Succesul coriștilor pregătiți de Flaut Fermecat făcu repede înconjurul orășelului unde locuiau și nu se opri la el. Vești legate de concurs și de câștigători se răspândiră în cele patru zări așa că, în scurt timp, tot malul mării știa ce elevi grozavi avea doamna Flaut. Dar adevărul se împletea uneori cu zvonuri fantastice născocite de minți puse pe șotii sau dezinformate. Astfel, se spunea că Flaut Fermecat își îndopa elevii cu gălbenușuri de ouă pentru a le unge corzile vocale în așa fel încât aceștia să poată cânta cu glasuri subțirele, cerești și că, talentata Clopoțel avea în gâtlej mai multe perechi de corzi de vioară și violoncel, un ,,dar divin” primit la naștere. Alții erau de părere că Flaut Fermecat își hipnotiza elevii în timp ce-i dirija transferându-le în felul acesta fostul ei glas fără pereche. Dar cele mai multe șoapte se învârteau în jurul ilustrului și misteriosului personaj venit tocmai din țara faraonilor pentru a sponsoriza evenimentul de la Vila Splendida. Se zvonea că domnul cu urechi strălucitoare avea o avere colosală pe care o ascunsese în sarcofagul unuia dintre faraoni, undeva în măruntaiele pământului, de frică să nu i-o fure hoții. Iar cei mai puțin binevoitori erau siguri că acest liliac chipeș și incredibil de bogat avea o grămadă de soții pe care le ținea închise într-un minunat palat de cleștar cu turle de aur lungi și subțiri construit într-un palmier înalt al cărui vârf se pierdea printre norii pufoși. Nimeni nu știa exact dacă cel care împungea cu atâta îndrăzneală stratul gros de nori egipteni era palmierul sau palatul dar oricum, acest mic detaliu nu era important.
Era pentru prima dată când comunitățile de lilieci de la malul mării erau preocupate de știrile mondene și când unui străin despre care nimeni nu știa nimic i se dădea atât de multă importanță. Dar vorbele scornite de către unii și alții se pierdură repede în cele patru vânturi pentru că liliecii nu iubeau bârfa și generație după generație fuseseră educați să nu-și aplece urechea la vorbe ușoare sau să împrăștie zvonuri. Bineînțeles că niciun liliac nu uită importantul eveniment desfășurat la Splendida și nici pe câștigătorii Marelui Premiu. Vorbelor ciudate aruncate imediat după concurs le luară locul mândria și admirația comunităților de la malul mării pentru micii coriști și profesoara lor. Cât despre distinsul domn cu urechi argintii care stârnise atâtea speculații și suspine printre doamnele și domnișoarele liliac, toată lumea ajunse curând la concluzia că misterul care îl înconjura era mai adânc decât oceanul așa că nu merita ca cineva să-și mai bată capul cu el. Unii credeau că, după concursul pe care îl sponsorizase, se întorsese acasă la el, la palatul din palmier și la averea colosală, dacă ele existau într-adevăr. Dar cei mai mulți lilieci nu credeau niciun cuvânt din ceea ce se zvonise așa că, celebrul personaj intră foarte curând într-un respectabil nor de uitare. Cu toate acestea, două dintre comunitățile din orășel știau foarte bine viața de zi cu zi a acestuia pentru că, după concurs, Urechi de Argint se mutase în vila din centru împreună cu Flaut Fermecat. Cei doi duceau o viață simplă și fericită înconjurați de dragostea și admirația liliecilor cu care împărțeau podul vilei.
***
Cu toate că vara și vacanța erau în toi, cursurile școlii de muzică animau în continuare bisericuța din cimitir. Până în luna octombrie, care părea încă destul de departe, micii coriști trebuiau să pregătească trei noi melodii cu care să se prezinte la concursul de canto din capitală. Acest concurs era unul foarte prestigios și de tradiție. Corurile participante erau cele mai bune, premiate atât în țară cât și în afara ei. Așa că, pregătirile trebuiau începute din timp, pentru ca totul să fie perfect în ziua concursului. Dar, deși lecțiile de canto se țineau în fiecare zi, coriștii lui Flaut erau foarte relaxați. Dimineața se trezeau devreme, luau micul dejun, fiecare la casa lui și apoi se adunau în bisericuță pentru prima repetiție a zilei ce dura cam două ore. La sfârșitul acesteia, copiii ieșeau în cimitir sau în grădina de legume de lângă acesta și se jucau până la amiază. După prânzul copios pe care îl serveau fie în clopotniță, fie în cimitir pe vechile morminte, urma a doua repetiție, ceva mai lungă decât prima. Dacă Flaut Fermecat fusese destul de exigentă cu copiii până la concursul de la Vila Splendida, acum era foarte strictă cu ei. Nimeni nu avea voie să lipsească de la vreo repetiție pentru că timpul alocat pregătirii concursului era scurt.
