”It expects us in the future. The Parrhesia of Don Lorenzo Milani (1923 – 1967)”. A story.

Who was Don Lorenzo Milani and why was he so important? What made him stand out among other priests of the same period? Why is he still debated upon fifty years after his death? All these questions were crossing my mind while waiting for professor Sergio Tanzarella at Cluj International Airport together with my colleague and friend, Irina Mărginean, one chilly evening, on 13th March.

”How comes prof. Tanzarella is speaking here in Cluj about this priest?”, I asked my friend, curious.

”Well, when I first started teaching, I needed a model good enough to give me an idea of what teaching is like. That model was Don Milani. I read about his vision and the schools he founded. Later, I mentioned him to Pino (i.e. prof. Pino Di Luccio) who works with prof. Tanzarella. He asked him to come here and speak about Don Milani”, she explained.

Padre Pino is a Gesuit father who lives in Naples, Italy and teaches at Facoltà Teologica dell’Italia Meridionale. For about four or five years now, he has been visiting Romania regularly and this is how Irina and I came to meet him.

Prof. Tanzarella greeted us with a smile on his face. We took a taxi and headed downtown to have dinner together. As the evening wore on, an animated conversation took us from Don Milani’s troubled life to the way the professor began to study his life and work and finally, to the beauties of Campania.  

We waited for the conference with interest and curiosity. At 6 p.m., the next day, an audience made up of students, former professors and other people interested in the topic greeted prof. Tanzarella in one of the rooms at the Faculty of Letters. In a friendly, informal atmosphere, the personality of Don Milani came to light step by step. We learned about his family, childhood and unexpected decision to enter the Seminary to become a priest; his first appointment in a parish where people could hardly understand what he preached and how he started a school there for them; his forced move to Barbiana, a parish-church located in a remote place forgotten by people but not by God where he founded another school for the illiterate children who would walk kilometres to learn from him. We also found out that his honesty and courage to defy the Church got him into trouble and turned him into persona non grata. Finally, the professor told us about Don Milani’s great love and devotion to his students whom he taught even when his health deteriorated and he was fast approaching death at only 44.

It was a beautiful conference about a beautiful life which, once more, demonstrated that man sanctifies the place.

We cannot but thank prof. Tanzarella for his passion and patience to put the scattered pieces of Don Milani’s life together and share it with us; my friend, Irina for her idea to take Don Milani as an example and prof. Di Luccio for helping a dream come true.

(November 2018)

A lost world

The ship was slowly approaching the Isle of the Three Fingers. Captain Viggo had been waiting for this moment for a lifetime. Fragments of memory were dancing in front of his eyes. “Indeed, I was here long ago…”, he thought but nothing was as it used to be. The whitish light shed by a sun hidden among the clouds was only a reminiscence of the brightness that had once blessed the isle. The captain looked through his binoculars impatiently. He froze. Mountains of snow pierced a grey silent sky. The paradise of grass and flowers was gone. The temples and the shining palaces of the little ones, his lifetime friends, had been replaced by life-incarcerating glass and iron globes. Now, the little ones lived in tall concrete houses and worked in the plants of the New Master who had brought along the never-ending winter and slavery. The plants or the “Flying Saucers” as the sympathetic little ones had dubbed them, were oxygen balloons which the New Master intended to take back to the planet he had come from in order to revive it. Long winding tunnels ran through the core of the isle, connecting the glass spheres with the oxygen plants. The tireless little ones walked along the corridors in a continuous fight to keep alive a world that was still breathing. Testimony were the birds mirrored in the stillness of the ocean and the few trees with big leaves covered with emerald green scales, trapped inside the glass globes. Captain Viggo sighed… it was the third age of the New Master’s rule. He had arrived late, but there was still hope.

(The story was published in Alpha Magazine in May 2003; the picture belongs to the magazine and inspired the above story.)

O lume dispărută

Vasul se apropia încet de Insula celor Trei Degete. Căpitanul Viggo așteptase acest moment o viață. Frânturi de amintiri îi jucau în fața ochilor. ,,Da, am mai fost pe aici, demult…”, se gândi, dar nimic nu mai semăna cu ceea ce fusese odată. Lumina lăptoasă care se revărsa dintr-un soare ascuns după nori, era numai umbra strălucirii care binecuvântase cândva insula. Căpitanul își duse binoclul la ochi și privi cu nerăbdare. Sângele îi înghță în vene. Munți de zăpadă își înălțau piscurile spre un cer cenușiu și mut. Nimic nu mai amintea de paradisul de iarbă și flori. Templele și palatele strălucitoare ale mărunțeilor, prietenii lui dintotdeauna, fuseseră înlocuite cu globuri de sticlă și fier care închideau în ele viața. Mărunțeii locuiau acum în case înalte de beton și lucrau în uzinele Noului Stăpân, cel care adusese iarna eternă și, odată cu ea, robia. Uzinele sau ,,Farfuriile Zburătoare”, după cum le porecliseră simpaticii mărunței, erau niște baloane cu oxigen pe care Noul Stăpân avea de gând să le transporte pe planeta de unde venise pentru a o readuce la viață. Tuneluri lungi și întortocheate străbăteau pântecele insulei, legând sferele de sticlă de uzinele de oxigen. Pașii neobosiți ai mărunțeilor fremătau de-a lungul coridoarelor, într-o luptă continuă pentru a menține în viață o lume care încă respira. Stăteau mărturie păsările care se oglindeau în luciul nemișcat al oceanului și cei câțiva copaci cu frunze mari, acoperite cu solzi verzi, ca de smarald, închiși și ei în cuștile de sticlă. Căpitanul Viggo suspină… era cel de-al treilea ev al domniei Noului Stăpân. Ajunsese târziu, dar mai era o speranță.

(Poveste publicată în Revista Alpha, în mai 2003; imaginea aparține revistei și a inspirat povestea de mai sus)

The story of a story. How I came to write “A story with bats”

Today, I am going to tell you how my story came into being. At that time, that is, two summers ago, I had no idea that I was about to write a story. But everything changed one lovely hot July evening at a fashion show. Here is what happened.

I had been in Sibiu for a couple of days with my friend, Roxi, as we had decided to visit the city on the banks of Cibin River. Once we got there, we roamed around the old medieval city, the Brukenthal Palace, the Village Museum and the Zoo from Dumbrava but also around … a cemetery. Roxi knows I love funerary art so she thought of offering me a short stroll through a cemetery near Dumbrava. Some of you may wonder if the respective place was my inspiration for the old cemetery which is the home of the bats and hedgehogs from my story. The answer is no. The latter was inspired to me by a small graveyard from Cardiff, the capital city of Wales, which I visited by chance, too, in 2014.

Anyway, in that hot July of 2015, ”The City Days” was the main event that was attracting thousands of tourists to Sibiu. The city was teeming with people attending all sorts of cultural events. One evening, Roxi and I went out to see a fashion show. The catwalk was near one of the walls of the old city. It was a long catwalk like all those on which models walk everywhere around the world. We sat down in the first row, somewhere towards the far end of the catwalk. One by one, the seats on our right, left and those behind us filled up with spectators and the show began. While I was watching the girls and boys parading various clothes which were more or less to my taste, I suddenly noticed one of the members of the jury sitting down at the other end of the catwalk. Nothing unusual you would say, but the guy was the celebrated Freddy Mercury’s lookalike. I immediately asked for Roxana’s opinion and she agreed that the resemblance was, indeed, striking. For the rest of the show, I continued to study the man from afar with so much thoroughness that Roxi warned me to stop several times, because, she said, my attitude was impolite. I did my best to follow her advice although the temptation to do the other way round was huge. After a while, the jury stood up and headed towards the area behind the catwalk. It was then that I noticed the guy was wearing a pair of large white trousers and a black blouse with ample sleeves which looked like the wings of a bat. Now you know how Freddy, the bat whose family lives in the bell tower of the small church, came into being.

Lots of funny things happened during our stay in Sibiu. From the funeral home called ”The Sunset” which we passed by on our way to or back from the train station and which we used to make fun of; to the clerk of Transmixt transportation firm who used to talk on two mobile phones at the same time and who, once he managed to shut up and I attempted to ask him about the bus to Avrig, addressed me with a very ”polite”, ”What do you want, lady?” (that’s why, Roxi nicknamed him ”Transmixt the Second Sunset”); to the creepy ”advice” of the lady in charge of the small Avrig train station, ”Don’t stand on the second platform or the 9 o’clock International (i.e. train) will cut you!”; all these are so vivid in my mind as if they happened but a few hours ago.

I started writing the story in Avrig, one splendid evening, nestled in a comfortable armchair on the terrace of a café, waiting for the train to take us back to Sibiu. On my right, Roxi was dozing bathed in the last rays of the setting sun. All was left from the short text that I wrote back then is the opening line of the story which belongs to Freddy. It took me a year and a half to write the rest of the story and another six months to make up my mind and manage to publish it. That evening, we arrived in Sibiu at around 11. On the way to the hotel, I read what I had put down on paper to Roxi. Upon hearing it, she started laughing. I began to laugh, too. We both remembered the dark – haired guy with a goatee beard wearing a black ample – sleeved blouse, who I had stared at during the fashion show. The street was deserted. Only me, Roxi and the curious eyes of the lamps on top of the street posts were disturbing its peace. And so it began… 

(Cluj-Napoca, July 2019)


Povestea unei povești. Cum am ajuns să scriu ,,O poveste cu lilieci”

Astăzi o să vă povestesc cum s-a născut ,,Poveste cu lilieci”. La vremea respectivă, acum două veri, habar nu aveam că urma să scriu o poveste. Dar totul s-a schimbat într-o seară frumoasă și caldă de iulie, la o prezentare de modă. Iată ce s-a întâmplat.

Eram la Sibiu pentru câteva zile, cu prietena mea, Roxi, pentru că hotărâsem să vizităm orașul de pe Cibin. Odată ajunse acolo, pașii ne-au purtat prin vechiul oraș medieval, Palatul Brukenthal, Muzeul satului și Grădina zoologică din Dumbravă dar și printr-un…cimitir. Roxi știe că îmi place foarte mult arta funerară așa că, s-a gândit să-mi ofere cadou în drum spre Dumbravă, o scurtă plimbare printr-un cimitir din apropierea acesteia. Unii dintre voi se vor întreba probabil dacă locul cu pricina mi-a servit ca inspirație pentru vechiul cimitir în care locuiesc liliecii și aricii din poveste. Răspunsul este nu. Acesta din urmă mi-a fost inspirat de un mic cimitir din Cardiff, capitala Țării Galilor, pe care l-am vizitat tot întâmplător, în 2014.

Oricum, în acel iulie fierbinte din anul 2015, se desfășurau Zilele Sibiului (sper că îmi amintesc bine și nu era altceva!). Orașul era ticsit de turiști care asistau la tot felul de evenimente culturale. Într-una dintre seri, am ieșit să vedem o prezentare de modă. Podiumul pe care urma să defileze manechinele se afla în apropierea unuia dintre zidurile medievale ale orașului. Era un podium lung, ca mai toate cele pe care se defilează la astfel de evenimente. Ne-am așezat în primul rând, undeva spre capătul opus culiselor. Rând pe rând, locurile din dreapta, stânga și din spatele nostru s-au umplut cu spectatori și a început prezentarea. În timp ce urmăream defilarea fetelor și băieților îmbrăcați în ținute variate, mai mult sau mai puțin pe gustul meu, ochii mi-au căzut pe unul dintre membrii juriului aflat tocmai la capătul celălalt, lângă culise. Nimic neobișnuit, dacă respectivul tip nu ar fi semănat leit cu Freddy Mercury, celebrul solist al trupei Queen. I-am cerut imediat părerea Roxanei și ea a confirmat că, și din punctul ei de vedere, asemănarea era izbitoare. Pentru tot restul spectacolului, am continuat să studiez personajul din depărtare cu atât de multă atenție încât Roxi mi-a spus în repetate rânduri să încetez pentru că nu este politicos. M-am străduit să o ascult cu toate că tentația era foarte mare. La un moment dat, juriul s-a ridicat și s-a îndreptat înspre culise. Atunci am observat că tipul purta o pereche de șalvari albi și o bluză neagră cu mâneci ample care semănau cu aripile unui liliac. Iată cum s-a născut Freddy, liliacul a cărui familie locuiește în clopotnița bisericuței din vechiul cimitir.

Excursia noastră la Sibiu a fost plină de întâmplări haioase care mă fac să zâmbesc și acum, când mi  le amintesc. De la firma de pompe funebre care se chema ,,Apusul” pe lângă care am trecut ori de câte ori mergeam sau ne întorceam de la gară și de care ne amuzam tot de atâtea ori; la funcționarul de la firma de transport Transmixt care vorbea la două telefoane mobile simultan și care, atunci când a reușit să tacă și am încercat să-l întreb la ce oră aveam autobuz spre Avrig, mi-a luat-o înainte adresându-mi-se ,,politicos” cu un ,,Ce vrei doamnă?” (motiv pentru care Roxi l-a poreclit pe loc, ,,Transmixt al doilea apus”); la celebrul ,,sfat” al impiegatei de la Avrig (citez exact cuvintele ei), ,,Nu stați pe peronul doi că vă taie Internaționalul de la 9 (seara)!”; toate îmi sunt atât de vii în minte ca și cum s-ar fi întâmplat acum câteva ore.

Am început să scriu povestea la Avrig, într-o seară splendidă, ghemuită într-un fotoliu pe terasa unui local în timp ce așteptam trenul să ne ducă înapoi la Sibiu. În dreapta mea, Roxi moțăia scăldată de ultimele raze ale soarelui care apunea încet. Tot ce a mai rămas din rândurile pe care le-am scris atunci este replica cu care se deschide povestea și care îi aparține lui Freddy. Mi-a luat un an și jumătate să scriu restul poveștii și încă o jumătate de an să mă hotărăsc și să reușesc să o public. În seara aceea, am ajuns la Sibiu pe la 11. În drum spre hotel, i-am citit Roxanei ce scrisesem. A izbucnit în râs. Am început să râd și eu. Ne-am amintit amândouă de tipul brunet cu cioc și bluză cu mâneci ample pe care îl ,,sâcâisem” eu cu privirea în timpul prezentării de modă. Strada era pustie. Eram doar noi și ochii curioși ai lămpilor de pe stâlpi. Așa a început totul…   

O excursie la Satu Mare

Acum aproximativ trei săptămâni, am făcut o descindere împreună cu câțiva prieteni la Satu Mare, să vizităm un prieten drag nouă, tuturor. Poate că noiembrie nu este o lună preferată de majoritate pentru deplasări din cauza frigului și a altor potențiale fenomene meteorologice amenințătoare, dar totuși, noi ne-am încercat norocul. Și nu am greșit cu nimic pentru că vremea a fost de partea noastră. Pe o șosea aproape liberă, mașina a zburat parcă printre șiruri de case, grădini încă verzi și dealuri până la Zalău unde am oprit la o benzinărie să ne tragem sufletele. Unii au și mâncat pentru că nu toată lumea e obișnuită să ia micul dejun la ore astrale ale omenirii. Făcând turul clădirii care adăpostește un magazin cu de toate și un mic restaurant, am dat peste un stand de cărți și reviste. Curiozitatea mi-a fost trezită de un volum aparținându-i lui John le Carre, scriitor specializat în arta spionajului, meserie pe care se pare că a practicat-o și el, cândva. Am cumpărat cartea, bineînțeles, cu promisiunea solemnă făcută mie însămi că o să o și citesc. Spre surprinderea mea, am reușit să parcurg deja câteva capitole în ciuda orarului încărcat la serviciu și a muncii de acasă.

După acest scurt popas, ne-am continuat drumul spre Satu Mare, cu soarele zâmbindu-ne prietenos din cerul albastru. Am ajuns la destinație ”in no time” cum ar spune un englez pentru că voia bună și conversațiile interesante au curs din belșug în mașina care alerga pe o șosea fără cusur.

Satu Mare ne-a întâmpinat cu un aer calm și prietenos, cu străduțele lui înguste străjiute de copaci. Ne-am cazat în două apartamente într-o vilă, nu departe de centrul orășelului. Era trecut de amiază când am ajuns la casa aceea modernă așezată la intersecția a două străzi. Era o liniște de început de lume în jur. Frunze gălbui și maronii, uscate de frigul zilelor de toamnă, acopereau strada. Mi-am amintit atunci de o excursie făcută cu un an înainte, în octombrie, la Iași și drumul spre bojdeuca lui Ion Creangă, printr-un cartier vechi, cu aceleași străzi înguste, case din alte vremuri și covorul de frunze căzute măturate de un vânt pribeag. Ziua nu era la fel de caldă ca aceea din urmă cu un an dar amintirea era atât de vie încât cred că aș fi putut să o ating cu mâna. În ciuda frigului pe care parcă începeam să-l simțim în oase, ne-am aventurat prin labirintul de străzi pentru a ne regăsi prietenul. A fost într-adevăr o regăsire deși nu ne despărțisem de el de prea multă vreme. Ne-am bucurat, am râs, am povestit, am spus bancuri și am mâncat împreună, ca o mare familie. Tot ceea ce era important era că eram acolo toți, încă o dată. Chiar dacă mai rămăseseră multe de spus, am ieșit în oraș la o plimbare în seara aceea de toamnă târzie. După-amiaza alerga înspre amurg și în înaltul cerului ciorile zburătăceau și croncăneau în căutarea unui adăpost pentru noapte. Mașini grăbite și oameni la plimbarea de seară forfoteau peste tot în jurul nostru. Am admirat clădirile vechi, străzile pietruite și parcurile frumos întreținute. Catedrala greco-catolică ne-a dat binețe cu atmosfera ei primitoare, liniștea atotstăpânitoare caracteristică oricărui locaș de cult și semiîntunericul presărat cu lumina candelelor. În drum spre bisericuța Calvaria unde urma să asistăm la slujba de seară, am trecut în revistă blocul cașcaval, clădirea Primăriei, Turnul Pompierilor despre care eu am crezut că este un minaret rătăcit și sinagoga.

