediat.

– Da, sunt bine. Mă doare puțin capul într-o parte. Cred că m-am lovit de zid ca cioroiul de creangă în timp ce cântam eu astă-seară, veni răspunsul amuzat al ghemotocului.

– E bine că poți să te amuzi acum, după așa o întâmplare, îi spuse mustrător Freddy. Ți-am spus de atâtea ori să fii atentă pe unde mergi și ce faci, dar ești mereu cu capul în nori. Mișcă puțin iarba să vedem unde ești.

– Aici sunt!, se auzi din nou glasul lui Clopoțel în timp ce, undeva, lângă zid, iarba începu să se dea la o parte și capul ghemotocului ieși din ascunzișul verde.

– Aici erai, deci, copil rău și neascultător ce ești!, veni și rândul lui Foiță să o certe. Am crezut că mor de spaimă când te-am văzut luând-o la vale.

– Ca pe tobogan, se grăbi să adauge fericită, Clopoțel.

– Văd că încă îți arde de glume, deși nu e cazul. Toți am fost foarte speriați. I-am chemat și pe licurici să ne ajute.

– Dar, tati, nu am pățit nimic. Doar mă doare puțin capul…

– Bine, dar să fii mai atentă altă dată, draga mea. Și acum, să mergem că uite, s-a întețit și ploaia și deja fulgeră foarte des. Licurici, mulțumim de ajutor! Duceți-vă și adăpostiți-vă de ploaie și de vânt.

– N-aveți pentru ce să ne mulțumiți, nenea Freddy. Mai ales când e vorba de Clopoțel. Mă bucur că ești bine, ghemotoc!

– Sunt bine, Felinar. Să veniți pe la noi!

– Venim, Clopoțel, venim! Noapte bună, tuturor!

Cu aceste cuvinte, trupa luminoasă se îndepărtă. Cei rămași se regrupară și o luară înspre bisericuță, printre mormintele vechi. În depărtare se auzi o bubuitură iar cerul fu brăzdat din nou, de câteva panglici luminoase. Ploaia cădea deja  în ropote.

-O să fie o noapte furtunoasă așa că, să ne grăbim, îi îndemnă Freddy.

Trifoi și Țepi se adăpostiră în modesta lor locuință din mormântul de lângă bisericuță. ,,Noroc că am adus lespedea aceasta de piatră și am înălțat podeaua că altfel astăzi puteam să ne dăm cu barca în casă”, își zise aricioaica. Puse punga cu tortul pe o policioară și pregăti paturile.

– Hai la culcare, Țepi. Până mâine nu putem face altceva decât să dormim. Să sperăm că furtuna nu va face pagube foarte mari.

– Nu-ți face griji, mami. Va fi bine, veni răspunsul calm al fiului. Noapte bună!

– Noapte bună, dragul meu și vise frumoase!

Familia lui Freddy intră în bisericuță printr-o fereastră care stătea mereu descuiată. Deși micul monument era închis publicului, moș Toma lăsa întotdeauna fereastra aceea puțin întredeschisă pentru micii lilieci care erau înscriși la școala de muzică și nu locuiau în clopotniță. Fereastra era folosită și de comunitatea din cimitir în caz de urgență. Altfel, liliecii intrau și ieșeau din clopotniță prin gemulețul rotund din acoperiș care îi provocase atâta suferință lui Gură Spartă.

Acasă era cald și bine. Freddy se asigură că fereastra rotundă era bine închisă. De afară se auzeau bubuiturile înspăimântătoare ale tunetelor și din când în când, câte un  fulger lumina  întunericul din clopotniță. Ploaia răpăia pe acoperiș.

-Doamne, ce noapte!, zise Freddy. N-am mai văzut așa ceva de când eram copil și locuiam la vilă. Atunci a fost rupere de nori.

– Așa e și acum, fu de acord Foiță. Auzi cum bubuie cerul, parcă se rupe! Haideți mai bine să ne culcăm. Dimineață o să fie din nou soare și cald. Copii, în pat!

– Acum, mami, îi răspunse Clopoțel imediat, întinzându-și aripioarele și căscând. Mi-e așa de somn!

– Eu aș sta să mai citesc. Cartea pe care am început-o zilele trecute e foarte interesantă!

– Despre ce e, Bob? Povestește-mi, te rog!, sări ghemotocul care părea că uitase dintr-o dată de somn.