– Timpul zboară, copii, așa că trebuie să fiți cuminți, să veniți la fiecare repetiție și să mă ascultați, le spunea ea, micilor coriști. Și mai ales, nu mâncați înghețată ca să nu vă răciți. O simplă răceală vă poate distruge vocea, așa cum mi-a distrus-o mie.
Bineînțeles că ceea ce spunea doamna de muzică era lege pentru cei mici dar și pentru cei mari, părinții lor. Înghețata fusese interzisă în micul cimitir până la concursul din capitală. Dar nimeni nu-i simțea lipsa. Copiii și adulții se delectau cu alte bunătăți dulci precum torturi cu ciocolată și frișcă, prăjituri cu marțipan și fructe de pădure sau compoturi preparate de doamnele liliac care se întreceau una pe alta pentru a le oferi coriștilor delicii culinare care să le îndulcească vacanța de vară și să-i răsplătească pentru orele lungi pe care le petreceau în răcoarea bisericuței în loc să le petreacă afară, la căldura blândă a soarelui de sfârșit de iulie. După-amiezele și serile, în schimb, erau favoritele copiilor. Odată scăpați de grija repetițiilor, aceștia ieșeau din nou în cimitir și se jucau relaxați, jocurile lor preferate: de-a v-ați ascunsa și slalom printre morminte. Bob și Țepi se alăturau și ei trupei vesele așa că, distracția nu se termina decât seara târziu când micii coriști mergeau la culcare, ceva mai devreme decât restul comunității, să se odihnească suficient fiindcă, a doua zi, o luau de la capăt cu repetițiile la muzică. Așa cum promisese, Bob se ocupa acum mai mult de Clopoțel. Mândru de sora lui mai mică și de realizările ei, tânărul liliac făcea tot ce-i stătea în putință să-i organizeze o vacanță cât mai frumoasă. Cei doi zburau uneori seara, înainte de culcare, în centrul orașului, vizitându-și bunicii sau făcând ture în parcul central. Alteori, mergeau la malul mării și admirau valurile înspumate ce se spărgeau de stâncile presărate pe plajă. Și pentru că, Țepi Ascuțiți era prietenul lor drag, liliecii lăsară la o parte zborul și se urcară pe bicicletă. Dacă la început, ceilalți copii îi însoțeau în zbor pe cei trei, până la mijlocul lunii august, mica trupă veselă și năzdrăvană abandonă cu totul jocurile tradiționale din cimitir și adoptă bicicleta. Conduși de Bob și Țepi, coriștii se avântară în orășel, în ritmul trepidant impus de căluții metalici pe două roți. Cei doi adolescenți îi învățară reguli și semne de circulație, cum să se orienteze în oraș și unde să-și lase bicicletele în siguranță. Treptat, copiii renunțară la siguranța micului cimitir și își mutară terenul de joacă pe plajă, în preajma Peșterii Roz. Aici își petreceau după-amiezele însorite de august, pe nisipul cald, la umbra sălciilor bătrâne, lăsându-se răsfățați de briza mării. Câteodată, poposeau la barul Frunză de Stejar unde Săltăreața și domnul Ghindă Neagră le preparau ciocolată caldă și sucuri naturale de fructe. În scurt timp, copiii se împrieteniră cu alți copii lilieci ce locuiau în orășel sau în marea salcie de pe plajă.
– Avem copii mari… Deja se descurcă singuri în oraș. În curând, nici nu o să ne mai spună unde își petrec timpul liber și cu cine, zise cu tristețe în glas, într-una din însoritele zile de august, una dintre mamele liliac ce locuia în clopotniță, împreună cu familia ei. Numele ei era Floare de Nu-mă-uita.