Calvaria, biserica romano-catolică a orașului de pe malul Someșului, este o mică perlă în vârful unui delușor. În fața ei, la poalele dealului, se află o nișă cu o statuie a Fecioarei Maria așa cum trebuie să-i fi apărut ea Bernadettei Soubirous în peștera de la Lourdes. Biserica în sine seamănă cu camera de joacă a unor copii. Culorile pastelate care acoperă pereții, vitraliile multicolore și statuile viu colorate te duc cu gândul la joacă, la timpul inocenței, la iubirea necondiționată. A doua zi, duminică, biserica a fost înțesată de oameni. Cu mic cu mare au venit la slujbă să se roage, să cânte, să asculte un cuvânt de înțelepciune și corul acompaniat de orgă. A fost foarte frumos. Și pentru că vroiam să vedem cât mai multe și să trăim totul intens, la amiază am plecat la Homorod, unde am asistat la al doilea serviciu religios din ziua aceea. Când totul s-a terminat, am dat o fugă până la o familie nevoiașă pentru a le aduce puțină bucurie în suflete și apoi am onorat invitația generoasă la plăcinte cu varză, cartofi și brânză a unei doamne din sat. Amurgul violet cobora tiptil peste lume când am hotărât că era timpul să plecăm înspre casă. Ne-am despărțit veseli de prietenul nostru pentru că știam că urma să îl revedem în curând.

Pe drumul de întoarcere, am admirat apusul care colora cerul în nuanțe de roșu ca focul, galben intens și violet catifelat. Discul solar se rostogolea grăbit în spatele orizontului. Era obosit și el. Râsetele și șoaptele noastre din mașina care ne aducea înapoi la Cluj au animat noaptea care tocmai se lăsase.

(noiembrie 2018)

Capitolul X. “Sanctuarul de pe plajă. Sfârșit de poveste”


Succesul coriștilor pregătiți de Flaut Fermecat făcu repede înconjurul orășelului unde locuiau și nu se opri la el. Vești legate de concurs și de câștigători se răspândiră în cele patru zări așa că, în scurt timp, tot malul mării știa ce elevi grozavi avea doamna Flaut. Dar adevărul se împletea uneori cu zvonuri fantastice născocite de minți puse pe șotii sau dezinformate. Astfel, se spunea că Flaut Fermecat își îndopa elevii cu gălbenușuri de ouă pentru a le unge corzile vocale în așa fel încât aceștia să poată cânta cu glasuri subțirele, cerești și că, talentata Clopoțel avea în gâtlej mai multe perechi de corzi de vioară și violoncel, un ,,dar divin” primit la naștere. Alții erau de părere că Flaut Fermecat își hipnotiza elevii în timp ce-i dirija transferându-le în felul acesta fostul ei glas fără pereche. Dar cele mai multe șoapte se învârteau în jurul ilustrului și misteriosului personaj venit tocmai din țara faraonilor pentru a sponsoriza evenimentul de la Vila Splendida. Se zvonea că domnul cu urechi strălucitoare avea o avere colosală pe care o ascunsese în sarcofagul unuia dintre faraoni, undeva în măruntaiele pământului, de frică să nu i-o fure hoții. Iar cei mai puțin binevoitori erau siguri că acest liliac chipeș și incredibil de bogat avea o grămadă de soții pe care le ținea închise într-un minunat palat de cleștar cu turle de aur lungi și subțiri construit într-un palmier înalt al cărui vârf se pierdea printre norii pufoși. Nimeni nu știa exact dacă cel care împungea cu atâta îndrăzneală stratul gros de nori egipteni era palmierul sau palatul dar oricum, acest mic detaliu nu era important.

Era pentru prima dată când comunitățile de lilieci de la malul mării erau preocupate de știrile mondene și când unui străin despre care nimeni nu știa nimic i se dădea atât de multă importanță. Dar vorbele scornite de către unii și alții se pierdură repede în cele patru vânturi pentru că liliecii nu iubeau bârfa și generație după generație fuseseră educați să nu-și aplece urechea la vorbe ușoare sau să împrăștie zvonuri. Bineînțeles că niciun liliac nu uită importantul eveniment desfășurat la Splendida și nici pe câștigătorii Marelui Premiu. Vorbelor ciudate aruncate imediat după concurs le luară locul mândria și admirația comunităților de la malul mării pentru micii coriști și profesoara lor. Cât despre distinsul domn cu urechi argintii care stârnise atâtea speculații și suspine printre doamnele și domnișoarele liliac, toată lumea ajunse curând la concluzia că misterul care îl înconjura era mai adânc decât oceanul așa că nu merita ca cineva să-și mai bată capul cu el. Unii credeau că, după concursul pe care îl sponsorizase, se întorsese acasă la el, la palatul din palmier și la averea colosală, dacă ele existau într-adevăr. Dar cei mai mulți lilieci nu credeau niciun cuvânt din ceea ce se zvonise așa că, celebrul personaj intră foarte curând într-un respectabil nor de uitare. Cu toate acestea, două dintre comunitățile din orășel știau foarte bine viața de zi cu zi a acestuia pentru că, după concurs, Urechi de Argint se mutase în vila din centru împreună cu Flaut Fermecat. Cei doi duceau o viață simplă și fericită înconjurați de dragostea și admirația liliecilor cu care împărțeau podul vilei.


Cu toate că vara și vacanța erau în toi, cursurile școlii de muzică animau în continuare bisericuța din cimitir. Până în luna octombrie, care părea încă destul de departe, micii coriști trebuiau să pregătească trei noi melodii cu care să se prezinte la concursul de canto din capitală. Acest concurs era unul foarte prestigios și de tradiție. Corurile participante erau cele mai bune, premiate atât în țară cât și în afara ei. Așa că, pregătirile trebuiau începute din timp, pentru ca totul să fie perfect în ziua concursului. Dar, deși lecțiile de canto se țineau în fiecare zi, coriștii lui Flaut erau foarte relaxați. Dimineața se trezeau devreme, luau micul dejun, fiecare la casa lui și apoi se adunau în bisericuță pentru prima repetiție a zilei ce dura cam două ore. La sfârșitul acesteia, copiii ieșeau în cimitir sau în grădina de legume de lângă acesta și se jucau până la amiază. După prânzul copios pe care îl serveau fie în clopotniță, fie în cimitir pe vechile morminte, urma a doua repetiție, ceva mai lungă decât prima. Dacă Flaut Fermecat fusese destul de exigentă cu copiii până la concursul de la Vila Splendida, acum era foarte strictă cu ei. Nimeni nu avea voie să lipsească de la vreo repetiție pentru că timpul alocat pregătirii concursului era scurt.

– Timpul zboară, copii, așa că trebuie să fiți cuminți, să veniți la fiecare repetiție și să mă ascultați, le spunea ea, micilor coriști. Și mai ales, nu mâncați înghețată ca să nu vă răciți. O simplă răceală vă poate distruge vocea, așa cum mi-a distrus-o mie.


Bineînțeles că ceea ce spunea doamna de muzică era lege pentru cei mici dar și pentru cei mari, părinții lor. Înghețata fusese interzisă în micul cimitir până la concursul din capitală. Dar nimeni nu-i simțea lipsa. Copiii și adulții se delectau cu alte bunătăți dulci precum torturi cu ciocolată și frișcă, prăjituri cu marțipan și fructe de pădure sau compoturi preparate de doamnele liliac care se întreceau una pe alta pentru a le oferi coriștilor delicii culinare care să le îndulcească vacanța de vară și să-i răsplătească pentru orele lungi pe care le petreceau în răcoarea bisericuței în loc să le petreacă afară, la căldura blândă a soarelui de sfârșit de iulie. După-amiezele și serile, în schimb, erau favoritele copiilor. Odată scăpați de grija repetițiilor, aceștia ieșeau din nou în cimitir și se jucau relaxați, jocurile lor preferate: de-a v-ați ascunsa și slalom printre morminte. Bob și Țepi se alăturau și ei trupei vesele așa că, distracția nu se termina decât seara târziu când micii coriști mergeau la culcare, ceva mai devreme decât restul comunității, să se odihnească suficient fiindcă, a doua zi, o luau de la capăt cu repetițiile la muzică. Așa cum promisese, Bob se ocupa acum mai mult de Clopoțel. Mândru de sora lui mai mică și de realizările ei, tânărul liliac făcea tot ce-i stătea în putință să-i organizeze o vacanță cât mai frumoasă. Cei doi zburau uneori seara, înainte de culcare, în centrul orașului, vizitându-și bunicii sau făcând ture în parcul central. Alteori, mergeau la malul mării și admirau valurile înspumate ce se spărgeau de stâncile presărate pe plajă. Și pentru că, Țepi Ascuțiți era prietenul lor drag, liliecii lăsară la o parte zborul și se urcară pe bicicletă. Dacă la început, ceilalți copii îi însoțeau în zbor pe cei trei, până la mijlocul lunii august, mica trupă veselă și năzdrăvană abandonă cu totul jocurile tradiționale din cimitir și adoptă bicicleta. Conduși de Bob și Țepi, coriștii se avântară în orășel, în ritmul trepidant impus de căluții metalici pe două roți. Cei doi adolescenți îi învățară reguli și semne de circulație, cum să se orienteze în oraș și unde să-și lase bicicletele în siguranță. Treptat, copiii renunțară la siguranța micului cimitir și își mutară terenul de joacă pe plajă, în preajma Peșterii Roz. Aici își petreceau după-amiezele însorite de august, pe nisipul cald, la umbra sălciilor bătrâne, lăsându-se răsfățați de briza mării. Câteodată, poposeau la barul Frunză de Stejar unde Săltăreața și domnul Ghindă Neagră le preparau ciocolată caldă și sucuri naturale de fructe. În scurt timp, copiii se împrieteniră cu alți copii lilieci ce locuiau în orășel sau în marea salcie de pe plajă.

– Avem copii mari… Deja se descurcă singuri în oraș. În curând, nici nu o să ne mai spună unde își petrec timpul liber și cu cine, zise cu tristețe în glas, într-una din însoritele zile de august, una dintre mamele liliac ce locuia în clopotniță, împreună cu familia ei. Numele ei era Floare de Nu-mă-uita.

– S-a golit clopotnița…, continuă ea în timp ce ștergea praful de pe marele clopot.

– Nu te întrista, draga mea. Așa am fost și noi cândva, îi răspunse Foiță de Aur care deretica și ea prin casă, profitând de absența copiilor și a soților plecați la muncă.

– Da, așa am fost și noi, dar trăiam într-o altă lume, mult mai blândă. Atunci nu se întâmplau atât de multe rele cum se întâmplă în ziua de azi, Foiță.

– Ai dreptate, Floare, dar copiii noștri trebuie să învețe să trăiască și să se descurce în lumea de azi, bună sau rea cum e ea. O să le fie bine, ai să vezi. Trebuie să fim optimiști. Și așa, viața nu e roz întotdeauna. Dacă îi vedem tot timpul numai partea întunecată, nu știu unde ajungem… Încearcă și tu să te uiți la partea plină a paharului. Iar pentru copiii noștri, nu-ți fă griji. Până la urmă, fiecare năzdrăvan o să-și găsească drumul potrivit în viață.

Nici nu apucă Foiță de Aur să-și încheie propoziția că de afară, de jos, din cimitir, se auziră voci omenești.

– Oare cine o fi aici, la ora asta?, întrebă Floare de Nu-mă-uita.

– Nu știu. Hai să vedem, îi răspunse Foiță.

Cele două doamne liliac se avântară spre gemulețul rotund din acoperișul clopotniței, ieșiră în lumina blândă a soarelui de după-amiază și se adăpostiră într-una din tufele mari de glicină roz din apropierea bisericuței. Pe aleea pietruită ce ducea la vechiul monument, doi bărbați în blugi cu căști portocalii pe cap, stăteau de vorbă. Unul dintre ei arăta înspre clopotniță iar celălalt nota ceva într-un carnețel. Apoi, cei doi porniră pe alee înspre bisericuță. Unul dintre ei deschise ușa și se făcură nevăzuți înăuntru.

– Păcat că nu putem intra și noi să auzim ce pun la cale, îi spuse Foiță vecinei ei. Dar ar putea să ne vadă și nici nu e frumos să tragem cu urechea….

– Nu cred că e de bine, oricum. De ceva vreme circulă zvonuri în oraș cum că vor să restaureze bisericuța. Asta înseamnă că noi, trebuie să plecăm de aici…, îi răspunse Floare șoptit.

– Am auzit și eu câte ceva. Dar de ce să ne mutăm? Ei își fac treaba lor iar noi ne vedem de-a noastră, în continuare.

– Nu cred că e atât de simplu, Foiță. Gurile rele zic că oamenii vor să ne alunge din orășel. Adică, din cimitir, de la marea vilă, de prin celelalte poduri, de peste tot. Nu știu ce se va alege de Splendida dacă oamenii sunt puși pe asemenea fapte mari.

– Să nu ne grăbim să tragem concluzii, o îndemnă Foiță. Mai bine să-i așteptăm pe soții noștri să se întoarcă de la serviciu, să vedem ce spun ei. Și, cu siguranță, cel mai bine ne poate spune domnul Gură Spartă. Sigur, dumnealui e foarte bine informat. Oare pe unde o fi?

– Habar nu am. Și mai este și Moș Toma. Nici dânsul nu cred că o să ne lase baltă…

– Niciodată! De asta poți să fii sigură, Floare de Nu-mă-uita! În loc să ne facem griji, haide, mai bine, înapoi în clopotniță să bem o cafea și să ne odihnim până se întorc copiii.

– Bine zici, Foiță. Mai povestim despre oameni și mutat când se întorc bărbații și domnul Gură Spartă diseară. Hai în clopotniță! Prepar eu cafeaua!

Soarele prietenos de august își încheiase plimbarea pe bolta cerului când copiii se întoarseră acasă, în clopotniță, împreună cu Gură Spartă. Cioroiul plecase cu noaptea în cap la datorie. Toată ziua luase interviuri pentru a continua seria articolelor despre istoria comunităților de lilieci care locuiau în orășel. Trecuse și pe la marea vilă din centrul orașului unde discutase cu cele șapte ,,legende” despre noua bibliotecă și despre numărul doi al revistei Aripi. De acolo, zburase la hanul Frunză de Stejar pentru a-i lua un interviu domnului Ghindă Neagră. Cu această ocazie, aflase multe amănunte interesante despre viața și obiceiurile veverițelor și promisese să scrie un articol despre Săltăreața și Ochi Negri în numărul trei al revistei. În drum spre vechiul cimitir, se întâlnise cu trupa veselă a coriștilor care se întorcea de la plajă pe biciclete. Bob de Mazăre se oferise să-l ducă acasă în coșul de nuiele atașat de ghidonul bicicletei iar Gură Spartă nu spusese ,,nu” pentru că era destul de obosit. Relația dintre cei doi se schimbase foarte mult de când cioroiul se mutase în clopotniță. Adolescentul, care era foarte matur pentru vârsta lui, ajunsese să aprecieze erudiția și munca lui Gură Spartă în așa măsură că se hotărâse să se înscrie la Facultatea de Jurnalism de îndată ce termina liceul. Și, pentru prima dată în scurta lui viață, Bob nu-și împărtăși planurile familiei ci le discută cu jurnalistul înaripat. Acesta fusese atât de impresionat de decizia adolescentului că ochii i se umeziră de lacrimi. Avea un urmaș, chiar dacă acesta nu era sânge din sângele lui. Dar asta nu conta, oricum. Bob era și copilul lui, acum, și avea să-i continue munca cu demnitate și sârguință.

Cu toată oboseala, Gură Spartă se alătură veseliei copiilor și, din coșul de nuiele, le acompanie cântecele cu muzicuța pe care o avea mereu în geantă și pe care o primise demult, de la mama sa, pe vremea când era și el copil. Micii cântăreți dirijați de Flaut Fermecat ofereau spectacol pe gratis tuturor locuitorilor din orășelul de la malul mării, oameni și lilieci deopotrivă, pentru că, în drum spre plaja cu Peștera Roz, și înapoi, până la micul cimitir unde locuiau mai toți, copiii cântau cântecele pe care le învățaseră la repetițiile din bisericuță. În clopotniță îi așteptau mamele liliac cu masa pusă. În ultima vreme, liliecii mâncau împreună. Fiecare familie își mutase măsuța pe care mânca de obicei, în centrul clopotniței, sub marele clopot de aramă. Pătrate, dreptunghiulare, ovale sau rotunde, măsuțele de lemn sau de plastic formau o insulă înconjurată de scaune și scăunele. Dimineața, la prânz și seara, pe această insulă artificială acoperită cu o față de masă mare, albastră, poposeau farfurioare de porțelan alb, tacâmuri și șervețele multicolore. Din oale aburinde, doamnele liliac, care găteau împreună acum, își serveau familiile cu specialități de tot felul. Uneori, seara, veneau la masă Săltăreața și domnul Ochi Negri, cu toate că, cei doi se mutaseră deja într-o scorbură dintr-un stejar din parcul central al orășelului. Trifoi și Țepi mâncau și ei cu liliecii în clopotniță și la fel făceau și Fir de Iarbă, soția sa, Firicel de Pai, și cei doi copii ai lor. Ceva plutea în aer iar liliecii și prietenii lor, inconștient, strânseseră rândurile.