– Nicio carte, Bob. Și mâine e o zi. Azi te culci!, interveni energic Foiță. Nu auzi ce e afară?

– Bine, mami. Iartă-mă. Mă duc la culcare.

– Noapte bună, dragii mei!, le ură Freddy.

– Noapte bună, tată! Noapte bună, mami!, spuseră în cor Bob și Clopoțel.

– Noapte bună, copii!, le ură și Foiță de Aur.

 

Capitolul III. ,,Zvonuri tulburătoare și sfaturi înțelepte”

cake-chocolate-food-221095

În cripta în care locuia Fir de Iarbă cu familia sa, lucrul era în toi. Freddy, Bob de Mazăre și Fir munceau la leagănul bebelușului ce urma să vină pe lume în curând. Între timp, Pișcot, care era de aceeași vârstă cu Clopoțel, zburătăcea pe lângă ei iar Firicel de Pai, stăpâna casei, pregătea o prăjitură pentru oaspeți.

– Ar trebui să te mai astâmperi, Pișcot, își mustră ea fiul. Mereu faci așa când avem musafiri. Într-o zi, cineva o să zică că noi nu te educăm deloc când numai asta facem toată ziua.

– Lasă-l să se simtă bine, Firicel!, îi luă Freddy apărarea micului năzdrăvan. Trebuie să se miște și el puțin și, mai apoi, nu ne încurcă cu nimic. Mie îmi plac copiii veseli.

– Da, dar nu cei prea veseli care strică totul în jurul lor. Pișcotul nostru nu stă o clipă, adăugă Fir de Iarbă. Deși ieșim la un zbor scurt în fiecare seară, el continuă să fie agitat. Dacă ar fi și el talentat ca și Clopoțelul vostru…

– Clopoțel e prea cuminte pentru vârsta ei, interveni și Bob. Ea cântă mereu și numai asta are în cap. În loc să iasă să zburde, ea preferă să stea ore în șir cu doamna Flaut și să repete tot felul de cântece.

– Arii din opere celebre, Bob. Asta o învață doamna Flaut pe Clopoțel, îl corectă Freddy.

– Da, numai că doamna Flaut îi bagă în cap tot felul de idei și vise despre țări îndepărtate și scene celebre la care soră-mea a ajuns să viseze cu ochii deschiși. Ca să nu mai spun, că în fiecare zi se îmbracă cu rochiile mamei și-și pune tot felul de zorzoane pe ea, la fel ca doamna de muzică. Uneori, nu i-ar strica să iasă din casă și să-și exerseze aripile. În curând va trebui să meargă la școală și să dea piept cu lumea de afară iar eu nu pot să o duc în spate.

– Nu va fi necesar să o duci tu în spate, Bob, spuse Freddy. Tot ce va trebui să faci, va fi să o protejezi.

– Asta o să fac cu siguranță, tată. Dar trebuie să se ajute și ea, singură. Nu să viseze la stele verzi și lucruri imposibile.

– Nu fi rău, Bob, nu-ți stă bine, îl mustră Freddy. Dacă tu nu ai asemenea vise, nu înseamnă că ele sunt neapărat, rele. Dacă va munci serios, Clopoțel are toate șansele să ajungă o mare cântăreață de operă și atunci, va fi nu numai mândria noastră ci a tuturor comunităților de aici. Iar faptul că e cochetă nu face rău nimănui. Doar va fi în curând domnișoară.

– Iar pentru o domnișoară e foarte important să știe să se aranjeze, interveni prompt Firicel de Pai. Numai așa poate să atragă partenerul potrivit. O să vezi tu, ce important e felul în care arată o fată. Asta dacă nu ai observat deja!

– Da, numai că pe lângă spoieli, trebuie să aibă și ceva în căpșor, nu se lăsă Bob mai prejos.

– Niciodată nu te grăbi să judeci pe nimeni după aparențe. Ele pot fi înșelătoare, îi replică Firicel. Pentru ca să cunoști o fată, trebuie să ieși cu ea de mai multe ori, să vezi cum se comportă în diferite situații și asta timp de câteva luni. Nu așa, cum faceți voi, tinerii din ziua de azi, că expediați pe oricine fără să vă faceți chef și timp să-l cunoașteți.