– S-a golit clopotnița…, continuă ea în timp ce ștergea praful de pe marele clopot.
– Nu te întrista, draga mea. Așa am fost și noi cândva, îi răspunse Foiță de Aur care deretica și ea prin casă, profitând de absența copiilor și a soților plecați la muncă.
– Da, așa am fost și noi, dar trăiam într-o altă lume, mult mai blândă. Atunci nu se întâmplau atât de multe rele cum se întâmplă în ziua de azi, Foiță.
– Ai dreptate, Floare, dar copiii noștri trebuie să învețe să trăiască și să se descurce în lumea de azi, bună sau rea cum e ea. O să le fie bine, ai să vezi. Trebuie să fim optimiști. Și așa, viața nu e roz întotdeauna. Dacă îi vedem tot timpul numai partea întunecată, nu știu unde ajungem… Încearcă și tu să te uiți la partea plină a paharului. Iar pentru copiii noștri, nu-ți fă griji. Până la urmă, fiecare năzdrăvan o să-și găsească drumul potrivit în viață.
Nici nu apucă Foiță de Aur să-și încheie propoziția că de afară, de jos, din cimitir, se auziră voci omenești.
– Oare cine o fi aici, la ora asta?, întrebă Floare de Nu-mă-uita.
– Nu știu. Hai să vedem, îi răspunse Foiță.
Cele două doamne liliac se avântară spre gemulețul rotund din acoperișul clopotniței, ieșiră în lumina blândă a soarelui de după-amiază și se adăpostiră într-una din tufele mari de glicină roz din apropierea bisericuței. Pe aleea pietruită ce ducea la vechiul monument, doi bărbați în blugi cu căști portocalii pe cap, stăteau de vorbă. Unul dintre ei arăta înspre clopotniță iar celălalt nota ceva într-un carnețel. Apoi, cei doi porniră pe alee înspre bisericuță. Unul dintre ei deschise ușa și se făcură nevăzuți înăuntru.
– Păcat că nu putem intra și noi să auzim ce pun la cale, îi spuse Foiță vecinei ei. Dar ar putea să ne vadă și nici nu e frumos să tragem cu urechea….
– Nu cred că e de bine, oricum. De ceva vreme circulă zvonuri în oraș cum că vor să restaureze bisericuța. Asta înseamnă că noi, trebuie să plecăm de aici…, îi răspunse Floare șoptit.
– Am auzit și eu câte ceva. Dar de ce să ne mutăm? Ei își fac treaba lor iar noi ne vedem de-a noastră, în continuare.
– Nu cred că e atât de simplu, Foiță. Gurile rele zic că oamenii vor să ne alunge din orășel. Adică, din cimitir, de la marea vilă, de prin celelalte poduri, de peste tot. Nu știu ce se va alege de Splendida dacă oamenii sunt puși pe asemenea fapte mari.
– Să nu ne grăbim să tragem concluzii, o îndemnă Foiță. Mai bine să-i așteptăm pe soții noștri să se întoarcă de la serviciu, să vedem ce spun ei. Și, cu siguranță, cel mai bine ne poate spune domnul Gură Spartă. Sigur, dumnealui e foarte bine informat. Oare pe unde o fi?
– Habar nu am. Și mai este și Moș Toma. Nici dânsul nu cred că o să ne lase baltă…
– Niciodată! De asta poți să fii sigură, Floare de Nu-mă-uita! În loc să ne facem griji, haide, mai bine, înapoi în clopotniță să bem o cafea și să ne odihnim până se întorc copiii.
– Bine zici, Foiță. Mai povestim despre oameni și mutat când se întorc bărbații și domnul Gură Spartă diseară. Hai în clopotniță! Prepar eu cafeaua!