În curând, ajunseră acasă și tații copiilor. În formație aproape completă, pentru că veverițele anunțaseră că nu vor veni la cină, liliecii și Gură Spartă se așezară la masă. Mâncară în liniște. Nici un zgomot nu tulbura clopotnița în afară de sunetul cristalin al tacâmurilor care se loveau regulat de porțelanul fin al veselei. Cina se termină în aceeași liniște deplină dar nimeni nu se ridică de la masă. Toți așteptau. În cele din urmă, Foiță de Aur își luă inima în dinți și spuse:

– Azi au fost aici doi bărbați cu căști portocalii. Cred că făceau ceva măsurători. I-a văzut și Floare de Nu-mă-uita.

– Așa este, i-am văzut și eu, îi confirmă spusele, vecina.

– Oamenii doresc să restaureze bisericuța noastră, interveni Gură Spartă, am auzit astăzi în oraș. De fapt, am discutat cu un domn de la Primărie, cu care mă cunosc de multă vreme. Mi-a spus, ,,Gură Spartă, începem lucrările în curând. Vrem să reparăm toate clădirile importante și mai ales, cele care au rămas în paragină. O să dăm în folosință, din nou, bisericuța din vechiul cimitir. A căzut în uitare de prea multă vreme. E timpul să-și reia locul care i se cuvine pe harta orașului. Știu că tu locuiești în clopotniță, împreună cu prietenii tăi, liliecii. Eu, personal, îi respect foarte mult, dar nu toată lumea de aici gândește ca mine. De aceea, cel mai bine, ar fi să plecați de acolo, și asta, cât mai repede. Îmi pare rău pentru voi dar nu pot să vă ajut în niciun fel. La fel se va întâmpla și cu vila din centru care e monument istoric și cu alte clădiri în care locuiesc liliecii din acest oraș. Din păcate… Dar sunt oameni în orașul nostru care nu-i mai doresc pe lilieci, cu toate că aceștia nu le fac niciun rău iar elevii doamnei Flaut animă centrul în fiecare seară pe gratis și mulă lume îi apreciază și-i iubește…” Așa mi-a spus. La vilă, le-am transmis mesajul și ,,legendelor” noastre. Nu mi-au dat nici un răspuns. Trebuie să se gândească…

– Atunci, să fim pregătiți. Curând, ne vor chema la ei să discutăm, zise Freddy.

– Deocamdată, să rămânem calmi. Panica nu ne folosește la nimic, interveni Fir de Iarbă care doar ascultase până atunci.

– Ne-ai dat un sfat foarte bun, Fir și-ți mulțumim pentru el. Sunt sigur că tata și celelalte ,,legende”, împreună cu Moș Toma vor lua cea mai bună decizie pentru noi.

– Aveți dreptate, domnule Freddy, spuse Gură Spartă, putem să ne încredem în judecata acestor domni demni de tot respectul nostru. Eu aș propune să ieșim puțin afară, în cimitir, la lumina lunii să ne relaxăm așa cum ne place nouă. Știu că suntem prea obosiți pentru o vânătoare dar putem sta pe morminte sau în tufele de glicină și să povestim de-ale noastre. Sunteți de acord?

– Suntem de acord, domnule Gură Spartă, dacă ne spuneți una dintre poveștile dumneavoastră de demult. Așa-i că vreți o poveste, copii?, întrebă Foiță uitându-se pe rând la năzdrăvanii care se foiau deja prin clopotniță.

– Vreeeeem!, veni aprobarea unanimă a piticilor.

– Atunci, să nu mai pierdem vremea. Haideți afară la poveste!, îi îndemnă cioroiul.

Gașca înaripată nu așteptă să i se spună de două ori. Cu mic și mare ieșiră pe fereastra mică din clopotniță și se așezară pe mormintele vechi sub tufele de glicină roz unde dormeau în liniște oameni și ciori din timpuri de demult.


Ziua următoare, dis-de-dimineață, în vechiul cimitir, apăru o echipă de oameni purtând căști portocalii și salopete albastre. Toți duceau lădițe de unelte și scări. În tăcere, intrară în bisericuță. Freddy, Bob și Fir de Iarbă coborâră din clopotniță și se aciuiră într-o firidă din tavanul micului monument. De acolo puteau să vadă fără să fie văzuți. Oamenii deschiseră lăzile și scoaseră unelte de tot felul cu care începură să lucreze la pictura ce acoperea pereții. Figurile sfinților care priveau tăcute la spectacolul omenirii de câteva sute de ani, erau scorojite pe alocuri. Unora le lipsea un ochi, altora o mână iar unii dispăruseră aproape cu desăvârșire. Bărbații în salopete albastre erau acum acolo pentru a le reda frumusețea de altădată. Mâinile lor îndemânatice desenau linii, curățau sau refăceau fețele, mâinile, hainele sau aureolele ilustrelor personaje în timp ce liliecii continuau să privească. La un moment dat, doi dintre cei care lucrau, își lăsară uneltele și se îndreptară spre scara de piatră ce ducea în clopotniță. Tiptil, Freddy, Bob și Fir zburară și ei într-acolo. Auzind pași pe scări și voci umane, înaripații cu blăniță și ochi ca mărgelele se făcură nevăzuți în cotloanele cele mai umbroase, ascunse oricărei priviri, oricât de ageră ar fi fost ea astfel că, atunci când cei doi bărbați ajunseră sus, o rază timidă de soare și firicelele minuscule de praf ce dansau în lumina ei erau singurele care deranjau nemișcarea și liniștea clopotniței.

– Aici, totul pare să fie în regulă, zise unul dintre bărbați. Era trecut de prima tinerețe și purta o pereche de ochelari cu ramă neagră.

– Da, clopotul e la locul lui, trebuie numai să-l repornim. Structura clopotniței este destul de solidă ca să reziste la dangătul lui și la vibrații. Uite ce bârne groase are!, spuse și celălalt atingând cu mâna una dintre grinzile de susținere. Acesta era tânăr, înalt și purta o mustață blondă, stufoasă.

– Uite ce masă ciudată este aici, în mijloc! Și sunt o groază de scăunele și dulapuri. Parcă suntem în ,,Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, nu crezi?, se minună bărbatul cu ochelari.

– Da, numai că aici sunt mulți pitici. Și mai este și un ceainic, sub clopot, răspunse mustăciosul și se îndreptă înspre locul indicat. Se aplecă cu grijă și luă în mână ceainicul în care doamnele liliac pregăteau cafeaua.

– E chiar destul de mare pentru niște pitici, mai adăugă el și dădu să se ridice. Dar, la jumătatea drumului în sus, capul lui acoperit de casca portocalie întâlni clopotul masiv și-l izbi cu destul de multă putere. Clopotul scoase un sunet profund, ca de bariton. De undeva, din apropiere, se auzi un râs subțirel, de fetiță. Cei doi tresăriră și se uitară unul la altul. Atunci, bărbatul cu ochelari zări în spatele capului cu mustață blondă, doi ochișori ca două mărgele. Clopoțel ieșise din ascunzătoare și-i privea pe cei doi cu naivitatea ei de copil. Bărbatul se îndreptă spre ea. Cineva încercă să o tragă înapoi în ascunzătoare dar fetița se dezechilibră și aproape că trase o trântă. Dintr-un salt, omul o prinse în mâna sa mare. Freddy, Bob și Fir rămaseră fără suflare. Bărbatul se uită la micul liliac cu uimire și îi gâdilă căpșorul. Apoi, o ajută să se prindă de una dintre grinzi.

– Ce simpatic ești tu, piticule!, îi zise el cu blândețe.

Drept mulțumire, fetița îi cântă un tril vesel. Cei doi bărbați zâmbiră și bătură din palme.

– Să ne întoarcem la treburile noastre. Aici nu mai avem ce face, mai adăugă bărbatul cu ochelari.

– Dar ei? Cu ei, ce facem?, întrebă mustăciosul arătând înspre clopotnița din cotloanele căreia începeau să se ivească ochișori ca mărgelele.

– Aici sunt mulți lilieci…, adăugă el cu glas șoptit.

– Da, cu siguranță că sunt mulți. Se vor muta altundeva că n-au încotro. Sunetul clopotului și zarva din cimitir duminica și în zilele de sărbătoare i-ar scoate din minți. Ca să nu mai vorbim de turiștii care vor circula pe aici mereu, după cum sperăm noi. Micuții ăștia nu ar rezista la așa ceva…,  îi răspunse tovarășul lui cu ochelari și se îndreptă înspre scara de piatră.

– Păcat, că sunt simpatici, mai spuse mustăciosul și începu să coboare și el.

După această întâmplare neobișnuită, liliecii luară micul dejun. Apoi, bărbații plecară la munca lor de zi cu zi din orășel iar doamnele începură să deretice prin clopotniță în liniște. Flaut Fermecat își anunțase elevii că, până la găsirea unei noi locații pentru repetiții, orele de canto se întrerupeau. Eliberați de orice grijă acum, micii cântăreți se urcară pe biciclete și plecară înspre plajă.

Când ziua aurie se îngemăna cu noaptea de catifea, ,,legendele” îi chemară la ei pe reprezentanții tuturor comunităților din orășel. În podul marii vile din centrul orașului era tăcere de mormânt. Toți așteptau cu nerăbdare să audă decizia celor șapte înțelepți. Aceștia veniră în mijlocul celor pe care îi conduceau spiritual de atâția ani și se așezară la o măsuță rotundă, de lemn, pe care o foloseau de fiecare dată când aveau asemenea întâlniri importante cu membrii comunităților din orășel. Alături de ei erau Moș Toma și Gură Spartă. Cei prezenți salutară cele nouă ,,legende” cu respectul cuvenit. După o scurtă pauză în care vorbi în șoaptă cu venerabilii săi colegi, Aripi Cărămizii luă cuvântul.

– V-am chemat aici pentru că trebuie să luăm o decizie împreună. Ea ne privește pe toți, atât pe noi cât și pe copiii noștri. După cum știți, oamenii din orășel doresc să restaureze clădirile mai noi sau mai vechi precum și cele căzute în paragină. Noi toți locuim în astfel de clădiri, cu excepția celor din cuibul din salcia de pe plajă. Chiar dacă ei nu spun că ne vor alunga, noi știm că trebuie să părăsim aceste clădiri, adică locuințele noastre. Unii stăm în ele de o viață. E o zi tristă pentru noi toți, de aceea trebuie să fim uniți și să găsim o soluție la această problemă. Împreună cu ceilalți înțelepți prezenți aici și pe care îi cunoașteți toți ne-am sfătuit și dorim să vă facem cunoscută hotărârea noastră. Vă vom lăsa pe voi să decideți.

Aripi Cărămizii tăcu și se uită de jur împrejur la toți cei adunați acolo. Nimeni nu se clinti. Liliecii păreau că nici nu respiră. După câteva clipe, tatăl lui Freddy continuă:

– Ne-am gândit că cea mai bună soluție pentru noi ar fi să ne mutăm cu toții în Peștera Roz de pe plajă. O cunoașteți cu toții. Știu că cei tineri o frecventează adesea pentru întâlniri romantice dar și pentru picnicuri. Peștera este destul de mare ca să ne ofere adăpost tuturor. Înăuntru e călduț atât vara cât și iarna. Nu e foarte departe de centru iar copiii se pot juca în voie, atât înăuntrul ei cât și pe plajă…

Tăcu din nou. Freddy luă cuvântul, apoi.

– Eu cred că ați luat o decizie înțeleaptă. E foarte bine să fim împreună toți. Iar Peștera Roz ar fi căminul ideal. Ce spuneți?, întrebă el privindu-i pe rând pe reprezentanții comunităților. Pe mulți dintre ei îi cunoștea dintotdeauna. Unii erau prieteni cu Aripi Cărămizii și Steluță iar cu alții copilărise.

– Bineînțeles, cei care doriți și credeți de cuviință, sunteți liberi să vă mutați altundeva, mai adăugă Aripi Cărămizii.

– Noi nu dorim să plecăm de aici, domnule Aripi Cărămizii, spuse un liliac tânăr, cu blăniță maro.

– Împreună ne-a fost întotdeauna cel mai bine!, continuă el.

– Așa este! Așa este!, veniră aprobări de peste tot.

– Nu avem de ce să plecăm de aici. Orășelul acesta este casa noastră și a oamenilor deopotrivă. Putem trăi aici în pace și armonie așa cum au trăit și înaintașii noștri. Nu trebuie să ne fie frică de oameni. Chiar și cei mai răi pot ajunge să ne accepte într-o zi așa cum și noi i-am acceptat mereu, se auzi un glas din mulțime.

– Ai dreptate. Toți avem un loc sub soare, lilieci și oameni, îi întări spusele un altul.

– Atunci, ne-am înțeles, zise Aripi Cărămizii. Vom stabili o zi până când aveți timp să vă strângeți lucrurile. Vă rog să evitați orice conflict cu oamenii. Așa cum ați spus adineauri, noi trebuie să trăim în pace cu ei. Împreună cu ceilalți înțelepți și cu domnul Gură Spartă, pe care îl cunoașteți și îl apreciați cu toții, vom merge la peșteră și vom stabili locul fiecărei comunități. O să vă transmitem ce am hotărât, în cel mai scurt timp. Dacă nu mai aveți alte comentarii sau observații, noi ne retragem. Mulțumim că ați venit!

Cei nouă se retraseră în liniște iar reprezentanții comunităților făcură la fel. Hotărârea fusese luată și era o hotărâre înțeleaptă.


Vara continua să alerge cu pași repezi înspre toamnă dar cu toate acestea, diminețile și serile erau la fel de calde și înmiresmate ca în iulie. Numai unele frunze ale copacilor începuseră să se coloreze în gălbui sau maroniu deschis pe alocuri. Comunitățile de lilieci din orășelul de la malul mării erau într-o forfotă continuă. Familiile își strângeau lucrurile: mobilă, haine, vase, cărți, tablouri, oglinzi și câte și mai câte, obiecte pe care harnicii lilieci le strânseseră într-o viață sau pe parcursul mai multor generații. Locuințele pe care le părăseau acum erau pline de cutii și lăzi, de panglici multicolore și hârtie de împachetat. Moș Toma alerga prin tot orașul, de la o comunitate la alta pentru a transporta lucrurile familiilor la Peștera Roz. Bătrânelul își folosea bicicleta și un cărucior mare și vechi de lemn, pe două roți. Copiii lăsară jocurile de pe plajă și hotărâră să-și ajute mamele la împachetat.  Uneori, ștrengarii mai mult încurcau decât ajutau dar tot ce conta pentru părinți era că cei mici îi ajutau de bună voie, fără ca cineva să-i fi rugat. Așa hotărâseră ei și așa făceau. Orele de canto se reluară și ele, în casa lui Moș Toma, pentru că, spusese bătrânelul, copiii trebuie să lucreze în continuare pentru a fi cei mai buni și în capitală. E drept că, repetițiile se țineau deocamdată numai dimineața pentru că toată lumea era ocupată până peste cap acum. Dar micii coriști erau din ce în ce mai buni, astfel că, Flaut Fermecat nu avea niciun motiv de îngrijorare. La sfârșitul fiecărei repetiții, profesoara lucra o oră în plus cu Clopoțel. Fetița era foarte entuziasmată și vocea ei se șlefuia pe zi ce trece.

– Dacă va continua tot așa, Clopoțel va fi mai bună decât mine. Vocea ei are ceva anume ce eu nu am avut. Într-o zi, va fi o mare stea și sunt foarte mândră că am o asemenea elevă, îi spusese Flaut lui Urechi de Argint într-o seară parfumată în timp ce se plimbau prin parcul central.

– Ea va duce munca și gloria ta mai departe, pe toate scenele lumii, draga mea.

– Da, sunt foarte norocoasă, își încheie Flaut micul discurs despre eleva ei preferată.