Glasul lui Firicel de Pai devenise dojenitor dar de multe ori, simțise un soi de superficialitate la noua generație, cu care nu era de acord. Ar fi dorit ca Pișcot și copilașul ei nenăscut să crească într-o lume care știa să aprecieze adevăratele valori spirituale și nu numai nevoile materiale și distracția cum se întâmpla mai nou, peste tot în jurul lor.

– Tinerii lilieci nu au pic de profunzime în zilele noastre, murmură Firicel pentru sine și-și reluă gătitul.

Bob de Mazăre se simți încurcat și bănui că poate, întinsese coarda prea tare.

– Îmi cer scuze, tanti Firicel. Nu am vrut să vă supăr. Eu doar v-am spus părerea mea despre soră-mea și muzica ei. Nu vreau ca într-o zi, când va fi mare, să fie dezamăgită și să regrete că nu s-a jucat mai mult. De-asta aș vrea să coboare mai mult cu piciorușele pe pământ…

– Nu m-ai supărat, Bob. Doar că gândeam cu voce tare. E bine că îi dorești tot binele lui Clopoțel. Datoria ta, ca frate mai mare, este să o ajuți și să o protejezi. Restul va învăța singură, din mers.

– Ai dreptate, Firicel, o aprobă Freddy pe nerăsuflate. La fel ca noi toți, Clopoțel o să-și găsească drumul în viață.

– Apropo de picioare pe pământ, își aminti dintr-o dată Fir de Iarbă, umblă vorba că vor să renoveze bisericuța noastră. Am auzit azi, la piață. Lumea era cam agitată pe acolo, ziceau ceva de constructori, restauratori de pictură și că vor să repună în funcțiune clopotul cel mare din clopotnița voastră.

– Nu cred că e adevărat, Fir de Iarbă. Dacă ar fi ceva, primul care ar afla ar fi moș Toma și el ne-ar fi anunțat, cu siguranță. Nu are niciun rost să ne agităm, acum. Nu văd de ce nu ar păstra bisericuța ca monument în loc să o dea în funcțiune din nou. Că asta înseamnă repornirea clopotului, nu?

–  Da, Freddy, dar poate se gândesc că, deja sunt atât de mulți oameni în orășel, că au nevoie de încă o biserică.

– Numai că bisericuța noastră e foarte veche și nu cred că ar rezista la dangătul clopotului uriaș în jurul căruia noi toți cei din clopotniță ne facem zborul de înviorare de ani. La un singur sunet puternic, s-ar prăbuși nu numai clopotnița ci și biserica. Unde mai pui, că o mulțime mare de oameni nu ar încăpea în micul nostru cimitir. Pur și simplu s-ar călca în picioare și ar strica și mormintele vechi de sute de ani. Eu nu cred că cineva ar glumi cu așa ceva.

– Eu am auzit ceva și mai îngrijorător, tată.

– Ce poate fi mai rău decât să nu mai avem casă, Bob?

– Să ne facă cineva nouă rău, tată. Băieții spuneau zilele trecute că, cei de la Primăria orașului, au de gând să scape de toți liliecii de prin oraș. Cică vor să ne alunge.

– Dar de ce?, întrebă speriată Firicel de Pai. De ce să plecăm? Doar nu facem nimic nimănui.

– Numai le murdărim podurile și clopotnițele, spun ei, iar unora le e frică de noi când ieșim seara la vânătoare, draga mea, se amestecă și Fir de Iarbă în conversație. Le încurcăm părul pe care unii nu îl au, adăugă el ironic. Nu toți oamenii ne iubesc ca moș Toma. Mulți ne urăsc.

– Da, poate, nenea Fir, dar eu nu cred că ar fi în stare să ne alunge. Noi nu facem rău nimănui, așa cum a spus tanti Firicel. Și îi și scăpăm de unele insecte nedorite atunci când ieșim la vânătoare.

– Ai dreptate, Bob. Într-adevăr nu am auzit niciodată ca un liliac să fi rănit vreodată pe cineva și le și facem un serviciu cu insectele dar, cu toate acestea, oamenii nu ne iubesc. Ei sunt total absorbiți de propriile lor interese iar când vine vorba despre alții, se fac că nu văd și nu aud. De ce să le pese de noi, biete creaturi nocturne, când nu le pasă de semenii lor pe care îi batjocoresc, urăsc, lovesc sau chiar omoară?