Soarele prietenos de august își încheiase plimbarea pe bolta cerului când copiii se întoarseră acasă, în clopotniță, împreună cu Gură Spartă. Cioroiul plecase cu noaptea în cap la datorie. Toată ziua luase interviuri pentru a continua seria articolelor despre istoria comunităților de lilieci care locuiau în orășel. Trecuse și pe la marea vilă din centrul orașului unde discutase cu cele șapte ,,legende” despre noua bibliotecă și despre numărul doi al revistei Aripi. De acolo, zburase la hanul Frunză de Stejar pentru a-i lua un interviu domnului Ghindă Neagră. Cu această ocazie, aflase multe amănunte interesante despre viața și obiceiurile veverițelor și promisese să scrie un articol despre Săltăreața și Ochi Negri în numărul trei al revistei. În drum spre vechiul cimitir, se întâlnise cu trupa veselă a coriștilor care se întorcea de la plajă pe biciclete. Bob de Mazăre se oferise să-l ducă acasă în coșul de nuiele atașat de ghidonul bicicletei iar Gură Spartă nu spusese ,,nu” pentru că era destul de obosit. Relația dintre cei doi se schimbase foarte mult de când cioroiul se mutase în clopotniță. Adolescentul, care era foarte matur pentru vârsta lui, ajunsese să aprecieze erudiția și munca lui Gură Spartă în așa măsură că se hotărâse să se înscrie la Facultatea de Jurnalism de îndată ce termina liceul. Și, pentru prima dată în scurta lui viață, Bob nu-și împărtăși planurile familiei ci le discută cu jurnalistul înaripat. Acesta fusese atât de impresionat de decizia adolescentului că ochii i se umeziră de lacrimi. Avea un urmaș, chiar dacă acesta nu era sânge din sângele lui. Dar asta nu conta, oricum. Bob era și copilul lui, acum, și avea să-i continue munca cu demnitate și sârguință.
Cu toată oboseala, Gură Spartă se alătură veseliei copiilor și, din coșul de nuiele, le acompanie cântecele cu muzicuța pe care o avea mereu în geantă și pe care o primise demult, de la mama sa, pe vremea când era și el copil. Micii cântăreți dirijați de Flaut Fermecat ofereau spectacol pe gratis tuturor locuitorilor din orășelul de la malul mării, oameni și lilieci deopotrivă, pentru că, în drum spre plaja cu Peștera Roz, și înapoi, până la micul cimitir unde locuiau mai toți, copiii cântau cântecele pe care le învățaseră la repetițiile din bisericuță. În clopotniță îi așteptau mamele liliac cu masa pusă. În ultima vreme, liliecii mâncau împreună. Fiecare familie își mutase măsuța pe care mânca de obicei, în centrul clopotniței, sub marele clopot de aramă. Pătrate, dreptunghiulare, ovale sau rotunde, măsuțele de lemn sau de plastic formau o insulă înconjurată de scaune și scăunele. Dimineața, la prânz și seara, pe această insulă artificială acoperită cu o față de masă mare, albastră, poposeau farfurioare de porțelan alb, tacâmuri și șervețele multicolore. Din oale aburinde, doamnele liliac, care găteau împreună acum, își serveau familiile cu specialități de tot felul. Uneori, seara, veneau la masă Săltăreața și domnul Ochi Negri, cu toate că, cei doi se mutaseră deja într-o scorbură dintr-un stejar din parcul central al orășelului. Trifoi și Țepi mâncau și ei cu liliecii în clopotniță și la fel făceau și Fir de Iarbă, soția sa, Firicel de Pai, și cei doi copii ai lor. Ceva plutea în aer iar liliecii și prietenii lor, inconștient, strânseseră rândurile.
În curând, ajunseră acasă și tații copiilor. În formație aproape completă, pentru că veverițele anunțaseră că nu vor veni la cină, liliecii și Gură Spartă se așezară la masă. Mâncară în liniște. Nici un zgomot nu tulbura clopotnița în afară de sunetul cristalin al tacâmurilor care se loveau regulat de porțelanul fin al veselei. Cina se termină în aceeași liniște deplină dar nimeni nu se ridică de la masă. Toți așteptau. În cele din urmă, Foiță de Aur își luă inima în dinți și spuse:
– Azi au fost aici doi bărbați cu căști portocalii. Cred că făceau ceva măsurători. I-a văzut și Floare de Nu-mă-uita.
– Așa este, i-am văzut și eu, îi confirmă spusele, vecina.