După cum promisese, Aripi Cărămizii împreună cu ceilalți înțelepți și Gură Spartă fixară locul fiecărei comunități în galeriile Peșterii Roz. Ei trecuseră pe la fiecare comunitate din orășel și împreună, hotărâseră planul noilor locuințe. Mai multe comunități aleseseră să stea în aceeași galerie pentru că familiile se cunoșteau între ele iar copiii lor mergeau la aceeași grădiniță sau școală. Alții doreau să locuiască aproape unii de ceilalți pentru că erau prieteni din copilărie sau pentru că ieșeau la cumpărături împreună și aveau preocupări comune. Cele șapte ,,legende”, Moș Toma și Gură Spartă erau mulțumiți că liliecii se înțelegeau și dădeau dovadă de înțelepciune și spirit de echipă. Nu numai că optaseră să stea lângă cei pe care îi iubeau și apreciau dar se și ajutau între ei la împachetatul lucrurilor și transportatul lor la noile locuințe. Comunitățile ocupau trei dintre galeriile peșterii. În acestea, pereții gri cu filoane groase roz ofereau spații generoase pentru fiecare familie: nișe adânci care garantau intimitatea celor care locuiau înăuntru, terase pe care liliecii așezaseră măsuțe și scăunele, stalagmite și stalactite pe care doamnele liliac le împodobiseră cu ghirlande multicolore pentru a înveseli spațiul sobru al galeriilor. Bărbații hotărâră că podeaua netedă, lată și întinsă ca palma a unei alte galerii era spațiul potrivit pentru a-și amenaja piste pentru jocul cu popice. Decizia fusese primită cu entuziasm de mici și mari. În aceeași galerie, familiile, cu acordul ,,legendelor”, începură amenajarea unui spațiu de joacă pentru copii. Aici, cei mici se puteau relaxa după școală sau în vacanțe atât iarna cât și vara, după preferință. Astfel, părinții lilieci comandară leagăne, tobogane, o piscină de mărime medie, o ladă mare din lemn ce urma să fie umplută cu nisip fin de pe plajă și jucării de plastic. Copiii hotărâră să-și depoziteze toate jocurile pe care le aveau acasă tot în acest spațiu, pentru ca fiecare copil să aibă acces la ele. La capătul uneia dintre galerii, Flaut Fermecat stabilise sala de muzică. Această galerie era cea mai scurtă dintre toate dar la capătul ei natura formase o încăpere generoasă, cu pereți aproape netezi, fără stalactite și stalagmite dar cu o acustică excepțională. Aici, profesoara instalase băncuțe pentru copii și adusese o pianină, o vioară, un flaut, o tobă mică, o harpă și orga electronică. Așezase partiturile și instrumentele într-un dulăpior pe care îl primise din partea părinților micilor coriști. Bărbații-lilieci munciră zi și noapte pentru a lega sporturile ce urmau să lumineze sala la firul electric care străbătea peștera. Spoturi și lămpi elegante se montară și în sala cu lăcușor. Aceasta se transformă într-o feerie de lumină și culoare pentru că aici, liliecii aduseseră rafturi din lemn de nuc ce adăposteau acum  biblioteca lui Gură Spartă. Cioroiul așezase fiecare carte la locul ei cu propria lui aripă. Prețioasele obiecte de hârtie și carton fuseseră inventariate cu migală și o listă a lor fusese introdusă într-un minicalculator pe care comunitățile de lilieci din peșteră îl cumpăraseră împreună. Acesta fusese donat bibliotecii. Sala fusese dotată cu măsuțe pentru scris, scăunele și fotolii comode. Oricine se putea bucura aici de o lectură plăcută în compania susurului apei. Membrii comunităților hotărâră că biblioteca se va numi ,,Gură Spartă” după fondatorul ei, cel care donase tuturor cărțile la care ținea atât de mult. Înaripatul cu pene în loc de blăniță fusese atât de emoționat încât, lacrimile îi scăldară din nou, obrazul. El primi darul simbolic cu modestie și le mulțumi încă o dată, din suflet, celor care îl primiseră în marea lor familie. Cu ocazia inaugurării bibliotecii, cioroiul prezentă numărul doi al revistei Aripi. După cum promisese, acest număr conținea un amplu reportaj despre concursul de canto de la Splendida și despre câștigătorii acestuia. Interviurile luate ,,la cald” erau înveselite de poze inedite făcute în timpul concursului. În ele, apăreau concurenții, juriul dar și publicul multicolor și entuziast care aplaudase cu entuziasm și dansase în ritmul muzicii. Din nou, bătrânul cioroi se întrecuse pe sine. Șapte exemplare ajunseră la cele șapte ,,legende”, unul la Moș Toma, iar restul exemplarelor fuseseră donate bibliotecii pentru ca toată lumea să le poată studia.

Totul era gata, acum. Încet și cu răbdare, familiile se instalau în noile locuințe din peșteră. Nișele și terasele se umplură pe rând cu mobilă și alte obiecte de suflet. Nimeni nu ducea lipsă de nimic. Toți erau mulțumiți. Într-una dintre nișele adânci care avea o terasă superbă, roz, în față, se mutaseră Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți. Aricii aleseseră să locuiască în continuare alături de micuța comunitate din vechiul cimitir. Nișa în care locuiau acum avea perete comun cu cea în care locuia Freddy și familia sa. De fapt, terasa din față era comună așa că cele două familii puteau mânca împreună ori de câte ori doreau.

Faptul că se mutaseră în Peștera Roz nu însemna că liliecii erau rupți de lumea orășelului de la malul mării. Domnii continuau să meargă la muncă acolo în timp ce tineri, bătrâni și copii se plimbau și acum în parcul central sau mergeau la hanul Frunză de Stejar unde domnul Ghindă Neagră și Săltăreața îi întâmpinau întotdeauna cu o băutură caldă și o vorbă bună. Simpatica veveriță hotărâse să rămână în scorbura din parc împreună cu iubitul ei cu care urma să se căsătorească în curând. Toată lumea era curioasă să afle când va avea loc fericitul eveniment dar Săltăreața nu lăsase să-i scape niciun amănunt. Liliecii știau însă, că în toamnă vor mai asista la un alt eveniment foarte important și mult așteptat. După cum speculau toți de ceva vreme și mai ales, după cum lăsase Flaut Fermecat să se înțeleagă, ea și Urechi de Argint urmau să-și lege destinele și ei. Așa că, Peștera Roz era în așteptare. Mutarea în sanctuarul de pe plajă adusese comunitățile împreună și demonstrase că liliecii erau uniți și gata să-și împartă bucuriile și greutățile. Cu toate că această schimbare le întorsese pe dos viețile, ei erau nerăbdători să organizeze două evenimente atât de fericite precum nunțile prietenilor lor. Și, spre bucuria lor, veștile bune nu se lăsară așteptate prea mult. Într-un amurg violet de la începutul toamnei, cei șapte înțelepți, Moș Toma și Gură Spartă chemară comunitățile din peșteră în marea sală cu lăcușor. Acolo îi așteptau cele două cupluri: Săltăreața și domnul Ochi Negri și Flaut Fermecat împreună cu Urechi de Argint. Foarte emoționați, cei patru își anunțară căsătoria în aplauzele tuturor. Iar spre marea bucurie a comunităților de înaripați, cele două perechi se căsătoreau în aceeași zi, în sâmbăta dinaintea începerii noului an școlar. Adică, în două săptămâni.

– Asta înseamnă că trebuie să ne pregătim. Nu avem mult timp, spusese Foiță de Aur care era o foarte bună organizatoare de evenimente.

– Noi dorim o ceremonie modestă, îi răspunse Flaut Fermecat.

– Dar nici nu mă gândeam la nimic pretențios, draga mea. Cu toate acestea, trebuie să pregătim mâncare pentru toți, două torturi ca-n povești pentru voi, fericiții, și sala unde se va oficia căsătoria, mai spuse Foiță.

– Ne-am gândit să ne căsătorim pe plajă, aici, în fața Peșterii Roz, interveni și Săltăreața.

– Vă rugăm pe dumneavoastră, domnule Aripi Cărămizii să oficiați evenimentul, i se adresă Urechi de Argint tatălui lui Freddy, și urechile lui aproape transparente sclipiră pentru o clipă în lumina blândă a sălii.

– Cu mult drag, domnule Urechi de Argint. Aș dori ca dumneavoastră, domnule Gură Spartă, să mă asistați în această plăcută îndatorire, spuse ,,legenda”, întorcându-se spre cel pe care ajunsese să îl aprecieze și să-l trateze cu mult mult respect.

– Bineînțeles, domnule Aripi Cărămizii. Mă simt onorat, răspunse cioroiul, înclinându-și ușor capul în semn de mulțumire.

– Pe dumneavoastră, doamnelor, vă rugăm să pregătiți specialități cu care să ne delectăm și două torturi mari și gustoase pentru prietenii noștri care se căsătoresc. Împreună cu ceilalți înțelepți, vă stau la dispoziție pentru orice aveți nevoie, încheie Aripi Cărămizii.

Seara se termină cu o mini-petrecere improvizată în marea sală cu lăcușor, la care se serviră prăjiturele, fructe și ceai. Și pentru că vremea era la fel de frumoasă și caldă ca în iulie, părinți și copii, tineri și bătrâni, ieșiră pe plajă unde depănară povești, amintiri sau se jucară până aproape de ivirea zorilor fiindcă a doua zi era duminică.


Viața liliecilor din sanctuarul roz de la malul mării se desfășura la fel ca întotdeauna: micul dejun și cafeaua pe terasele roz din fața noilor locuințe, plecarea bărbaților la muncă și a copiilor la sala de muzică pentru repetiții, timp în care doamnele dereticau prin casă. Numai că acum, ele dedicau o parte din zi pregătirii mesei de nuntă. Își scoseseră toate cărțile cu rețete de mâncare pe care le aveau și le mutaseră în bibliotecă unde se adunau în fiecare înainte de masă pentru a le studia și pentru a fixa meniul. De asemenea, hotărâră ca Foiță și Floare de Nu-mă-Uita să se ocupe de torturi. Cele două doamne se sfătuiră și apoi desenară două torturi cu câte șapte etaje, unul alb și unul de ciocolată, umplute cu cremă, fructe confiate și frișcă și acoperite cu marțipan. În fiecare după-amiază, înainte ca soții lor să se întoarcă de la serviciu, în timp ce copiii se jucau, doamnele liliac mergeau la cumpărături. Atunci când nu era ocupat la bisericuță, al cărei custode rămăsese, Moș Toma le însoțea în oraș și le transporta cumpărăturile cu bicicleta.

Cu o seară înainte de marele eveniment, pe când soarele se ducea la culcare în trăsurica lui fierbinte, liliecii ieșiră din peșteră și începură să amenajeze plaja pentru evenimentul din ziua următoare. Aduseră un arc mare, verde, împodobit cu gherbere galbene și roșii fixate cu panglici albe de tul. Sub acest arc, cele două cupluri urmau să-și spună ,,da” pentru totdeauna, în fața lui Aripi Cărămizii și a lui Gură Spartă. Așezară scaune elegante, negre, decorate cu panglici colorate pentru participanții la eveniment. Între cele două șiruri de scaune se întindea un covor roșu lung care ajungea până la arcul mare împodobit cu flori. Toate acestea se aflau aproape de mare pentru că liliecii iubeau briza și răcoarea pe care o aduceau valurile înspumate. Cununia celor două cupluri fusese stabilită pentru a doua zi de dimineață astfel încât, căldura soarelui să nu-i toropească nici pe miri și nici pe invitații lor. Masa, în schimb, se servea în umbra generoasă a peretelui de stâncă în care apa săpase cu răbdare milioane de ani până dăduse naștere sanctuarului roz. Aici, în umbra falnicei stânci și a sălciilor din apropiere, liliecii așezară mesele lungi la care aveau să mănânce și să se bucure de fericirea celor două perechi. Mâncarea și torturile erau gata. Elevii lui Flaut pregătiră muzica pentru nuntă. Hotărâră să interpreteze cântece învățate de la profesoara lor de-a lungul timpului, cu acompaniament instrumental. Și asta pentru că, cei mai mulți dintre micii coriști știau să cânte foarte bine cel puțin la un instrument muzical. Toate aceste pregătiri se făcură înainte ca mirii să se întoarcă din oraș unde plecaseră la cumpărături după-amiaza târziu, Flaut și Săltăreața în căutarea rochiei perfecte de mireasă iar Ochi Negri și Urechi de Argint pentru a achiziționa două costume elegante negre cu papion și veste de satin. Cele două mirese își comandaseră buchete de gherbera galbene și roșii ca florile ce împodobeau arcul de pe plajă. La întoarcere, noaptea târziu, admirară aranjamentele de pe plajă și se duseră direct la culcare, tiptil, pentru că toată lumea dormea deja.

De fapt, nu chiar toată lumea. În biblioteca din sala cu lăcușor, Aripi Cărămizii și Gură Spartă stăteau de vorbă în șoaptă. În lumina palidă a unei torțe, înconjurați de umbre lungi ce dansau pe pereții galeriei, cei doi depănau amintiri. La un moment dat, venerabilul liliac se ridică de pe fotoliul în care se instalase comod și spuse:

– E timpul, domnule Gură Spartă! Să mergem!

– Bine, domnule Aripi Cărămizii! Mă duc să-i trezesc pe fiul dumneavoastră și pe Bob. Mă întorc cât ai clipi.

– Vă aștept în fața locuinței lor, mai adăugă Aripi Cărămizii și se apropie de unul dintre sertarele bibliotecii de unde scoase patru torțe mici.

Cei patru înaripați zburară în liniște de-a lungul unei galerii înguste și înalte a cărei intrare era undeva sus, în spatele unui colț de stâncă crescut parcă din peretele galeriei în care se amenajase locul de joacă al copiilor. Din tavan atârnau stalactite lungi și subțiri de culoare roz. Pereții netezi, brăzdați de aceleași filoane groase roz pe fond gri deschis sau mai închis, se desfăceau pe alocuri în buzunare pline cu apă limpede. Gură Spartă simți și aici aceeași adiere călduță pe care o simțise prima dată când fusese invitat în sanctuar. Torțele mici luminau calea micului grup pornit la drum în miez de noapte. La un moment dat, ca și cum ar fi intrat într-un alt tărâm, înaripații se pomeniră într-o sală uriașă, complet roz, plină de stalactite, stalagmite și coloane ce păreau să susțină tavanul. Liniștea în care sala își dormea somnul milenar, era întreruptă de un susur de apă asemănător celui din bibliotecă. La îndemnul lui Aripi Cărămizii, cei patru se îndreptară spre mijlocul sălii. Aici, firul de apă, ostenit parcă de atâta muncă, se vărsa în șoapte dulci într-un lac rotund, mult mai mare decât cel din sala – bibliotecă, dar deloc adânc. Din apele lui limpezi cristaline, ieșeau capacele de lut ale unor vase ale căror corpuri erau cufundate în apă. Uimiți de descoperire, Gură Spartă și Bob de Mazăre făcură înconjurul lacului, admirând capacele împodobite cu flori stilizate și figuri geometrice multicolore. Freddy și Aripi Cărămizii rămaseră pe loc, privind apa cu intensitate. Bob rupse tăcerea:

– Ce sunt acestea, bunicule? De ce ne-ai adus aici?

– Aici sunt îngropați strămoșii noștri, Bob. Acesta este cel mai important loc pentru noi liliecii, de aici de la malul mării și nu numai. De generații, comunitățile din toată țara își îngroapă venerabilii în peștera aceasta, care e casa noastră, acum…

– Adică ,,legendele”, completă Gură Spartă mai mult pentru sine.

– Da, ,,legendele”, domnule Gură Spartă. Aici m-a adus și pe mine, tata, pe când eram de vârsta ta, Bob. Și eu am fost la fel de uluit. Urnele astea erau tot aici, și atunci. Și mai sunt multe, fiule, și în buzunarele pereților galeriei.

– Asta înseamnă că vasele conțin rămășițele pământești ale tuturor înaintașilor noștri, zise Bob cu emoție.

– Așa este, dragul meu, îi răspunse Aripi Cărămizii.

– O să mă duc să fac un tur în jurul galeriei, să le văd și pe celelalte, dacă îmi permiteți. Bunicule, tată, domnule Gură Spartă, pot să mă duc?

– Bineînțeles, dragul meu, du-te să-i vezi pe toți. Aceasta este istoria noastră și toți cei care sunt demni să ne ducă valorile și crezurile mai departe sunt aduși aici, în această mare sală a mormintelor și a amintirilor. Pentru a învăța și a nu uita niciodată de unde ne tragem. Acum, tu, Bob, nepotul meu drag și dumneavoastră, domnule Gură Spartă, prietenul nostru, al tuturor, sunteți aici pentru că meritați și sunteți datori să ne duceți moștenirea mai departe. Haideți să-i salutăm cu respect pe înaintașii noștri!, încheie Aripi Cărămizii.

Înaripații se răspândiră în cele patru direcții și inspectară restul urnelor ascunse în buzunarele, firidele și nișele puțin adânci ale pereților. Emoțiile îi copleșiseră. Ochii tineri ai lui Bob și cei bătrâni și experimentați ai lui Gură Spartă jucau în lacrimi. Cuvintele lui Aripi Cărămizii le ajunseseră la suflet. Discipol și învățător se întâlniră încă o dată, în acel spațiu sacru. Se priviră scurt și zburară împreună trecând în revistă, în lumina delicată a celor două torțe, înconjurați de liniște și umbre, istoria nescrisă dar atât de prezentă a neamului liliecilor căruia îi aparțineau acum amândoi. Vecinătatea istoriei îl copleși pe Bob atât de tare încât avea impresia că ajunsese în galeria strămoșilor săi demult, cu ani și ani în urmă, și că timpul se oprise. Dar nu era așa. Când ieși din Peștera Roz împreună cu tatăl, bunicul și mentorul lui spiritual, zorile aproape învinseseră noaptea. De undeva, din spatele orizontului, discul auriu al soarelui își trimisese primul mesager, o rază subțire și fragilă. Cei patru se scăldară în lumina ei prietenoasă pentru câteva clipe, apoi priviră valurile dantelate ce se spărgeau neobosite de stâncile de pe plajă în miliarde de diamante multicolore. Începea o nouă zi.

Capitolul IX. “Concertul. O întâlnire neașteptată”

Prestigioasa întrecere adunase în jurul scenei din vilă o audiență numeroasă și mare melomană. Sala era ticsită cu lilieci veniți de pe tot litoralul. Unii ședeau pe scaunele comode, acoperite cu brocard argintiu în timp ce alții optaseră pentru candelabrele din sală, atârnând cu capul în jos ca orice liliac bine educat. Dar, indiferent de locul pe care și-l aleseseră, toți erau la fel de eleganți. Domnii purtau frac sau costum negru cu cămașă albă și papion. Ținutele doamnelor, în schimb, erau spectaculoase și pline de culoare. Nuanțe de roșu, albastru, verde, galben și portocaliu înveseleau atmosfera din marea sală a Splendidei. Rochiile lungi sau scurte, cu trenă sau fără, erau completate de bijuterii strălucitoare din pietre prețioase prinse în medalioane, cercei sau brățări din aur și argint. Ici și acolo, câte o doamnă sau domnișoară își ascundea năsucul îndărătul unui evantai asortat cu rochia. Înăuntru era deja foarte cald, așa că organizatorii hotărâră să întredeschidă una dintre ferestrele mari pentru a lăsa briza serii să pătrundă în sală și să răcorească spectatorii. Sala forfotea în așteptarea începerii concertului. Spectatorii povesteau, râdeau sau își scuturau aripile pentru a se dezmorți. Liliecii din clopotnița bisericuței din vechiul cimitir erau prezenți și ei cu mic și mare. Câteva locuri, în primul rând, chiar lângă scenă, fuseseră rezervate pentru cele șapte ,,legende” și soțiile lor. Lângă ei, stătea Moș Toma. Cioroiul Gură Spartă ocupa unul dintre scaunele centrale, tot în rândul întâi, alături de juriu și cei trei experți, pentru a putea să observe în detaliu și apoi să descrie cele petrecute la concurs cu cât mai mare precizie în paginile revistei Aripi. Freddy, Foiță de Aur și Trifoi cu Patru Foi se așezaseră în rândul al doilea în timp ce băieții, Bob și Țepi își găsiră câte un loc confortabil pe unul dintre candelabrele ce atârnau de tavanul marii săli. Și pentru că atârnatul cu capul în jos nu-i era la fel de la îndemână tânărului arici ca prietenului său înaripat, Țepi se întinsese comod pe unul dintre brațele candelabrului, putând admira astfel, nu numai scena ci și degetele puternice ale picioarelor lui Bob, aflate chiar sub nasul lui. Și asta pentru că fiul lui Freddy și al Foiței se agățase cu picioarele lui vânjoase de adolescent de același braț al candelabrului și se lăsase apoi în voia gravitației, înfășurându-și cu grijă aripile în jurul corpului.