– Credeți că și-o fi vârât cioroiul nostru coada pe undeva?, întrebă Firicel. Astea sunt ideile lui. El trâmbițează de multă vreme, peste tot, că noi, liliecii suntem o pacoste pentru orășel, ba chiar pentru omenire. Că din cauza noastră s-a închis bisericuța și nu mai vezi picior de om pe aici, și așa mai departe, prostii după prostii.

– Nu trebuie luat în seamă Gură Spartă. El exagerează în toate. Amintiți-vă de episodul cu Bob de anul trecut și multe altele. E foarte egoist și acru dar nu cred că ar fi în stare să ceară să fim evacuați forțat sau să pună umărul la alungarea noastră. E trompetă lungă dar nu are suflet rău. Așa zice moș Toma, concluzionă Freddy.

– Și moș Toma are întotdeauna dreptate, adăugă Bob care era foarte atașat de bătrânul custode.

– Asta așa este, fu de acord și Fir de Iarbă.

– Eu zic să nu ne facem griji deocamdată. Încă nu știm nimic sigur. Toate sunt numai zvonuri și nu are rost să acuzăm pe nimeni fără să avem probe oricât de mult nu ne-ar plăcea acel cineva, încercă Freddy să detensioneze atmosfera. Vorbim cu moș Toma când vine la bisericuță și vedem dacă știe ceva. O să dau o fugă și până la vilă, să vorbesc cu ai mei. Poate că au auzit și ei zvonurile. Până atunci, haideți să terminăm leagănul, că vine bebelușul și nu aveți unde să-l culcați.

– Iar eu, să văd ce e cu prăjitura și să vă servesc cu o felie, că meritați pentru efort.

– Așa să faci, Firicel, o aprobă repede Fir de Iarbă. Tot ce e dulce, e bun. Mai ales dacă are pișcoturi, favoritele puștiului nostru. Apropo, unde e năzdrăvanul, că nu l-am mai auzit. Pișcooot! Pișcot!

– Nu trebuie să strigi atât de tare, tati, că învii și morții! Sunt aici, îi răspunse micul ștrengar.

Când se întoarse cu fața spre cei trei, Pișcot era plin de miezuri și cremă pe botișor și pe aripi. Blănița de pe piept era mânjită toată cu cremă și bucăți de portocale din prăjitură.

– Uuuf, copil rău și neascultător! Mi-ai stricat toată prăjitura! Nu puteai să aștepți puțin, că nu intrau zilele în sac, țipă la el Firicel. Ne faci de minune cu toți vecinii de față. Acum, pe ei cu ce-i mai servesc?!

– Lasă-l, Firicel, că doar n-a mâncat-o pe toată. Mai este și pentru noi, îi luă Fir de Iarbă apărarea fiului neastâmpărat.

– Are dreptate Fir, și mai apoi, noi am venit aici să muncim, nu să mâncăm, adăugă și Freddy.

– Așa e, tată, ai dreptate, dar mie mi-ar place să gust din prăjitura lui tanti Firicel, se amestecă Bob. Și acum știu de ce l-ați botezat Pi școt.

– Da, fiindcă întotdeauna i-au plăcut pișcoturile. Îmi amintesc cum zburam din magazin în magazin să-i cumpăr pișcoturi și lapte, să aibă ce să mănânce la cină când era mic. Și uite la el, cum ne răsplătește eforturile, se văicări Firicel de Pai.

– Lasă, Firicel, că o să crească mare și atunci o să regreți micile lui năzdrăvănii de acum, o domoli Fir de Iarbă.

– Numai dacă nu ar face unele și mai mari atunci, dragul meu.

– Fii fără grijă, că atâta vreme cât suntem aici, așa ceva nu se va întâmpla, o asigură soțul ei. O să-l punem pe calea cea dreaptă, o să vezi. Până atunci, haideți să terminăm ce-am început și să gustăm din prăjitură! Pișcot, du-te și spală-te!

 

Capitolul II. „Pe portativ”

Școala de muzică se ținea în vechea bisericuță din cimitir în clopotnița căreia locuiau Freddy și familia sa…Clopoțel era solista corului în ciuda vârstei fragede. Acest ghemotoc de blăniță neagră cu aripioare aproape transparente era un adevărat talent muzical. Profesoara îi prezisese un viitor minunat în muzică…Flaut Fermecat fusese ea însăși o mare cântăreață de operă care trebuise să se retragă din activitate în plină glorie datorită faptului că își pierduse brusc vocea în urma unei răceli severe…După ani buni petrecuți pe scene celebre, Flaut se întorsese acasă, în comunitatea de la vilă în care crescuse și de unde plecase în lumea largă. Tot acolo, se hotărâse să adune micile talente și să le învețe să cânte sperând, în secret, că într-o zi, își va găsi o urmașă. Acum, după un an în care lucrase intens cu Clopoțel, era aproape sigură că găsise ce căutase.