– Oamenii doresc să restaureze bisericuța noastră, interveni Gură Spartă, am auzit astăzi în oraș. De fapt, am discutat cu un domn de la Primărie, cu care mă cunosc de multă vreme. Mi-a spus, ,,Gură Spartă, începem lucrările în curând. Vrem să reparăm toate clădirile importante și mai ales, cele care au rămas în paragină. O să dăm în folosință, din nou, bisericuța din vechiul cimitir. A căzut în uitare de prea multă vreme. E timpul să-și reia locul care i se cuvine pe harta orașului. Știu că tu locuiești în clopotniță, împreună cu prietenii tăi, liliecii. Eu, personal, îi respect foarte mult, dar nu toată lumea de aici gândește ca mine. De aceea, cel mai bine, ar fi să plecați de acolo, și asta, cât mai repede. Îmi pare rău pentru voi dar nu pot să vă ajut în niciun fel. La fel se va întâmpla și cu vila din centru care e monument istoric și cu alte clădiri în care locuiesc liliecii din acest oraș. Din păcate… Dar sunt oameni în orașul nostru care nu-i mai doresc pe lilieci, cu toate că aceștia nu le fac niciun rău iar elevii doamnei Flaut animă centrul în fiecare seară pe gratis și mulă lume îi apreciază și-i iubește…” Așa mi-a spus. La vilă, le-am transmis mesajul și ,,legendelor” noastre. Nu mi-au dat nici un răspuns. Trebuie să se gândească…
– Atunci, să fim pregătiți. Curând, ne vor chema la ei să discutăm, zise Freddy.
– Deocamdată, să rămânem calmi. Panica nu ne folosește la nimic, interveni Fir de Iarbă care doar ascultase până atunci.
– Ne-ai dat un sfat foarte bun, Fir și-ți mulțumim pentru el. Sunt sigur că tata și celelalte ,,legende”, împreună cu Moș Toma vor lua cea mai bună decizie pentru noi.
– Aveți dreptate, domnule Freddy, spuse Gură Spartă, putem să ne încredem în judecata acestor domni demni de tot respectul nostru. Eu aș propune să ieșim puțin afară, în cimitir, la lumina lunii să ne relaxăm așa cum ne place nouă. Știu că suntem prea obosiți pentru o vânătoare dar putem sta pe morminte sau în tufele de glicină și să povestim de-ale noastre. Sunteți de acord?
– Suntem de acord, domnule Gură Spartă, dacă ne spuneți una dintre poveștile dumneavoastră de demult. Așa-i că vreți o poveste, copii?, întrebă Foiță uitându-se pe rând la năzdrăvanii care se foiau deja prin clopotniță.
– Vreeeeem!, veni aprobarea unanimă a piticilor.
– Atunci, să nu mai pierdem vremea. Haideți afară la poveste!, îi îndemnă cioroiul.
Gașca înaripată nu așteptă să i se spună de două ori. Cu mic și mare ieșiră pe fereastra mică din clopotniță și se așezară pe mormintele vechi sub tufele de glicină roz unde dormeau în liniște oameni și ciori din timpuri de demult.
***
Ziua următoare, dis-de-dimineață, în vechiul cimitir, apăru o echipă de oameni purtând căști portocalii și salopete albastre. Toți duceau lădițe de unelte și scări. În tăcere, intrară în bisericuță. Freddy, Bob și Fir de Iarbă coborâră din clopotniță și se aciuiră într-o firidă din tavanul micului monument. De acolo puteau să vadă fără să fie văzuți. Oamenii deschiseră lăzile și scoaseră unelte de tot felul cu care începură să lucreze la pictura ce acoperea pereții. Figurile sfinților care priveau tăcute la spectacolul omenirii de câteva sute de ani, erau scorojite pe alocuri. Unora le lipsea un ochi, altora o mână iar unii dispăruseră aproape cu desăvârșire. Bărbații în salopete albastre erau acum acolo pentru a le reda frumusețea de altădată. Mâinile lor îndemânatice desenau linii, curățau sau refăceau fețele, mâinile, hainele sau aureolele ilustrelor personaje în timp ce liliecii continuau să privească. La un moment dat, doi dintre cei care lucrau, își lăsară uneltele și se îndreptară spre scara de piatră ce ducea în clopotniță. Tiptil, Freddy, Bob și Fir zburară și ei într-acolo. Auzind pași pe scări și voci umane, înaripații cu blăniță și ochi ca mărgelele se făcură nevăzuți în cotloanele cele mai umbroase, ascunse oricărei priviri, oricât de ageră ar fi fost ea astfel că, atunci când cei doi bărbați ajunseră sus, o rază timidă de soare și firicelele minuscule de praf ce dansau în lumina ei erau singurele care deranjau nemișcarea și liniștea clopotniței.