Dacă cineva ar fi privit foarte atent adunarea aceea elegantă, ar fi putut observa, într-unul dintre colțurile mai îndepărtate ale sălii, șezând într-un fotoliu comod în penumbră, un domn încă tânăr, purtând un frac gri șoarece, pantaloni negri și joben. Faptul că alesese un loc mai retras arăta clar că dorea să se bucure de concert în propriul lui spațiu, departe de priviri indiscrete, aplauze torențiale sau suspine înăbușite în câte o batistuță fină de dantelă. Cu toate acestea, ținuta distinsă și aristocratică atrăgea mereu privirile doamnelor și domnișoarelor. Dar ceea ce atrăgea cu adevărat la acest personaj aparte erau urechile mari, aproape transparente, care, chiar și în penumbră, aveau o strălucire specială, argintie. Ori de câte ori întâlnea privirea galeșă a vreunei doamne, distinsul domn răspundea printr-o înclinare discretă a capului și un zâmbet misterios în colțul gurii.

Concertul-concurs începu în aplauzele entuziaste ale spectatorilor. Prezentatoarea, o fetiță-liliac îmbrăcată într-o rochiță lungă, cu trenă, în culoarea și modelele draperiilor de brocard de la ferestrele sălii, anunță membrii juriului, experții internaționali prezenți la eveniment și numele corurilor participante. Spectatorii răsplătiră prezentarea fetiței cu un ropot de aplauze. Apoi, corurile începură să se perinde pe scenă, unul după altul. Fiecare trebuia să interpreteze trei melodii din repertoriul local și internațional cu acompaniament de pian sau alt instrument muzical. Solistul sau soliștii cântau atât cu corul cât și separat. Coriștii, copii-lilieci de diferite vârste, provenind de pe tot litoralul, încântară cu prestația, coregrafia și costumele lor. Melodiile rapide sau mai lente antrenau audiența care se manifesta bătând din palme în ritmul muzicii, fâlfâindu-și aripile, legănându-se, făcând piruete în aer cu capul în jos sau cântând odată cu coriștii. Pe scenă, micii cântăreți cântau, dansau, zburau sau cântau la diferite instrumente. Unele melodii erau acompaniate numai de pian. Dar cele mai multe, combinau pianul cu vioara sau orga electronică, flautul, țambalul sau toba astfel încât, rezultatul era o îngemănare spectaculoasă de sunete și voci care stârnea entuziasmul sălii ce trăia fiecare melodie vibrând la unison cu coriștii. Și pentru ca spectacolul să fie absolut, scena pe care cântau și dansau copiii era luminată de spoturi colorate ce împrăștiau o lumină diafană dând impresia că micii cântăreți se mișcau într-o altă dimensiune, în afara timpului real.

Corul condus de doamna Flaut Fermecat intră al șaptesprezecelea în concurs. Micuța comunitate din clopotniță, cele șapte ,,legende” și părinții coriștilor așteptaseră cu sufletul la gură apariția copiilor lor pe scena Splendidei. Flaut aduse pe scenă o orgă electronică, o chitară și câteva castaniete. Micii coriști își luară locurile pentru primul cântec. Interpretară o melodie antrenantă de origine spaniolă. Profesoara cânta la chitară iar copiii pocneau din castaniete în ritmul muzicii. O fetiță și un băiat dansară un dans spaniol dând un plus de savoare piesei muzicale. Cei doi făceau și cursuri de dans, pe lângă cel de canto. Pentru a fi în ton cu muzica, micii artiști îmbrăcaseră costume specifice Spaniei: ea purta o rochie lungă, strâmtă, cu coadă și volane iar el, costum de toreador. Mișcările rapide ale dansatorilor, sunetele deosebite ale castanietelor și vocile cu modulații ale copiilor electrizară spectatorii care, la finalul melodiei intonară într-un glas, ,,Ole!”. A doua piesă era din repertoriul pop internațional. Orga electronică își intră acum în drepturi. Scena se învălui în întuneric apoi, se aprinseră pe rând, spoturile multicolore. În lumina lor diafană dansau vălătuci de fum alb creând astfel, o atmosferă de mister. Coriștii arătau ca umbrele în fundal murmurând o melodie ca de început de lume. După câteva clipe, orga la care cânta Flaut scoase un țipăt ascuțit iar copiii se împrăștiară pe scenă, cântând, sărind și făcând tumbe. Pentru a se mișca liber, coriștii își scoaseră tunicile costumașelor și rămaseră în cămășile albe cu mâneci scurte împodobite cu cravate roșii și albastre. Vocile lor subțirele cântau la unison sau separat, dând impresia uneori că fetele se ceartă cu băieții, totul într-un ritm amețitor de muzică, mișcare și culoare. Spectatorii reacționară din nou, ridicându-se în picioare, fredonând și fâlfâindu-și aripile după muzică. Sfârșitul cântecului aduse ropote de aplauze și câte un ,,Bravo!” din toate colțurile sălii. A treia melodie interpretată de elevii lui Flaut Fermecat purtă spectatorii în lumea operei. Profesoara alesese ,,Corul robilor” din opera ,,Nabucodonosor” de Verdi pentru a pune în valoare vocea unică a Clopoțelului. Copiii se așezară în semicerc în mijlocul scenei, în jurul lui Clopoțel. Fetița se afla în centrul atenției, în fața atâtor spectatori, pentru prima dată în viața sa și emoțiile o copleșiră. Simțindu-i teama, atât copiii cât și profesoara o încurajară din priviri, așa că, în cele din urmă, micuța își adună forțele și interpretă aria fără greșeală. Corul îi asigură fundalul muzical murmurând sau cântând cu ea anumite fragmente în timp ce Flaut îi acompania la orga electronică. Vocea de înger a Clopoțelului animă noaptea înstelată și făcu audiența să se înfioare de plăcere. Spectatorii o ascultară cu sufletul la gură. Nimeni nu mai fredona, nimeni nu se mai mișca în ritmul muzicii. Părea că pământul se oprise pentru câteva momente. Toată lumea asculta vocea aceea extraordinară. Ultimei măsuri cântate de Clopoțel îi urmară câteva clipe de tăcere atât de profundă că se puteau auzi și puținele muște ce mai zumzăiau prin marea sală la ora aceea târzie din noapte. Apoi, dintr-o dată, spectatorii izbucniră în aplauze frenetice iar strigătele ,,Bravo!” și ,,Bis!” veneau de peste tot. Micii coriști rămăseseră uluiți în mijlocul scenei. Era rândul lor să privească spectacolul pe care îl oferea masa aceea multicoloră de lilieci de vârste diferite, bătând din palme cu entuziasm. Era ca și cum, scena se mutase din locul unde stăteau ei, în marea sală a vilei. Copiii își priveau audiența cu ochii larg deschiși de uimire. În mijlocul freneziei, Clopoțel își aduse aminte de după-amiaza aceea nu prea îndepărtată în care Flaut Fermecat îi povestise despre debutul ei în Egipt, în Marea Piramidă a faraonului Keops. ,,Ea a spus atunci că totul a fost de vis, de neuitat și extraordinar. Îmi amintesc foarte bine”, își zise ghemotocul privind-o fix pe Flaut pentru a-i vedea reacția la aplauze. Aceasta o privea la rândul ei și aplauda. Pentru prima dată în scurta ei viață, Clopoțel se simți importantă, simțea că era cineva datorită vocii cu care fusese înzestrată de divinitate. ”Ea mă aplaudă pe mine! Asta înseamnă că dacă o să muncesc mai mult, o să ajung și eu ca ea și o să cânt pe marile scene ale lumii. O să fiu o mare cântăreață de operă, cunoscută și iubită de liliecii de peste tot”, gândi fetița, zâmbind. O bucurie greu de povestit i se citea în priviri. ,,Așa eram și eu atunci, în noaptea aceea magică în care mi s-au deschis porțile tuturor scenelor lirice din lume. Și atunci când l-am întâlnit pentru prima dată pe Urechi de Argint…”, își depăna Flaut fuiorul amintirilor privindu-și talentata elevă cu admirație și duioșie  și suspină încet.

La un semn al profesoarei, copiii părăsiră cuminți scena unul după altul și se îndreptară spre culise pentru a aștepta sfârșitul spectacolului și decizia juriului. În spatele scenei, îndărătul unei draperii uriașe, era mare agitație. Coriști și profesorii lor, părinți și prieteni, părea că toată suflarea se adunase acolo. Toți povesteau și râdeau dar fără să exagereze, conștienți că cei care interpretau sus, pe scenă, nu trebuiau deranjați. Micii lilieci pregătiți de Flaut Fermecat se adunaseră într-un colț, în jurul profesoarei.

– Felicitări, dragii mei. Ați fost minunați. Sunt foarte mândră de voi!

– Dar Clopoțel a fost cea mai bună!, se grăbi să adauge Garofița.

– Toți sunteți buni, copii. Clopoțel are însă un talent special pe care îl au numai unii lilieci și oameni, explică Flaut pentru ca toți copiii să înțeleagă și să nu se supere nimeni. Deși era mândră de calitățile Clopoțelului, profesoara nu dorea să facă diferențe între elevii ei. Până la urmă, toți aveau voci bune, de aceea îi și alesese pentru corul pe care îl conducea.

– Credeți că o să câștigăm vreun premiu?, vru să știe unul dintre micii lilieci cântăreți.

– Nu pot să știu ce va decide juriul. Ați văzut că toți copiii de aici sunt foarte buni. Dar și dacă nu câștigăm nimic, să nu vă supărați. Tot ce contează este că am participat și ați dat tot ce a fost mai bun în voi. Data viitoare, o să fiți și mai buni și, până la urmă, tot o să câștigați, îi lămuri Flaut, încercând să-i pregătească pe copii pentru orice final, bun sau mai puțin fericit.

Clopoțel nu întrebă nimic. Acum știa că își dorea să ajungă o mare cântăreață de operă, la fel de bună și de renumită ca Flaut Fermecat și era conștientă că o așteptau ore întregi de muncă pentru a-și perfecționa vocea, oricât de bună ar fi fost aceasta. Era foarte fericită că participase la concurs împreună cu colegii ei de la cor și aștepta cu nerăbdare să se întoarcă în vechiul cimitir și să se joace din nou printre morminte. Urma o vacanță binemeritată cu picnicuri până noaptea târziu, cu povești spuse de domnul Gură Spartă în câte o după-amiază la umbra tufelor de glicină și zboruri în oraș alături de Bob de Mazăre care se oferise să o inițieze în lumea de dincolo de zidurile micului cimitir în care crescuseră amândoi. Bineînțeles că la toate aceste evenimente urma să ia parte și prietenul lor țepos. Se anunța o vară de zile mari. ,,O să mergem până la Peștera Roz de pe plajă și o să privim valurile. Întotdeauna mi-am dorit să o vizitez! O să zburăm sau… mai bine o să mergem cu bicicleta. Așa poate să vină și Țepi cu noi. Și ce distracție o să fie”, își făcea deja planuri ghemotocul cu voce de înger. Dar nici nu apucă să-și termine gândurile când, în mulțimea veselă, văzu blănița roșcat-portocalie și coada stufoasă a Săltăreței.

-Săltăreațo, Săltăreațo, suntem aici!, strigă fetița.

Veverița îi făcu semn cu mâna și se îndreptă înspre micul cor din colț. Purta o rochie lungă, de catifea mov și mănuși de dantelă neagră. În spatele ei, venea un domn îmbrăcat într-un frac negru, asortat cu un joben înalt de satin. Dar, spre deosebire de Săltăreața, domnul avea blăniță albă ca spuma laptelui și o coadă stufoasă, elegantă, tot albă și ea. Copiii și Flaut priviră perechea uimiți. Toți o cunoșteau pe veverița cea prietenoasă care locuia de o vreme în clopotnița bisericuței din vechiul cimitir împreună cu comunitatea de lilieci dar nimeni nu știa cine era misteriosul domn care o urma îndeaproape.

– Bună seara, doamnă Flaut și bună seara, copii! Am venit să vă felicităm. Noi am ajuns puțin mai târziu. Serviciul, drumul până aici…dar ne-a plăcut spectacolul și v-am aplaudat, spuse veverița și întorcându-se puțin înspre domnul în frac, adăugă:

– Acesta este domnul Ochi Negri, prietenul meu. Este nepotul domnului Ghindă Neagră, patronul barului Frunză de Stejar unde lucrez, și a venit tocmai din Anglia pentru a se stabili aici, la malul mării, unde e cald și bine.

– Bună seara! Mă bucur să vă cunosc, doamnă, zise veverițoiul ceremonios, înclinându-și puțin capul înspre Flaut Fermecat. Apoi, îi luă aripa dreaptă și i-o sărută cu respect.

Copiii priveau scena în tăcere dar cu mare interes. Le plăcea blana albă a veverițoiului, glasul lui profund, de bariton, și manierele elegante.

– Bună seara, domnule Ochi Negri. Mă bucur de cunoștință, răspunse Flaut cu respectul cuvenit. Aceștia sunt elevii mei care v-au încântat cu vocile lor în seara aceasta, continuă ea, arătând înspre grupul de copii. Toată lumea e foarte mândră de ei, mai ales eu.

– Vă felicit, copii, zise Ochi Negri. Aveți niște voci uluitoare și dansați extraordinar. Nu am văzut demult o asemenea reprezentație. Felicitări din inimă vouă și minunatei voastre profesoare!

– Mulțumim, veni răspunsul micului cor de ștrengari.

– Haideți să le cântăm un ,,Mulțumim” Săltăreței și domnului Ochi Negri, sări Garofița care nu pierdea nicio ocazie să se facă remarcată. Așa era ea. Îi plăcea să le știe pe toate și să fie mereu centrul atenției. Copiii o iubeau fiindcă era veselă și avea tot felul de idei năstrușnice.

– Daaaaa! Să le cântăm așa cum numai noi știm!, strigară vocile subțirele la unison.

– Clopoțel, tu dai tonul!, își îndemnă Flaut eleva.

– Bine. Atunci, copii, atenție la mine!, zise micul ghem negru, imitând felul în care profesoara îi pregătea pentru un nou cântec.

– Unu, doi, trei, intonă ea, ridicându-se pe vârfuri și ridicând aripile pentru a-și dirija colegii. Coriștii intonară un ,,Mulțumim” pe două voci apoi făcură o reverență în fața profesoarei și a celor două veverițe. Scurta reprezentație stârni aplauzele celorlalte coruri dar entuziasmul lor se domoli repede pentru că de pe scena din marea sală răzbăteau acordurile cântecelor penultimului cor din concurs.

– Și noi vă mulțumim pentru că ne-ați încântat în seara aceasta, dragi copii, le spuse Săltăreața bucuroasă. Acum, eu și Ochi Negri ne întoarcem în sală pentru a aștepta finalul concursului și festivitatea de premiere. Vă ținem pumnii!

– Mulțumim pentru vizită și ne vedem după concurs, răspunse Flaut.

Pe măsură ce se apropia momentul în care juriul urma să anunțe câștigătorii concursului, emoțiile din culise creșteau vizibil. Coriștii deveniseră din ce în ce mai agitați. Vorbeau cu voce tare, râdeau, se jucau și se zburătăceau chiar dacă făceau parte din coruri diferite. Frenezia aplauzelor din sală părea să se fi transferat în spatele scenei. Profesorii se adunaseră într-un colț și stăteau de vorbă liniștit. Renunțaseră să-și mai mustre elevii, lăsându-i să-și consume energia.

Sarcina anunțării premiilor îi reveni unuia dintre membrii juriului. Acesta era un liliac mai în vârstă, cu părul grizonat, profesor de muzică la Conservatorul din capitală. Ceea ce atrăgea atenția la acest personaj ilustru, era musteața stufoasă care îi împodobea partea de jos a feței, încadrându-i gura cu zulufi negrii brăzdați de o grămadă de fire albe. Profesorul își puse ochelarii cu lentile groase pe nas și începu să citească decizia juriului:

-Stimați oaspeți și dragi candidați, o să încerc să fiu scurt. După atâtea voci minunate, a mea, groasă și bătrână, nu vă va încânta deloc, sunt sigur, dar alta nu am, așa că, o să vă rog să mă ascultați cu îngăduință.

Spectatorii zâmbiră și aplaudară iar profesorul continuă:

-În primul rând, doresc să vă mulțumesc tuturor pentru prezență în această minunată noapte de vară. Harnicul nostru juriu a deliberat și a ales câștigătorii concursului, cu destul de multă greutate pentru că toți copiii au fost foarte buni. O să rog câștigătorii să urce pe scenă pentru a-și lua premiile.

În culise se făcu liniște deplină. Coriștii ascultau cu atenție și cu inimioarele bătând cu putere din cauza emoțiilor.

-Așadar, premiul trei se acordă Corului ,,Aripi Vesele” condus de domnul profesor Gheare Scurte. Haideți să-i aplaudăm!