– O să-ți dau un singur exemplu ca să vezi cât de sus poți ajunge dacă muncești. Eu am cântat în toată lumea asta mare. Una dintre cele mai frumoase și importante scene pe care am avut onoarea să cânt și unde am fost ovaționată printr-un delir de aplauze de o mulțime fără sfârșit a fost în Marea Piramidă a faraonului Keops de la Cairo…în Marea Piramidă…, în sala în care se află sarcofagul lui care acum e gol, se află Marea Operă Națională a Liliecilor din Egipt. De câteva ori pe an, liliecii din toată lumea, se strâng aici pentru a-i asculta pe cei mai renumiți și talentați dintre cântăreții lor. Și eu, adăugă Flaut Fermecat cu emoție în glas, am fost una dintre primadonele care i-a delectat cu glasul ei. Nu o să uit niciodată noaptea aceea de vis. Timp de mai mulți ani, cântasem pe toate scenele lumii dar nu fusesem invitată să cânt în Marea Piramidă niciodată. Îmi doream cu ardoare să cânt și să joc acolo, dar nici nu îndrăzneam să visez că așa ceva se va adeveri vreodată. Și uite că s-a întâmplat. Dumnezeul oamenilor, care e și al nostru, mi-a ascultat rugile și m-a răsplătit…Îmi amintesc că stăteam în culise așteptând să intru pe scenă. Inima îmi bătea foarte tare. Îmi era frică că o să mor de spaimă. Știam că în public erau foarte mulți lilieci, inclusiv membrii marcanți ai celei mai vechi comunități din Egipt și…(e)ra chiar și fiul unuia dintre cei mai bătrâni și respectați lilieci din Cairo care iubea opera foarte mult. Venise fiul în locul tatălui. Era tânăr și frumos, cu aripi gri și urechi mari și aproape transparente…

Vocea lui Flaut se pierdu precum ecoul iar ochii ei mari și negri priveau în gol, undeva departe, dincolo de zidul de piatră al bisericuței, către o lume pe care doar ei o puteau vedea. Clopoțel observă că o altă lacrimă se prelinse prin blana neagră și pufoasă a profesoarei. Aceasta tresări și scoase o batistuță albă, cu dantelă și inițialele F.F. și-și șterse fața. Aripile fine, cu unghii ojate purpuriu, îi tremurau. Își suflă și năsucul și continuă, cu privirea concentrată:

– Când am ieșit pe scenă, inima mea s-a oprit o clipă. Am simțit-o oprindu-se! M-am uitat la publicul acela fabulos și am știut că nu vroiam să-l dezamăgesc…Am început să cânt. Și în timp ce cântam, mi-am dat seama că nu mai eram eu, era altcineva cine cânta înăuntrul meu. Nu mai conta nimic altceva decât publicul acela căruia eu îi dădeam totul, tot ce aveam mai bun. Și orchestra care cânta din ce în ce mai frenetic. Era ca și cum toți, adică eu, publicul și orchestra am fi fost singuri pe lume, călătorind printre stele. Am cântat și am cântat iar când am terminat, s-a lăsat o liniște ca de mormânt timp de câteva secunde iar apoi publicul a izbucnit în aplauze torențiale care se revărsau fără oprire, din ce în ce mai puternice, asurzitoare. Eu eram în mijlocul acestei cascade și nu-mi venea să cred că ovațiile acelea erau pentru mine. A fost de vis, de neuitat, extraordinar!…În cabina amenajată în sarcofagul marelui faraon, mă așteptau un buchet imens de trandafiri violet, jobenul și voaleta. În buchet era ascunsă o scrisorică parfumată scrisă cu o caligrafie perfectă. Era de la Urechi de Argint, fiul respectabilului liliac de la Cairo de care ți-am spus mai devreme. L-au botezat așa datorită urechilor lui care, în bătaia razelor lunii, strălucesc precum argintul, atât sunt de delicate. 

top-hat-154869_1280

 

 

Povestea unei povești/ The story of a story or how I came to write ”A Story with Bats”

Astăzi o să vă povestesc cum s-a născut ,,Poveste cu lilieci”. La vremea respectivă, acum două veri, habar nu aveam că urma să scriu o poveste. Dar totul s-a schimbat într-o seară frumoasă și caldă de iulie, la o prezentare de modă. Iată ce s-a întâmplat.