– Aici, totul pare să fie în regulă, zise unul dintre bărbați. Era trecut de prima tinerețe și purta o pereche de ochelari cu ramă neagră.
– Da, clopotul e la locul lui, trebuie numai să-l repornim. Structura clopotniței este destul de solidă ca să reziste la dangătul lui și la vibrații. Uite ce bârne groase are!, spuse și celălalt atingând cu mâna una dintre grinzile de susținere. Acesta era tânăr, înalt și purta o mustață blondă, stufoasă.
– Uite ce masă ciudată este aici, în mijloc! Și sunt o groază de scăunele și dulapuri. Parcă suntem în ,,Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, nu crezi?, se minună bărbatul cu ochelari.
– Da, numai că aici sunt mulți pitici. Și mai este și un ceainic, sub clopot, răspunse mustăciosul și se îndreptă înspre locul indicat. Se aplecă cu grijă și luă în mână ceainicul în care doamnele liliac pregăteau cafeaua.
– E chiar destul de mare pentru niște pitici, mai adăugă el și dădu să se ridice. Dar, la jumătatea drumului în sus, capul lui acoperit de casca portocalie întâlni clopotul masiv și-l izbi cu destul de multă putere. Clopotul scoase un sunet profund, ca de bariton. De undeva, din apropiere, se auzi un râs subțirel, de fetiță. Cei doi tresăriră și se uitară unul la altul. Atunci, bărbatul cu ochelari zări în spatele capului cu mustață blondă, doi ochișori ca două mărgele. Clopoțel ieșise din ascunzătoare și-i privea pe cei doi cu naivitatea ei de copil. Bărbatul se îndreptă spre ea. Cineva încercă să o tragă înapoi în ascunzătoare dar fetița se dezechilibră și aproape că trase o trântă. Dintr-un salt, omul o prinse în mâna sa mare. Freddy, Bob și Fir rămaseră fără suflare. Bărbatul se uită la micul liliac cu uimire și îi gâdilă căpșorul. Apoi, o ajută să se prindă de una dintre grinzi.
– Ce simpatic ești tu, piticule!, îi zise el cu blândețe.
Drept mulțumire, fetița îi cântă un tril vesel. Cei doi bărbați zâmbiră și bătură din palme.
– Să ne întoarcem la treburile noastre. Aici nu mai avem ce face, mai adăugă bărbatul cu ochelari.
– Dar ei? Cu ei, ce facem?, întrebă mustăciosul arătând înspre clopotnița din cotloanele căreia începeau să se ivească ochișori ca mărgelele.
– Aici sunt mulți lilieci…, adăugă el cu glas șoptit.
– Da, cu siguranță că sunt mulți. Se vor muta altundeva că n-au încotro. Sunetul clopotului și zarva din cimitir duminica și în zilele de sărbătoare i-ar scoate din minți. Ca să nu mai vorbim de turiștii care vor circula pe aici mereu, după cum sperăm noi. Micuții ăștia nu ar rezista la așa ceva…, îi răspunse tovarășul lui cu ochelari și se îndreptă înspre scara de piatră.
– Păcat, că sunt simpatici, mai spuse mustăciosul și începu să coboare și el.
După această întâmplare neobișnuită, liliecii luară micul dejun. Apoi, bărbații plecară la munca lor de zi cu zi din orășel iar doamnele începură să deretice prin clopotniță în liniște. Flaut Fermecat își anunțase elevii că, până la găsirea unei noi locații pentru repetiții, orele de canto se întrerupeau. Eliberați de orice grijă acum, micii cântăreți se urcară pe biciclete și plecară înspre plajă.