Copiii urcară pe scenă în costumele lor portocaliu cu verde împreună cu profesorul și-și luară premiul care consta în medalii rotunde de bronz ce atârnau pe o panglică multicoloră fiindcă liliecilor le plăceau foarte mult, culorile. Veni rândul premiilor doi și unu. Toți coriștii primiră din nou, medalii. Prețioasele trofee erau confecționate din argint și suflate apoi cu pulbere de bronz, de argint și de aur. Una dintre fețe era netedă în timp ce cealaltă avea desenat în relief un portativ cu câteva note. Deasupra portativului era scris cu litere tot în relief ,,Concursul de canto de la malul mării”. Fiecare medalie era însoțită de o diplomă pe care scria numele coristului și cel al corului din care făcea parte.

Elevii lui Flaut Fermecat așteptaseră cu suflețelul la gură să fie invitați pe scenă în aplauzele tuturor. Dar acest lucru nu se întâmplă nici la premiul trei, nici la doi și nici la unu. ,,Probabil că nu vom câștiga nimic în seara asta și cred că piticii vor fi foarte dezamăgiți”, își spuse Flaut, ,,dar eu nu mai pot să fac nimic în acest moment, decât să aștept. Ar fi păcat, pentru că elevii mei au fost foarte buni…Poate cei mai buni. Mai este totuși, o speranță”, concluzionă ea, încurajându-se și trase aer în piept.

– Și acum, dragii mei, începu din nou profesorul de la Conservator, vă rog să-mi permiteți să anunț Marele Premiu al concursului din seara aceasta. Câștigătorii vor primi medalia de platină și trofeul concursului. Totodată, ei sunt invitați să participe în toamnă la Marele concurs de canto din capitală, care va avea loc în luna octombrie. Medaliile și trofeul vor fi înmânate de către cel care a făcut posibilă organizarea acestui prestigios eveniment aici, la Vila Splendida, printr-o contribuție generoasă. Îl invit pe scenă pe binefăcătorul nostru, domnul Urechi de Argint venit tocmai din capitala egipteană, aici, pe țărmul mării. Vă rog să-l aplaudați!

Numele personajului necunoscut dar cu dare de mână, stârni ropote de aplauze în sală în timp ce, în culise, inima lui Flaut Fermecat se opri pentru câteva secunde din cauza șocului, sau cel puțin, așa i se păru ei. Era momentul pe care îl așteptase ani de-a rândul, sperând mereu că-l va revedea pe Urechi de Argint. Acum că tot ce-i mai despărțea era o simplă draperie, avea impresia că visa. Nu mai auzea nimic în jur în afară de propria ei inimă care îi bubuia în timpanele urechilor. Își vedea elevii sărind și îmbrățișându-se dar nu-și dădea seama dacă o făceau de bucurie sau de supărare. Apoi, ca prin ceață, o văzu pe Clopoțel apropiindu-se și începu să-și revină. Fetița îi sări de gât și o îmbrățișă.

– Doamna profesoară, am câștigat Marele Premiu. Trebuie să mergem pe scenă. Acum.

Flaut Fermecat reuși să se adune și, în fruntea corului, urcă pe scenă în aplauzele torențiale ale spectatorilor. Când îl revăzu pe Urechi de Argint făcu ochii mari de uimire. Fosta ei simpatie nu se schimbase deloc. Era la fel de chipeș și de tânăr ca atunci când îi făcea curte. Acesta îi zâmbi și o invită din priviri să se apropie.

– Sărut mâna, doamnă, o salută el respectuos. Îi luă aripa dreaptă și-i sărută degetele cu delicatețe. Vă rog să primiți din partea mea și a juriului acest prestigios trofeu pentru munca pe care ați depus-o cu elevii dumneavoastră.

– Vă mulțumesc, domnule Urechi de Argint, în numele meu și al copiilor, îi răspunse Flaut fără urmă de emoție în glas. Era din nou ea, femeia puternică ce nu se dăduse bătută niciodată.

Urechi de Argint îi felicită pe rând pe membrii corului și le înmână diplomele și prețioasele medalii de platină în aplauzele entuziaste ale spectatorilor.

-Felicitări, doamnă Flaut Fermecat și copii, interveni și profesorul de la Conservator. Vă rog să mai rămâneți pe scenă câteva clipe. Trebuie să mai fac un anunț. După cum știți, în sală se află trei experți a căror misiune a fost să-i aleagă pe cei mai buni dintre cei mai buni. În această seară, ei au decis să aleagă un singur solist pe care să-l pregătească pentru Academia de Muzică al cărui membru sunt și eu. Acest cântăreț face parte din corul dumneavoastră. El, de fapt ea, va fi îndrumat de dumneavoastră, în continuare, dar cu sprijinul colegilor mei până când va împlini vârsta potrivită pentru a fi admisă la prestigioasa noastră școală, pe care ați absolvit-o și dumneavoastră.

Flaut se uită la Clopoțel care, la rândul ei, își privi profesoara. Acum știa că, într-o zi, va fi o mare cântăreață. La auzul numelui ei, colegii de la cor izbucniră în urale, făcură cerc în jurul ei și toți începură să sară de bucurie. Familia Clopoțelului, liliecii din cimitir, cei doi arici dar mai ales, Gură Spartă erau în al nouălea cer de fericire. Toți erau foarte mândrii de micul ghemotoc cu voce de înger. Fetița confirmase așteptările tuturor.

Concursul se termină cu o cină festivă în sufrageria imensă de la parterul vilei. Organizatorii aranjaseră sala cu mult gust. În centru era o masă mare, cu o mulțime de mâncăruri delicioase, pe gustul tuturor: supe de carne și de legume, fripturi, grătare, legume fierte sau caramelizate, pește, fructe de tot felul și nelipsitele dulciuri. De jur împrejurul sălii erau aprinse lumânări lungi, în sfeșnice înguste, aurite, care stăteau pe un singur picior. Era noaptea târziu iar bolta cerului se înveșmântase într-un albastru-violet presărat cu stele. O lună mare, cât o roată de car, veghea petrecerea liliecilor. Aceștia zburau în jurul mesei, se serveau pe farfurii de porțelan alb și apoi, se adunau în colțuri unde stăteau la taifas.

Urechi de Argint și Flaut Fermecat se retrăseseră afară, în parcul vilei, pe o băncuță. Stăteau unul lângă celălalt, fără să-și spună nimic, fără să le vină să creadă că se regăsiseră în cele din urmă, după atâția ani.

– Adie briza, remarcă Urechi de Argint.

– Da, e un vânticel cald care adie mereu. Seara se simte cel mai tare, îi răspunse Flaut.

Urmă un moment de tăcere în care frumosul liliac păru că-și adună gândurile. Apoi, începu timid, aproape șoptit. Era atât de emoționat!

– Nu-mi vine să cred că te-am regăsit după atâta timp. Nici nu știam că locuiești aici.

– Ba da, după ce mi-am pierdut vocea, m-am întors la malul mării, unde m-am născut.

– Nu am știut nimic, absolut nimic iar tu ai dispărut fără urmă. Te-am căutat de mai multe ori dar nu am putut să-ți dau de urmă. Am suferit luni în șir după ce ai plecat fără să-mi spui un cuvânt…

– Îmi pierdusem vocea și nu am mai avut curaj să te caut. Îmi era rușine. Pierdusem singurul lucru de care fusesem mereu mândră. Vocea era cea mai importantă pentru mine, atunci. Vocea și cariera.

– Trebuie să fi fost o adevărată tragedie pentru tine. Dacă mi-ai fi spus ceva, te-aș fi ajutat, te-aș fi sprijinit. Aș fi făcut orice pentru tine, Flaut.

– Te cred, dar în clipele acelea eram foarte derutată și singură, așa că, am hotărât să mă întorc acasă, aici, la malul mării. După ce am reușit să trec peste durerea pierderii vocii, am simțit că trebuie să fac ceva util, să-mi ocup timpul, să folosesc ceea ce știam în folosul altora. În cele din urmă, mi-am adunat puterile și economiile și am înființat școala de canto. Țin ore cu copiii din orășelul învecinat, în bisericuța din vechiul cimitir. Sunt foarte mulțumită. Copiii și școala aceasta sunt viața mea. Și sunt bucuroasă să am o elevă atât de talentată ca și Clopoțel. Într-o zi va ajunge o mare cântăreață!

– La fel de cunoscută ca profesoara ei!, adăugă Urechi de Argint.

– Îi doresc numai, să aibă sănătate și să nu treacă niciodată prin ce am trecut eu. E trist și nedrept să-ți închei cariera atât de brusc, din cauza unei simple răceli.

– Așa este, draga mea. Dar acum suntem împreună și doresc să-ți rămân alături mereu, dacă ești de acord și tu. Mi-aș dori să nu ne mai despărțim niciodată.

– Asta a fost dorința mea secretă în toți acești ani. Întotdeauna am visat că o să ne regăsim și o să rămânem împreună pentru totdeauna. Uneori, mă gândeam că te-ai căsătorit și că ai copii cu urechi la fel de frumoase ca ale tale. Dar, de fiecare dată, alungam gândul ăsta…

– Nu mi-am dorit să mă căsătoresc decât cu o singură femeie și aceea ai fost tu, draga mea, Flaut Fermecat, spuse Urechi de Argint privindu-și aleasa inimii cu ochii lui mari, negri și blânzi.

– De aceea, aș fi foarte fericit dacă, după atâția ani, ai primi să fi soția mea.

Flaut era atât de incredibil de fericită și peste măsură de uimită că nu putu să spună nici ,,da”, nici ,,nu”. Se uita mută în ochii lui Urechi de Argint. Deodată, de undeva, din fața casei se auziră câteva bubuituri și deasupra acoperișului apărură stele multicolore și strălucitoare. Profesoara tresări.

– Artificii! Hai să le vedem. Întotdeauna am iubit artificiile!, spuse ea luându-l de aripă pe Urechi de Argint.

– Flaut, nu mi-ai răspuns la întrebare!

– Nu?! Dar ce m-ai întrebat?

Flaut se prefăcea pentru că dorea să mai audă o dată cererea în căsătorie. Încă avea impresia că tot ce i se întâmplase în ultimele ore era un vis din care urma să se trezească din clipă în clipă.

– Vrei să fi soția mea?, repetă Urechi de Argint întrebarea printre bubuiturile artificiilor.

– Da, vreau, veni răspunsul prompt al lui Flaut după care, cu toată stăpânirea ei de sine, îi sări în brațe ca o adolescentă de douăzeci de ani.

Capitolul VIII. “În așteptare. La drum. Amintiri”


Viața liniștită a micii comunități din cimitir deveni trepidantă la începutul lunii iulie. Și asta pentru că toată suflarea se pregătea pentru concertul copiilor. Acesta urma să aibă loc la mijlocul lunii și avea să marcheze debutul Clopoțelului ca solistă. Doamna Flaut spera ca acest concert să fie rampa de lansare a elevei sale preferate. Talentata profesoară dorea din toată inima ca micuța să-i calce pe urme, devenind noua stea a scenei lirice din lumea liliecilor. O pregătise intens pentru acest moment știind că în sală vor fi prezenți câțiva dintre cei mai vestiți experți de canto din lume. Ei asistau la asemenea concerte pentru a recruta noi talente pe care apoi le luau sub aripa lor ocrotitoare și le croiau o carieră de succes pe marile scene ale lumii, în luminile strălucitoare ale reflectoarelor. Așa începuse și ea.

Pentru eveniment, Foiță de Aur îi cumpărase Clopoțelului o rochiță albă simplă de in și fundițe la fel, pentru a-i aduna părul bogat. Restul copiilor din cor erau îmbrăcați în roșu, fetele și în albastru, băieții. Pe ultima sută de metri, repetițiile se țineau lanț. Profesoara și elevii puneau la punct ultimele detalii. Flaut Fermecat adusese și un coregraf pentru ca acesta să-i învețe pe copii mișcări care să acompanieze cele trei cântece pe care corul urma să le prezinte pe scenă.

– Totul trebuie să fie muzică, culoare și mișcare. Când urcați pe scenă, trebuie să fiți relaxați și să vă simțiți ca atunci când vă jucați slalom printre morminte în cimitir. Atunci și numai atunci o să dați tot ce aveți mai bun în voi. Ați înțeles?, le spusese ea coriștilor.

– Și dacă totuși, nu o să câștigăm marele premiu?, întrebă unul dintre micuții înaripați, îngrijorat de perspectiva unui posibil eșec.

– Marele premiu nu contează, dragul meu. Nu contează deloc. Tot ceea ce este important la acest concert este să participați și să vă simțiți bine. Dacă nu veți câștiga premiul cel mare, nici eu, nici părinții voștri și nimeni din orășel nu o să fie supărat pe voi. Un eșec nu înseamnă că trebuie să abandonați. Dimpotrivă, înseamnă că trebuie să munciți mai mult pentru a deveni mai buni și atunci veți câștiga tot ceea ce vă veți propune. E clar acum? Să nu vă fie frică! Bucurați-vă de fiecare clipă pe care o să o petreceți la concert, indiferent dacă veți câștiga marele premiu sau nu!

Așa își încurajase profesoara elevii și tocmai de aceea, repetițiile erau o relaxare. Bisericuța răsuna de voci și râsete cristaline. Sus în clopotniță mamele se delectau cu trilurile vesele și la sfârșitul fiecărei lecții întindeau afară, în cimitir, o masă delicioasă pentru profesoară și coriști, la umbra tufelor bogate de glicină. Micuții mâncau pe nerăsuflate după care se relaxau, jucându-se prin cimitir sau în grădina învecinată. Între timp, Flaut Fermecat povestea cu doamnele liliac și cu aricioaica Trifoi. După o oră de râsete și zburătăceală prin împrejurimile bisericuței, trupa coriștilor se reîntorcea pentru o nouă repetiție. Zilele însorite de iulie păreau să devină din ce în ce mai lungi în micul cimitir. Serile parfumate de trandafirii și florile care își ițeau căpșoarele multicolore din toate colțurile erau încă un prilej de bucurie pentru că, atunci când ziua se îngemăna cu noaptea, înainte de lăsarea întunericului peste lume, bărbații-lilieci se întorceau acasă de la slujbele lor din orășel. Familiile erau din nou împreună. Și tot atunci, Aripi Cărămizii și Steluță veneau în vizită. Când își făcea apariția și Moș Toma, micuța comunitate era în sărbătoare. Gură Spartă și Flaut Fermecat erau tratați întotdeauna ca invitații de onoare deși, în opinia lor, erau încă doi străini. Li se dădeau mereu cele mai bune locuri și erau serviți primii. În asemenea seri, liliecii preferau să stea de povești în cimitir, acasă, decât să iasă la vânătoare de insecte. În locul acestora, aleseseră să savureze câte un desert dulce: tort de ciocolată cu marțipan, prăjitură cu diferite fructe și cu multă frișcă sau înghețată. De cele mai multe ori, în mijlocul mini-petrecerii de fiecare seară, ajungea și Săltăreața care lucra deja de câteva săptămâni la hanul domnului Ghindă Neagră din parcul central al orașului. Veverița era aproape tot timpul obosită însă, cu toate acestea, era mereu cu zâmbetul pe buze. Toți liliecii o iubeau. Cioroiul o admira și el și chiar o lăudase de câteva ori.


Ziua mult așteptată veni mai repede decât își închipuiseră micii înaripați cu voci subțirele, speranța comunităților din orășelul de la malul mării. Concertul se ținea seara târziu, într-o vilă celebră în zonă, numită Vila Splendida. Aceasta se afla într-un oraș învecinat și fusese proprietatea unui om foarte înstărit. Când acesta trecuse la cele veșnice, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, frumoasa clădire rămăsese pustie fiindcă fostul proprietar nu avusese urmași și nici alte rude. Timpul își lăsase amprenta necruțătoare asupra vilei. Pereții exteriori, galben lămâie cândva, deveniseră gri pe alocuri, acolo unde ploile reci ale iernilor și cele calde ale verilor îi spălaseră făcând loc mucegaiului. Vopseaua ușii de la intrare se scorojise. Albul imaculat odinioară era murdar sau lipsea cu desăvârșire. Geamurile, care altădată clipeau vesel de la lumina ce se filtra dinăuntrul casei, arătau acum ca niște ochi orbi, incapabili să mai vadă ceva. Numai interiorul mai păstra urmele gloriei de odinioară. Camerele imense, cu pereții acoperiți cu tapet roșu, verde sau galben, cu candelabre mari, din sticlă de Murano, a căror țurțuri atârnau pe spirale, brațe lungi și subțiri sau cercuri, mobila masivă de mahon, nuc și cireș și bibelourile de porțelan, sticlă, alabastru și alte pietre prețioase fuseseră martorii a numeroase dezbateri politice, conversații frivole, șoapte de amor și petreceri ce se prelungiseră până târziu în noapte. Tot ele, asistaseră neputincioase la agonia lungă a celui care le adunase și le îngrijise cu atâta dragoste și devotament. Și tot ele, îl plânseseră în felul lor mut și neștiut de alții, atunci când nisipul din clepsidra pe care Dumnezeu i-o dăduse la naștere, se terminase.