Eram la Sibiu pentru câteva zile, cu prietena mea, Roxi pentru că hotărâsem să vizităm orașul de pe Cibin. Odată ajunse acolo, pașii ne-au purtat prin vechiul oraș medieval, Palatul Brukenthal, Muzeul satului și Grădina zoologică din Dumbravă dar și printr-un…cimitir. Roxi știe că îmi place foarte mult arta funerară așa că, s-a gândit să-mi ofere cadou, în drum spre Dumbravă, o scurtă plimbare printr-un cimitir din apropierea acesteia. Unii dintre voi se vor întreba probabil dacă locul cu pricina mi-a servit ca inspirație pentru vechiul cimitir în care locuiesc liliecii și aricii din poveste. Răspunsul este nu. Acesta din urmă mi-a fost inspirat de un mic cimitir din Cardiff, capitala Țării Galilor, pe care l-am vizitat tot întâmplător, în 2014.

Oricum, în acel iulie fierbinte din anul de grație 2015, se desfășurau Zilele Sibiului (sper că îmi amintesc bine și nu era altceva!). Orașul era ticsit de turiști care asistau la tot felul de evenimente culturale. Într-una dintre seri, am ieșit să vedem o prezentare de modă. Podiumul pe care urma să defileze manechinele se afla în apropierea unuia dintre zidurile medievale ale orașului. Era un podium lung, ca mai toate cele pe care se defilează la astfel de evenimente. Ne-am așezat în primul rând, undeva spre capătul opus culiselor. Rând pe rând, locurile din dreapta, stânga și din spatele nostru s-au umplut cu spectatori și a început prezentarea. În timp ce urmăream defilarea fetelor și băieților îmbrăcați în ținute variate, mai mult sau mai puțin pe gustul meu, ochii mi-au căzut pe unul dintre membrii juriului aflat tocmai la capătul celălalt, lângă culise. Nimic neobișnuit, dacă respectivul tip nu ar fi semănat leit cu Freddy Mercury, celebrul solist al trupei Queen! I-am cerut imediat părerea Roxanei și ea a confirmat că, și din punctul ei de vedere, asemănarea era izbitoare. Pentru tot restul spectacolului, am continuat să studiez personajul din depărtare cu atât de multă atenție încât Roxi mi-a spus în repetate rânduri să încetez pentru că nu este politicos. M-am străduit să o ascult cu toate că tentația era foarte mare. La un moment dat, juriul s-a ridicat și s-a îndreptat înspre culise. Atunci am observat că tipul purta o pereche de șalvari albi și o bluză neagră cu mâneci ample care semănau cu aripile unui liliac. Iată cum s-a născut Freddy, liliacul a cărui familie locuiește în clopotnița bisericuței din vechiul cimitir.

Excursia noastră la Sibiu a fost plină de întâmplări haioase care mă fac să zâmbesc și acum, când mi  le amintesc. De la firma de pompe funebre care se chema ,,Apusul” pe lângă care am trecut ori de câte ori mergeam sau ne întorceam de la gară și de care ne amuzam tot de atâtea ori; la funcționarul de la firma de transport Transmixt care vorbea la două telefoane mobile simultan și care, atunci când a reușit să tacă și am încercat să-l întreb la ce oră aveam autobuz spre Avrig, mi-a luat-o înainte adresându-mi-se ,,politicos” cu un ,,Ce vrei doamnă?” (motiv pentru care Roxi l-a poreclit pe loc, Transmixt al doilea apus); la celebrul ,,sfat” al impiegatei de la Avrig (citez exact cuvintele ei), ,,Nu stați pe peronul doi că vă taie Internaționalul de la 9 (seara)!”; toate îmi sunt atât de vii în minte ca și cum s-ar fi întâmplat acum câteva ore.