Când ziua aurie se îngemăna cu noaptea de catifea, ,,legendele” îi chemară la ei pe reprezentanții tuturor comunităților din orășel. În podul marii vile din centrul orașului era tăcere de mormânt. Toți așteptau cu nerăbdare să audă decizia celor șapte înțelepți. Aceștia veniră în mijlocul celor pe care îi conduceau spiritual de atâția ani și se așezară la o măsuță rotundă, de lemn, pe care o foloseau de fiecare dată când aveau asemenea întâlniri importante cu membrii comunităților din orășel. Alături de ei erau Moș Toma și Gură Spartă. Cei prezenți salutară cele nouă ,,legende” cu respectul cuvenit. După o scurtă pauză în care vorbi în șoaptă cu venerabilii săi colegi, Aripi Cărămizii luă cuvântul.
– V-am chemat aici pentru că trebuie să luăm o decizie împreună. Ea ne privește pe toți, atât pe noi cât și pe copiii noștri. După cum știți, oamenii din orășel doresc să restaureze clădirile mai noi sau mai vechi precum și cele căzute în paragină. Noi toți locuim în astfel de clădiri, cu excepția celor din cuibul din salcia de pe plajă. Chiar dacă ei nu spun că ne vor alunga, noi știm că trebuie să părăsim aceste clădiri, adică locuințele noastre. Unii stăm în ele de o viață. E o zi tristă pentru noi toți, de aceea trebuie să fim uniți și să găsim o soluție la această problemă. Împreună cu ceilalți înțelepți prezenți aici și pe care îi cunoașteți toți ne-am sfătuit și dorim să vă facem cunoscută hotărârea noastră. Vă vom lăsa pe voi să decideți.
Aripi Cărămizii tăcu și se uită de jur împrejur la toți cei adunați acolo. Nimeni nu se clinti. Liliecii păreau că nici nu respiră. După câteva clipe, tatăl lui Freddy continuă:
– Ne-am gândit că cea mai bună soluție pentru noi ar fi să ne mutăm cu toții în Peștera Roz de pe plajă. O cunoașteți cu toții. Știu că cei tineri o frecventează adesea pentru întâlniri romantice dar și pentru picnicuri. Peștera este destul de mare ca să ne ofere adăpost tuturor. Înăuntru e călduț atât vara cât și iarna. Nu e foarte departe de centru iar copiii se pot juca în voie, atât înăuntrul ei cât și pe plajă…
Tăcu din nou. Freddy luă cuvântul, apoi.
– Eu cred că ați luat o decizie înțeleaptă. E foarte bine să fim împreună toți. Iar Peștera Roz ar fi căminul ideal. Ce spuneți?, întrebă el privindu-i pe rând pe reprezentanții comunităților. Pe mulți dintre ei îi cunoștea dintotdeauna. Unii erau prieteni cu Aripi Cărămizii și Steluță iar cu alții copilărise.
– Bineînțeles, cei care doriți și credeți de cuviință, sunteți liberi să vă mutați altundeva, mai adăugă Aripi Cărămizii.
– Noi nu dorim să plecăm de aici, domnule Aripi Cărămizii, spuse un liliac tânăr, cu blăniță maro.
– Împreună ne-a fost întotdeauna cel mai bine!, continuă el.
– Așa este! Așa este!, veniră aprobări de peste tot.
– Nu avem de ce să plecăm de aici. Orășelul acesta este casa noastră și a oamenilor deopotrivă. Putem trăi aici în pace și armonie așa cum au trăit și înaintașii noștri. Nu trebuie să ne fie frică de oameni. Chiar și cei mai răi pot ajunge să ne accepte într-o zi așa cum și noi i-am acceptat mereu, se auzi un glas din mulțime.
– Ai dreptate. Toți avem un loc sub soare, lilieci și oameni, îi întări spusele un altul.
– Atunci, ne-am înțeles, zise Aripi Cărămizii. Vom stabili o zi până când aveți timp să vă strângeți lucrurile. Vă rog să evitați orice conflict cu oamenii. Așa cum ați spus adineauri, noi trebuie să trăim în pace cu ei. Împreună cu ceilalți înțelepți și cu domnul Gură Spartă, pe care îl cunoașteți și îl apreciați cu toții, vom merge la peșteră și vom stabili locul fiecărei comunități. O să vă transmitem ce am hotărât, în cel mai scurt timp. Dacă nu mai aveți alte comentarii sau observații, noi ne retragem. Mulțumim că ați venit!