În Vila Splendida nu locuia nimeni, nici măcar liliecii sau aricii din orașul respectiv. Cu multă vreme în urmă, atunci când Freddy era încă adolescent, cele șapte ,,legende” și alți câțiva lilieci bătrâni și înțelepți din zonă hotărâseră ca vila să fie întreținută pe rând, de membrii comunităților ce sălășluiau la malul mării și să fie folosită ca sală de spectacole sau pentru evenimente și dezbateri importante. De aceea, în ciuda aspectului exterior, minunata clădire era întreținută cu multă grijă. Femeile-liliac făceau curățenie săptămânal iar de curând, comunitățile deciseseră să o renoveze împreună cu fonduri și efort proprii. Lucrările urmau să înceapă imediat după terminarea concursului de canto. Pentru acesta, comitetul de organizare alocase sala de bal de la etaj a cărei balcon dădea înspre parcul cu copaci seculari ce se întindea în spatele vilei. Tot din același balcon, se auzea marea cu valurile ei neobosite lovind țărmul. În marea sală se amenajase o scenă pentru corurile participante. Micii soliști beneficiau de un pian de concert cu coadă pentru acompaniament muzical în timp ce spectatorii puteau să-i urmărească fie stând pe șirurile de scaune ce fuseseră așezate în semicerc în fața scenei sau atârnând de candelabrele mari de Murano. Draperiile masive de brocard argintiu cu flori roșii și albastre fuseseră deja trase pentru a feri concurenții și audiența de priviri indiscrete și de lumina soarelui până când acesta avea să dispară dincolo de orizont pentru a face loc surorii lui, luna. Erau așteptate douăzeci de coruri din diverse orașe de la malul mării, foarte mulți spectatori și, cel mai important, trei experți faimoși care doreau să aleagă câțiva concurenți pentru a-i pregăti și promova pentru marile scene lirice ale lumii liliecilor. Și asta pentru că, fiecare cor participant avea, obligatoriu, unul sau doi soliști, adică cei mai talentați mici lilieci cântăreți dintre cei mai talentați. Unul dintre aceștia era Clopoțel.


Forfota din bisericuța din micul cimitir atinse apogeul după-amiaza târziu. Toți membrii comunității, cu domnul Gură Spartă în frunte, plecaseră înspre Splendida. La poarta cimitirului micii coriști îl așteptau pe Moș Toma. Părinții lor erau deja, în zbor spre orășelul unde avea să înceapă concursul de canto în scurt timp. Plecaseră într-un grup mare, atât părinți cât și bunici. Moș Toma ajunse la cimitir, pe bicicletă, punctual ca întotdeauna.

– Moș Toma, te rog să-i iei mata pe copii și să-i duci până la Vila Splendida, așa cum ne-am înțeles. Să nu se ostenească prea tare că e destul de departe.

– Fii liniștit, Freddy. Coșul meu e mare și uite, l-am montat și pe cel din spate, special pentru transport, îi răspunse bătrânelul.

– Noi o să zburăm până la vilă în centru, să-i luăm pe Aripi Cărămizii și Steluță. Cred că vor veni și celelalte ,,legende”, interveni Foiță de Aur.

– Așa spuneau ieri, draga mea, răspunse Freddy. Sper că drumul nu va fi prea lung și obositor pentru ei. Tata e destul de slăbit zilele astea…

– E în vârstă, Freddy, și la fel sunt și ceilalți. De fapt, nici eu nu sunt foarte tânăr!, adăugă Moș Toma.

– Aripi Cărămizii se ține foarte bine, încă, dragul meu. Poate că drumul o să-l obosească puțin dar a spus că nu vrea nici în ruptul capului să scape debutul pe scenă al nepoatei lui. Sunt sigură că o să merite efortul.

– Cu siguranță, Foiță. Tata așteaptă de multă vreme să o vadă pe Clopoțel pe scenă…

– Și astăzi, visul i se va împlini. Acesta este și visul nostru, nu?

– Da, a fost mereu, de când am descoperit ce voce are ghemotocul nostru. Ah, Moș Toma, te rog să-i iei cu mata și pe Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți. Ei nu zboară și trebuie să ajungă la timp.

– Fii fără grijă, Freddy. Toată lumea va fi prezentă în sală înainte de începerea concertului.

– Mulțumesc, Moș Toma. Apropo, știe cineva ceva de Săltăreața? Spunea și ea că vrea să-i vadă pe cei mici. Oare merge direct la Splendida sau vine încoace?

– Dacă vine încoace, nu mai are timp să ajungă la concert. Și noi trebuie să plecăm dacă vrem să nu ne dăm sufletele până acolo, dragul meu.

– Atunci, să plecăm, Foiță! Moș Toma, te rog ia-o înainte cu copiii. Ceilalți părinți și domnul Gură Spartă au pornit deja.

– Aveți grijă de voi, Freddy! Ne vedem la concert!, mai adăugă simpaticul bătrânel. Haideți, copii, să mergem!

– Să mergem, Moș Toma, strigară micii coriști într-un glas, și mica trupă înaripată, pe bicicletă de data asta, se puse în mișcare. Cei doi arici ocupau coșul din față împreună cu Clopoțel și alți câțiva membri ai corului. Restul năzdrăvanilor se înghesuiau în coșul din spate care, de la o vreme, începu să se miște și să răsune de râsete vesele și chicoteli. Buna dispoziție contamină pe dată și coșul din față. Copiii se foiau și se hârjoneau având totuși grijă să nu o deranjeze prea tare pe Trifoi. Aricioaica însă, nu băga în seamă animația crescândă din jurul ei. Era pentru prima dată când călătorea pe o bicicletă și mai ales, în partea aceea de lume. Trifoi nu se mai aventurase în afara orășelului de la malul mării după moartea soțului. Picior Iute fusese sufletul ei pereche, prietenul ei cel mai bun, sprijinul ei cel mai de nădejde iar Țepi Ascuțiți, bucuria amândurora. Viața alături de Picior Iute fusese frumoasă și fără griji. Tânărul arici muncise cu drag ca să-și întrețină familia în timp ce Trifoi avusese grijă de locuință și de copil. Pe vremea aceea, locuiau într-un apartament mic dar cochet, închiriat, la subsolul unei case mari și vechi din centrul orașului. Camera și bucătăria, grădina casei și străduța lăturalnică pe care se afla aceasta erau universul lor. Serile și sfârșitul de săptămână erau tot atâtea ocazii în care tânăra familie se relaxa. Trifoi, Picior Iute și Țepi ieșeau la plimbare în grădina casei, în centrul orășelului sau pe malul mării. Iubeau întinderea aceea mare, albastră cu valurile ei albe și înspumate și nisipul cald al plajei cu scoicile sidefii mai mari sau mai mici, în forme diferite, uitate ici și acolo de câte un val care le adusese din larg. Iubeau și parcul din centru cu copacii lui rămuroși și bătrâni și străduțele pavate și înguste străjuite de căsuțe albe rotunde de piatră cu acoperișuri maro ca niște coifuri care se terminau cu câte o semilună în vârf. Ochiurile ferestrelor clipeau în serile calde de vară și felinarele de bronz din vârful stâlpilor aruncau peste lume lumina lor gălbuie transformând totul într-un tărâm magic. Picior Iute, Țepi și Trifoi iubeau magia serilor și se plimbau de mână amestecându-se cu umbrele. Se aveau unul pe altul și asta fusese de ajuns. Până când Picior Iute își găsise sfârșitul tragic la o vârstă când încă ar fi avut atât de multe de realizat. După moartea lui, aricioaica, deși devastată de durere, își adunase toate forțele și se luptase pentru ca fiului ei să nu-i lipsească nimic. El merita tot ce era mai bun. Urmaseră  luni și luni grele, de suferință, pentru cei doi. Plimbările pe malul mării sau prin labirintul de străduțe nu mai erau aceleași fără Picior Iute. Trifoi, care nu lucrase niciodată, s-a angajat la o croitorie mai întâi, apoi la un restaurant ca bucătăreasă. Banii nu le ajungeau, așa că, la scurt timp după tragedie, fuseseră nevoiți să se mute într-o singură cameră plină de mucegai, undeva la periferia orășelului. Din cauza condițiilor nesănătoase, amândoi aricii începuseră să tușească. Tușeau mereu, ziua și noaptea pentru că sporii pe care îi inhalau le gâdilau nasurile și gâturile provocându-le suferință în loc de plăcere. De frică să nu-și piardă și fiul în urma vreunui alt accident nefericit, Trifoi îl mutase pe Țepi de la liceul prestigios din centru la școala din noul cartier cu toată împotrivirea profesorilor care îl admiraseră pe arici pentru mintea lui ascuțită și zelul de care dădea dovadă la învățătură. Dar Trifoi nu mai dorea să riște. Odată zarurile aruncate, nu mai era nimic de făcut. Tânărul învățăcel, însă, se adaptase foarte ușor la noul colectiv și la noile cerințe. Continuase să fie sârguincios și ambițios. Își respecta profesorii și colegii și participa la multe evenimente organizate de școală. Țepi Ascuțiți era un foarte bun fotbalist și un biciclist iscusit. Fusese lăudat de nenumărate ori pentru performanțele lui la învățătură și pentru cele sportive. Iar Trifoi fusese felicitată de profesori pentru felul în care își educase copilul. La modesta școală de cartier, Țepi întâlni un adversar redutabil. Pe Bob de Mazăre. Băieții erau elevi în clase paralele și se cunoscuseră la început, după reputație. Tânărul liliac era campionul școlii la zbor și unul dintre cei mai buni elevi, mereu lăudat și aplaudat de toți, profesori și colegi. Apoi, se împrieteniseră jucându-se în curtea școlii și participând la diferite concursuri. Și Bob îi povestise lui Țepi de comunitatea din clopotnița bisericuței, de picnicurile înaripaților din orășel, de cele șapte ,,legende” și înțelepciunea lor și de jocurile din vechiul cimitir. Îl pomenise până și pe împielițatul de cioroi, Gură Spartă, cu croncănitul lui antipatic urât de toată lumea la vremea respectivă. Într-o bună zi, Bob de Mazăre își invitase prietenul țepos acasă, în clopotniță și Țepi le povesti lui Freddy și Foiței despre Trifoi și Picior Iute. Înduioșați de tragedia ei, soții lilieci o invitară pe aricioaică în vizită.

– Iar restul e istorie, murmură Trifoi cu Patru Foi pentru sine.

– Ați spus ceva, doamnă Trifoi?, i se adresă Moș Toma.

– Ah, nu, gândeam cu voce tare, Moș Toma, îi răspunse aricioaica trezită din reverie. Mă gândeam la viața mea, la Picior Iute și la tot ce am trăit împreună…

– Nu trebuie să vă întristați doamnă Trifoi. Timpul le vindecă pe toate.

– Așa este, Moș Toma. Mai avem mult de mers?

– Nu, aproape că am ajuns. Vedeți șirul acela de plopi din față?, întrebă bătrânelul arătând undeva în zare, nu departe, unde câmpul înverzit se termina lăsând loc unor copaci înalți ce ascundeau căsuțe și acoperișuri multicolore, turle și poteci care șerpuiau înspre plajă.

– Acolo, undeva, ascunsă de copacii din parc, e Vila Splendida. O să vă placă, mai mult ca sigur. E veche, dar încă are ce arăta, spuse cu mândrie Moș Toma.

– De abia aștept să o văd cu ochii mei, îi răspunse Trifoi cu nerăbdare în glas. Am auzit numai lucruri bune despre ea! Voi ce faceți, șmecherilor?, se întoarse ea spre trupa veselă a micilor coriști.

– Biiiiiineeee!, veni răspunsul vesel al ștrengarilor înaripați.

– Așteptăm concursul și sperăm să și câștigăm premiul cel mare, se auzi o voce timidă ce venea din interiorul coșului, de lângă ea. Era al unui băiețel slăbuț și ciufulit cam de aceeași vârstă cu Clopoțel. Trifoi și Țepi îl cunoșteau doar din vedere. Piticul venea la cor de undeva din oraș.

– Tu unde locuiești?, îl întrebă Țepi curios.

– În cuibul cel mare din salcia stufoasă de pe plajă, răspunse micuțul cu o voce care de abia se auzea.

– Și vii mereu singur la repetiții la bisericuță?

– Da, întotdeauna vine singur fiindcă este foarte curajos, interveni Clopoțelul fără să stea pe gânduri. El este cel mai mic cântăreț din cor dar are o voce foarte frumoasă. Așa spune doamna Flaut Fermecat, adăugă Clopoțel. Și de câte ori îl aude cântând, ea spune că, într-o zi, Năsturel va deveni un mare cântăreț de operă fiindcă e foarte, foarte, foarte talentat, completă fetița, accentuând pe fiecare ,,foarte” parcă pentru a întări cuvintele profesoarei.

,,Tot ceea ce spune doamna de muzică e lege pentru Clopoțel”, își zise Țepi, zâmbind.

– Așa să fie?, îl întrebă apoi pe Năsturel care, între timp, se făcuse nevăzut undeva în coș, printre ceilalți membri ai corului. Laudele pe care i le adusese Clopoțel îi sporiseră timiditatea și tot ceea ce-și dorise era să dispară undeva unde să nu-l mai deranjeze nimeni.

– Unde te-ai ascuns, năzdrăvane?, încercă Țepi să-l convingă să iasă din ascunzătoare. Dar în zadar. Micuțul se retrăsese într-un colț și închisese ochișorii sperând că astfel, o să fie lăsat în pace. Trilurile vesele și mișcarea continuă a celorlalți erau o ascunzătoare perfectă.

– Lasă-l în pace, Țepi, îi sfătui Moș Toma cu blândețe. Băiatul e mic și timid. Mai trebuie să crească…

Ariciul aprobă din cap și se uită în sus, la prietenul lui cel mai bun, Freddy, care zbura pe lângă bicicletă, se așeza uneori pe umărul lui Moș Toma, sau se îndepărta descriind cercuri mari pe bolta purpurie a amurgului pentru a reveni apoi printre prieteni. Cele două coșuri de pe bicicleta lui Moș Toma se clătinau din cauza micilor înaripați care nu puteau să-și domolească neastâmpărul. Unii se așezaseră pe marginile coșurilor și se balansau în ritmul lent al mersului bicicletei. Uneori își întindeau aripioarele pentru a-și păstra echilibrul. Alții se înghionteau în coșuri sau zburătăceau în jurul lor. Distracția era în toi. Nici Trifoi și nici Moș Toma nu băgau în seamă zarva din jur. Erau mulțumiți că micuții se simțeau în largul lor. Clopoțel râdea fericită la glumele colegilor. Se ridica din coș și i se alătura fratelui ei câteodată, provocându-l la slalomuri uriașe în aer.

Lumina aurie a amurgului invita la sărbătoare. Valurile cu dantelă albă dansau pe suprafața albastru deschis a mării care, undeva departe, la orizont, se îngemăna cu cerul purpuriu al după-amiezei târzii de vară. Mica trupă pe bicicletă ajunsese deja în apropiere de șirul de plopi care marca granița orășelului unde se ținea concursul. Dar chiar înainte de a intra în oraș pe poteca îngustă care se întindea alene între doi plopi, Clopoțel se așeză pe umărul lui Moș Toma și-i șopti la ureche:

– Moș Toma, te rog lasă-ne să zburăm până la mare, acum. Să ne răcorim puțin. O să ne poarte și noroc, o să vezi.

– Trebuie să înceapă concursul, Clopoțel și aveți nevoie de puțin timp să vă odihniți că v-ați zbănțuit tot drumul. Ar fi mai bine să mergem direct la Splendida, îi răspunse bătrânelul tot în șoaptă.

Dar frânturi din scurta conversație ajunseră la urechiușele ciulite ale Garofiței care începu să întrebe agitată:

– Ce? Ce? Ce spuneți acolo? Unde vrei să mergem, Clopoțel?

– Mă gândeam să zburăm repede până la mare, să respirăm briza de seară și apoi să ne grăbim la Splendida.

– Da! Da!, izbucni aprobarea imediată a corului entuziast. Haideți la mare, să zburăm deasupra valurilor, să ne răcorim.

– Dar copii…, începu Moș Toma. Fără succes, însă. Elevii lui Flaut Fermecat erau deja la jumătatea drumului înspre plajă.

– Du-te cu ei, Bob, și ai, te rog, grijă să nu zăbovească, altfel întârziem la concurs și mă omoară doamna Flaut Fermecat. Ca să nu mai spun de domnul Aripi Cărămizii care dorește de atâta vreme să-și vadă nepoata pe scenă.

– Fii fără grijă, Moș Toma. Îi aduc eu înapoi, cât ai clipi.

Și Bob o luă la goană după năzdrăvani. Aceștia erau de acum deasupra valurilor, zburând cât de jos puteau pentru a se răcori. Stropi mari și sărați săreau în toate părțile din crestele valurilor și se aninau de costumașele elegante și blănița coriștilor.

– Vai de mine, ce mă fac cu ei?, se întrebă Bob deja panicat de priveliștea aceea de circ.

– Uite, Bob, mă dau pe tobogan!, îi strigă, prin vacarm, Năsturel.

Micul corist urmări în zbor creasta unui val și apoi dispăru înghițit de apă. Sau, cel puțin, așa i se păru lui Bob de Mazăre. Adolescentul, speriat de-a-binelea, se avântă în adânc, înfruntând valurile înspumate, pentru a-l salva de la înec. Înotă pe sub apă, căutându-l cu privirea și sperând că nu era prea târziu. Însă, apa albastru-verzui transparentă nu ascundea nici un trupușor negru cu aripioare. ,,L-or fi dus valurile înspre țărm”, își auzi Bob gândurile bubuindu-i în cap. Și ieși la suprafață drept în sus, cu botul înainte, urmat de o coadă stufoasă de apă și spumă. Deasupra valurilor, trupa de coriști zburătăcea neliniștită strigându-i numele.

– Bob! Bob! Unde ești?, strigau micuții într-un glas.

– Bob!, țipă Clopoțel ascuțit, când dădu cu ochii de el. Am crezut că te-ai înecat!

Fetița se repezi la el și-l îmbrățișă așa ud cum era. De la mică distanță, Năsturel urmărea scena cu un aer nevinovat. Bob îl privi buimac, cu ochii înotându-i în apă sărată, ca și cum ar fi fost beat.