Povestea am început să o scriu la Avrig, într-o seară splendidă, ghemuită într-un fotoliu pe terasa unui local în timp ce așteptam trenul să ne ducă înapoi la Sibiu. În dreapta mea, Roxi moțăia scăldată de ultimele raze ale soarelui care se ducea la culcare. Tot ce a mai rămas din rândurile pe care le-am scris atunci este replica cu care se deschide povestea și care îi aparține lui Freddy. Mi-a luat un an și jumătate să scriu restul poveștii și încă o jumătate de an să mă hotărăsc și să reușesc să o public. În seara aceea, am ajuns la Sibiu pe la 11. În drum spre hotel, i-am citit Roxanei ce scrisesem. A izbucnit în râs. Am început să râd și eu. Ne-am amintit amândouă de tipul brunet cu cioc și bluză cu mâneci ample pe care îl ,,sâcâisem” eu cu privirea în timpul prezentării de modă. Strada era pustie. Eram doar noi și ochii curioși ai lămpilor de pe stâlpi. Așa a început totul…

autumn-2480532_1920

Today, I want to tell you how my story came into being. At that time, that is, two summers ago, I had no idea that I was about to write a story. But, everything changed one lovely hot July evening at a fashion show. Here is what happened.

I had been in Sibiu for a couple of days with my friend, Roxi, as we had decided to visit the city on the banks of Cibin River. Once we got there, we roamed around the old medieval city, the Brukenthal Palace, the Village Museum and the Zoo from Dumbrava but also around … a cemetery. Roxi knows that I*m keen on funerary art so she thought of offering me a short stroll through a cemetery near Dumbrava. Some of you may wonder if the respective place was my inspiration for the old cemetery which is the home of the bats and hedgehogs from my story. The answer is no. The latter was inspired to me by a small graveyard from Cardiff, the capital city of Wales, which I visited by chance, too, in 2014.

Anyway, in that hot July of 2015, ”The City Days” was the main event that was attracting thousands of tourists to Sibiu. The city was teeming with people attending all sorts of cultural events. One evening, Roxi and I went out to see a fashion show. The catwalk was somewhere near one of the walls of the old city. It was a long catwalk like all those on which models walk everywhere around the world. We sat down in the first row, somewhere towards the far end of the catwalk. One by one, the seats on our right, left and those behind us filled up with spectators and the show began. While I was watching the girls and boys presenting various clothes which were more or less to my taste, I suddenly noticed one of the members of the jury sitting down at the other end of the catwalk. Nothing unusual you would say, but the guy was the celebrated Freddy Mercury*s lookalike! I immediately asked for Roxana*s opinion and she agreed that the resemblance was, indeed, striking. For the rest of the show, I continued to study the man from afar with so much thoroughness that Roxi warned me to stop several times, because, she said, my attitude was impolite. I did my best to follow her advice although the temptation to do the other way round was huge. After a while, the jury stood up and headed towards the area behind the catwalk. It was then that I noticed that the guy was wearing a pair of large white trousers and a black blouse with ample sleeves which looked like the wings of a bat. Now you know how Freddy, the bat whose family lives in the bell tower of the small church, came into being.

Lots of funny things happened during our stay in Sibiu. From the funeral home called ”The Sunset” which we passed by on our way to or back from the train station and which we used to make fun of; to the clerk of Transmixt transportation firm who used to talk on two mobile phones at the same time and who, once he managed to shut up and I attempted to ask him about the bus to Avrig, addressed me with a very ”polite”, ”What do you want, lady?” (that*s why, Roxi nicknamed him ”Transmixt the Second Sunset”); to the creepy ”advice” of the lady in charge with the small Avrig train station, ”Don*t stand on the second platform or the 9 o*clock International (i.e. train) will cut you!”; all these are so vivid in my mind as if they happened but a few hours ago.

I started writing the story in Avrig, one splendid evening, nestled in a comfortable armchair on the terrace of a café, waiting for the train to take us back to Sibiu. On my right, Roxi was dozing bathed in the last rays of the setting sun. All was left from the short text that I wrote back then is the opening line of the story which belongs to Freddy. It took me a year and a half to write the rest of the story and another six months to make up my mind and manage to publish it. That evening, we arrived in Sibiu at around 11. On the way to the hotel, I read what I had put down on paper to Roxi. Upon hearing it, she started laughing. I began to laugh, too. We both remembered the dark – haired guy with a goatee beard wearing a black ample – sleeved blouse, who I had stared at during the fashion show. The street was deserted. Only me, Roxi and the curious eyes of the lamps on top of the street posts were disturbing its peace. And so it began…