– Unde-ai fost, copile?, se răsti el. Ai băgat spaima în mine. Te-am căutat peste tot prin apă…

– Am fost cu ceilalți tot timpul, îngăimă vinovatul cu jumătate de glas. Doar că m-am dat pe val…am vrut să-ți fac o surpriză. Să vezi că și eu sunt mare și pot face aceleași lucruri ca tine și Țepi. După aceea, nu te-am mai văzut și am crezut că ai murit în valuri…

Aici, glasul micuțului se frânse într-un suspin urmat de câteva hohote de plâns. Trupușorul cu blăniță neagră și costumaș albastru tremura ca frunza în vânt.

– Ei, haide, nu e cazul să plângi, încercă Bob să-l consoleze. M-am speriat, atâta tot și acum sunt ud ca o murătură toamna.

– Când o să te vadă mama și tata…, începu Clopoțel.

– N-o să spună nimic. O să stau în spate, undeva, și o să aștept să mă usuc. Dar acum, să mergem, că dacă nu, nu mai ajungem niciodată și nu cred că asta vreți după atâta muncă, nu?

– Nu, nu, nu asta vrem, aprobară piticii într-un glas. Să mergem!

Și grupul vesel țâșni înapoi, înspre poteca îngustă și plopii ce străjuiau intrarea în orașul unde concursul de canto urma să înceapă când orologiul de pe turla Splendidei avea să bată ora nouă.

Capitolul VII. “Peștera Roz”

Razele calde și prietenoase ale soarelui deveniră fierbinți. În micul cimitir, timpul continuă să se scurgă neobosit. Sfârșitul lunii iunie aduse două evenimente mult așteptate de întreaga comunitate de lilieci care alesese să viețuiască printre morminte. Primul, trăit cu entuziasm de către micuți, fusese venirea vacanței mari. Aceștia sărbătoriră terminarea anului școlar printr-o zi specială, pe care o petrecură afară, jucând slalom printre morminte. De data aceasta, invitară și micuți din alte comunități din orășel. Cimitirul se umplu de râsete și bună dispoziție. La amiază, mamele liliac din clopotniță, își serviră odraslele și oaspeții acestora cu sandviciuri și socată. Seara, adulții din clopotniță organizară un picnic în grădina învecinată cimitirului pentru micii lilieci oaspeți și părinții acestora. Ca de obicei, petrecerea se prelungi până târziu. Clopoțel animă întâlnirea cu glăsciorul ei nepământesc în timp ce un uriaș foc de tabără lumina violetul de catifea al nopții. Copiii dansară în jurul focului, cântară și se zburătăciră prin grădină. Adulții petrecură câteva ore discutând despre copiii lor, talentele acestora, probleme legate de școala care tocmai se terminase și altele legate de orășel și viața lor. Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți onorară și ei invitația la picnic. La fel făcu și Gură Spartă pe care îl cunoșteau deja aproape toți liliecii din micul oraș de la malul mării. Deși obosit frânt după zile întregi în care lucrase pe brânci la numărul doi al revistei, cioroiul rezistă eroic până la final. Mai mult, el găsi energia să-și delecteze oaspeții adulți și copii cu povești și întâmplări din alte timpuri, cu păsări și oameni care nu mai erau demult printre cei vii.

 Apoi, într-o noapte înstelată cu lună plină, Firicel de Pai dădu naștere unei fetițe cu blăniță cafenie și aripioare aproape transparente. Micuța avea ochișori albaștri ca cerul de mai. Comunitatea din cimitir sărbători evenimentul cu un alt picnic în amurg. Aleseră malul mării cu plaja sa aurie din fața Peșterii Roz. Nisipul era fierbinte și curat, răcorit de valurile înspumate ale mării care, învolburate de vânturile din larg, alergau fără răgaz spre țărm pentru a se sparge acolo în miliarde de diamante împodobite cu culorile curcubeului. Firicel își boteză fetița Azur, mândră că micuța ei avea ochi atât de speciali, pentru că, culoarea acestora era într-adevăr o raritate printre lilieci. La sfârșitul petrecerii, cele șapte ,,legende” împreună cu Freddy îl invitară pe Gură Spartă în peșteră. 

– Este o adevărată onoare pentru mine să vă urmez în interiorul acestui sanctuar sacru pentru voi și vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o arătați, domnilor, le spuse cioroiul, copleșit de încă o dovadă de încredere din partea înaripaților cu care își împărțea acum viața. Deși locuiesc în acest oraș de-o viață, nu am îndrăznit să calc pragul peșterii niciodată. Am auzit multe lucruri despre ea dar atât. Mi-am înfrânat întotdeauna curiozitatea. Cu greu, dar am reușit mereu să-mi calc pe inimă.

– Este sanctuarul nostru, așa cum spuneți, domnule Gură Spartă și, de când existăm aici, nimeni, om sau înaripat sau altă viețuitoare nu s-a avântat prea departe în galeriile roz ale acestei peșteri. Și asta, nu pentru că le-am interzis noi, ci pur și simplu datorită energiilor acestui loc, îl lămuri Aripi Cărămizii. Peștera e ca un organism viu. Ea îi alege pe cei pe care dorește să-i primească în măruntaiele ei iar astăzi, dumneavoastră sunteți unul dintre aleși. Freddy, te rog să-i dai torța domnului Gură Spartă. El are nevoie de lumină pentru a vedea în întuneric, își încheie micul discurs Aripi Cărămizii.

– Da, tată, imediat, și cioroiul se trezi sub nasul lui bătrân cu o torță mică ce răspândea o lumină vie și puternică în jur.

– Vă rog să ne urmați înăuntru, mai adaugă tatăl lui Freddy și se făcu nevăzut în răcoarea sanctuarului. Ceilalți intrară în tăcere.


Cei nouă înaripați vizitară două dintre cele șapte galerii ale Peșterii Roz. Cea de la intrare era destul de îngustă dar înaltă, semănând cu un tunel cu pereții netezi, gri deschis străbătuți de filoane groase de culoare roz. Aici nu existau nici stalactite nici stalagmite. Un pârâiaș repede cu apă curată asemenea cristalului sălta peste pietrele gri și roz din pardoseala galeriei. Șoptitul zglobiu al apei îi aminti lui Gură Spartă glasul îngeresc al Clopoțelului și cel foarte tineresc al bunicii ei paterne, Steluță. Pentru o clipă, revăzu chipul învăluit în mister al acesteia și ochii aceia albastru-verzui, nepământești. Se scutură să se dezmeticească și constată că, purtat pe aripile gândurilor, rămăsese în urma grupului. Liliecii erau mult în față, spre capătul tunelului. Se grăbi să-i ajungă dar, în ciuda vitezei, observă că, din loc în loc, stânca peretelui forma un fel de buzunar plin până la refuz cu apă cristalină. Se apropie de una dintre aceste minuni și își înmuie aripa liberă în apă. Era rece ca gheața. Puțin mai încolo, se căsca o gură întunecoasă și se simțea un curent de aer călduț. ,,Trebuie să fie intrarea într-o altă galerie. Și uite și pârâiașul…”, gândi cioroiul repede, apropiind flacăra de deschizătură. Apoi, se alătură liliecilor și trecură într-o galerie aflată în stânga. Spre deosebire de prima, aceasta era mult mai spațioasă. Tunelul se deschidea într-o sală mare, aflată cu o treaptă mai sus. Pereții erau tot gri, străbătuți de aceleași filoane groase, roz. Pârâiașul se lărgea și el. Aici semăna cu un râu de dimensiuni mai mici dar apa era la fel de cristalină. Chiar în mijlocul galeriei, pârâul se vărsa într-un mic lac. Prin apa transparentă se putea vedea fundul acestuia, acoperit cu nisip fin și auriu ca și cel de pe plajă. Examinându-l cu atenție, Gură Spartă zări scoici sidefii și pietre albe, ovale sau rotunde, șlefuite de apa care le modelase în neobosita ei trecere. Din loc în loc, tavanul și podeaua sălii erau presărate cu stalagmite și stalactite. Unele dintre acestea se uniseră în decursul  miliardelor de ani și formaseră coloane groase roz, care păreau că susțin bolta. Dar bineînțeles că aceasta era o simplă iluzie. ,,Tavanul acesta stă aici de milioane de ani, de la începuturile lumii când nici ciorile, nici oamenii și nici liliecii nu existau. Erau doar soarele, luna, stelele, vânturile și apa. O groază de apă. Și ea a săpat stânca mereu și mereu până când roca a cedat insistențelor și i-a dat voie surorii ei zglobii să-și sape drum. Și uite așa, încet încet, a apărut Peștera Roz, cu tavanul ei susținut de pilaștri…”, își depăna cioroiul gândurile privind în jur la măreția naturii. Trupa de lilieci se oglindea în apele cristaline ale lacului. Se așezaseră în semicerc, cu fața înspre acesta. Umerii lor lați, dădeau impresia că sunt tineri și în putere. Dar părul nins care le împodobea capetele le trăda vârsta înaintată. Ei erau patriarhii comunităților din orășel. Toată lumea îi asculta și-i venera. Cuvântul lor era lege. Dar această lege era mereu discutată cu ceilalți fiindcă ,,legendele” nu impuneau nimănui nimic. Rolul lor era să-i îndrume pe ceilalți, nu să le impună propria lor voință. Toți liliecii născuți și crescuți în orășelul de la malul mării se formaseră în umbra lor. Și o făcuseră bine.

– La ce vă gândiți, domnule Gură Spartă?, vru să știe Botgros, unul dintre cei șapte venerabili. Acesta nu i se adresase niciodată cioroiului.  

– Mă gândesc la peștera aceasta, la milioanele de ani în care apa a săpat cu răbdare fiecare milimetru de stâncă și cum nu a renunțat niciodată. Și cum datorită perseverenței ei, noi ne bucurăm astăzi, aici, de aceste adevărate miracole care ne înconjoară…

–  Asta așa este, îl aprobă Botgros, dacă nu ar fi fost acest pârâiaș zglobiu, noi nu am fi stat azi aici să ne bucurăm ochii și mintea. Și strămoșii noștri au stat cândva aici, în aceste galerii, au trăit necazuri și bucurii, și-au crescut copiii și au trecut dincolo, la cele veșnice. Noi suntem cei care trebuie să ducem mai departe moștenirea lor. Iar dumneavoastră ne-ați fost trimis ca un dar care ne ajută să păstrăm această moștenire și să o facem cunoscută copiilor și nepoților noștri. Și nu numai lor. Experiența și mintea dumneavoastră ascuțită sunt bunuri de mare preț. Nu putem decât să fim recunoscători că vă avem aici.

– Eu sunt cel recunoscător și care vă mulțumește tuturor că m-ați acceptat după toate neplăcerile pe care vi le-am făcut.

– Trecutul este ceva ce nu poate fi schimbat, domnule Gură Spartă, interveni Aripi Cărămizii, dar în schimb, putem avea grijă de ceea ce vom face în viitor. Dumneavoastră sunteți un exemplu viu că oricine se poate schimba, la orice vârstă. Are nevoie doar de voință.

– Aveți dreptate, domnule Aripi Cărămizii. Însă, eu am avut pe lângă voința proprie, sprijinul necondiționat și căldura cu care m-ați înconjurat voi toți. Noaptea aceea în care domnul Freddy și restul liliecilor din clopotniță mi-au salvat viața a fost momentul de cotitură în care am înțeles că de fapt, până atunci, în egoismul meu, îmi irosisem viața. Am știut atunci, că trebuie să fac ceva util, să vă ajut, să vă răsplătesc. Până la urmă, nu aveați nicio obligație față de mine. Ați fi putut să-mi întoarceți spatele așa cum o făcusem eu cu voi de atâtea ori.

– Da, numai că asta nu ne-ar fi ajutat nici pe unii și nici pe alții. Iar azi, nu am mai fi aici împreună, comentă scurt, Botgros.  

– Sunt întru totul de acord, Botgros, replică Aripi Cărămizii. În același timp, trebuie să recunoaștem că nimic nu e la voia întâmplării. Tot ceea ce s-a petrecut în noaptea aceea a avut un scop bine definit și anume, ca noi, lilieci și ciori, să ne apropiem și să ne descoperim reciproc. Aveam nevoie unii de alții și, iată-ne aici, împreună. Domnul Gură Spartă trebuia să învețe lecția prieteniei  cu tot ce presupune ea, iar noi, liliecii, trebuia să învățăm cum să trăim cu alții, diferiți de noi și să-i acceptăm în mijlocul nostru, cu calitățile și defectele lor, fără să-i judecăm.

– Pentru că nimeni nu e perfect, nu-i așa?, interveni Freddy care până atunci ascultase doar, schimbul de replici dintre cei mai vârstnici.

– Nu, nimeni nu e perfect, nici măcar aproape de perfecțiune, domnule Freddy, îi răspunse Gură Spartă pe nerăsuflate, cu toate că eu, în mândria mea prostească, până în noaptea aceea care mi-a schimbat viața, am crezut…de fapt, eram convins că sunt perfect. Dar habar nu aveam pe ce cărare greșită mergeam de ani și ani. De aceea vă disprețuiam pe voi, pe toți, și nu numai pe voi. Eu disprețuiam pe toată lumea și nu acceptam pe nimeni în jurul meu, nici ca să-mi dea o mână de ajutor după cum poate că vă amintiți.

În acest punct, cioroiul se opri și-l privi fix pe Freddy. Acesta îl privi și el și-i zâmbi dar nu spuse nimic. Amintirea acelei seri și a replicilor dure pe care le aruncaseră Gură Spartă și Foiță de Aur pluti pentru câteva secunde în tăcerea roz a peșterii sanctuar. Cei șapte lilieci vârstnici ascultau în tăcere, oglindindu-și trupurile încă vânjoase în apa cristalină a micului lac din centrul galeriei. Niciunul nu puse vreo întrebare și nu făcu vreun comentariu. Frânturi din întâmplările acelei seri, preludiul a ceea ce trăiau acum, ajunseseră și la urechile lor. Dar, ca de obicei, legendarii lilieci, nu se grăbiseră să tragă concluzii. Ei lăsaseră timpul să-și spună cuvântul iar acesta clarificase lucrurile ca întotdeauna. Cioroiul egoist și respingător își arătase treptat adevărata față. Când sloiul de gheață din sufletul lui se topise, Gură Spartă devenise unul dintre cei mai respectați înaripați din orășel. Munca la revista Aripi îl adusese în contact cu toate comunitățile de lilieci ce viețuiau acolo, la malul mării. Iar în dialogul cu ei, cioroiul își arătase nu numai inteligența și priceperea în mânuirea cuvintelor și a ideilor ci și micile slăbiciuni. Dar niciun liliac nu îl judecase în vreun fel. Toți învățaseră să-l accepte așa cum era. Și, în cele din urmă, niciunul nu regretase această apropiere. Învățaseră unii de la alții. Se împrieteniseră, se descoperiseră. Cioroiul devenise unul de-al lor. Nimeni nu mai ținea cont de faptul că trupul lui bătrân era acoperit de pene nu de blăniță și că, în loc de botișor, el avea un cioc ce croncănea mereu. Acest croncănit, temut și antipatic în trecut, devenise atât de familiar și de simpatizat în orășel încât toți, adulți, bătrâni și copii zâmbeau la auzul lui. Sufletul și priceperea pe care le pusese în slujba comunităților de lilieci îi câștigaseră un loc și în inima celor șapte ,,legende” care, simțind chemarea Peșterii Roz, nu ezitaseră să-l invite în galeriile milenare ale acesteia. Știau că cioroiul se va ridica la înălțimea momentului și de data aceasta. Și într-adevăr, nu-i dezamăgise.    

Cei nouă înaripați continuară să stea pe marginea lacului lăsând tăcerea să vorbească în locul lor. Se auzea clipocitul repede al râulețului și îi înconjura același aer călduț pe care îl simțise Gură Spartă în prima galerie. Întunericul adânc era brăzdat de fâșii de lumină aurie de la mica torță a cioroiului. Umbrele lor se întindeau alene pe podeaua și pereții netezi ai peșterii. Timpul trecea nevăzut, în vârful picioarelor.

– Cred că au mijit zorile deja, tată. Poate ar trebui să ne întoarcem acasă. Sunt sigur că sunteți obosiți toți și trebuie să vă odihniți. Nu vreau să se îngrijoreze mama.

– Ai dreptate, Freddy. E timpul să plecăm acasă, îi răspunse Aripi Cărămizii. Domnule Gură Spartă, sper că v-a făcut plăcere mica noastră plimbare nocturnă…

– Da, a fost o experiență neașteptată pentru care nu pot decât să vă mulțumesc.

– Nu aveți pentru ce să ne mulțumiți. Ați meritat-o. Ah, să nu uit! Cum merge lucrul la noul număr al revistei?

– Foarte bine, deocamdată. Am destul material pentru a-l scoate dar aș dori să aștept până după concertul copiilor pentru a putea să includ și o relatare despre acesta.

– V-ați gândit foarte bine. Toți așteptăm cu nerăbdare evenimentul și sperăm că Clopoțelul nostru și corul o să facă treabă bună!

– Așa va fi, tată, o să vezi, interveni Freddy. Doamna Flaut spune că elevii ei sunt bine pregătiți și, chiar dacă nu o să câștige marele premiu, nu o să ne facă de rușine.

Acestea fiind zise, ,,legendele”, Freddy și Gură Spartă zburară înapoi, spre gura peșterii. Afară, întunericul nopții se abandona în brațele dogoritoare ale unei noi zile de vară. O rază gingașă de soare se întinsese timid peste boltă. Dedesubt, valurile înspumate ale mării se spărgeau neobosite de stâncile mici și ascuțite care străjuiau ici și acolo, malul. Mica trupă se opri să contemple răsăritul în fața peșterii, scăldată de briza dimineții și apoi își luă zborul înspre oraș.