Cei nouă se retraseră în liniște iar reprezentanții comunităților făcură la fel. Hotărârea fusese luată și era o hotărâre înțeleaptă.
***
Vara continua să alerge cu pași repezi înspre toamnă dar cu toate acestea, diminețile și serile erau la fel de calde și înmiresmate ca în iulie. Numai unele frunze ale copacilor începuseră să se coloreze în gălbui sau maroniu deschis pe alocuri. Comunitățile de lilieci din orășelul de la malul mării erau într-o forfotă continuă. Familiile își strângeau lucrurile: mobilă, haine, vase, cărți, tablouri, oglinzi și câte și mai câte, obiecte pe care harnicii lilieci le strânseseră într-o viață sau pe parcursul mai multor generații. Locuințele pe care le părăseau acum erau pline de cutii și lăzi, de panglici multicolore și hârtie de împachetat. Moș Toma alerga prin tot orașul, de la o comunitate la alta pentru a transporta lucrurile familiilor la Peștera Roz. Bătrânelul își folosea bicicleta și un cărucior mare și vechi de lemn, pe două roți. Copiii lăsară jocurile de pe plajă și hotărâră să-și ajute mamele la împachetat. Uneori, ștrengarii mai mult încurcau decât ajutau dar tot ce conta pentru părinți era că cei mici îi ajutau de bună voie, fără ca cineva să-i fi rugat. Așa hotărâseră ei și așa făceau. Orele de canto se reluară și ele, în casa lui Moș Toma, pentru că, spusese bătrânelul, copiii trebuie să lucreze în continuare pentru a fi cei mai buni și în capitală. E drept că, repetițiile se țineau deocamdată numai dimineața pentru că toată lumea era ocupată până peste cap acum. Dar micii coriști erau din ce în ce mai buni, astfel că, Flaut Fermecat nu avea niciun motiv de îngrijorare. La sfârșitul fiecărei repetiții, profesoara lucra o oră în plus cu Clopoțel. Fetița era foarte entuziasmată și vocea ei se șlefuia pe zi ce trece.
– Dacă va continua tot așa, Clopoțel va fi mai bună decât mine. Vocea ei are ceva anume ce eu nu am avut. Într-o zi, va fi o mare stea și sunt foarte mândră că am o asemenea elevă, îi spusese Flaut lui Urechi de Argint într-o seară parfumată în timp ce se plimbau prin parcul central.
– Ea va duce munca și gloria ta mai departe, pe toate scenele lumii, draga mea.
– Da, sunt foarte norocoasă, își încheie Flaut micul discurs despre eleva ei preferată.
După cum promisese, Aripi Cărămizii împreună cu ceilalți înțelepți și Gură Spartă fixară locul fiecărei comunități în galeriile Peșterii Roz. Ei trecuseră pe la fiecare comunitate din orășel și împreună, hotărâseră planul noilor locuințe. Mai multe comunități aleseseră să stea în aceeași galerie pentru că familiile se cunoșteau între ele iar copiii lor mergeau la aceeași grădiniță sau școală. Alții doreau să locuiască aproape unii de ceilalți pentru că erau prieteni din copilărie sau pentru că ieșeau la cumpărături împreună și aveau preocupări comune. Cele șapte ,,legende”, Moș Toma și Gură Spartă erau mulțumiți că liliecii se înțelegeau și dădeau dovadă de înțelepciune și spirit de echipă. Nu numai că optaseră să stea lângă cei pe care îi iubeau și apreciau dar se și ajutau între ei la împachetatul lucrurilor și transportatul lor la noile locuințe. Comunitățile ocupau trei dintre galeriile peșterii. În acestea, pereții gri cu filoane groase roz ofereau spații generoase pentru fiecare familie: nișe adânci care garantau intimitatea celor care locuiau înăuntru, terase pe care liliecii așezaseră măsuțe și scăunele, stalagmite și stalactite pe care doamnele liliac le împodobiseră cu ghirlande multicolore pentru a înveseli spațiul sobru al galeriilor. Bărbații hotărâră că podeaua netedă, lată și întinsă ca palma a unei alte galerii era spațiul potrivit pentru a-și amenaja piste pentru jocul cu popice. Decizia fusese primită cu entuziasm de mici și mari. În aceeași galerie, familiile, cu acordul ,,legendelor”, începură amenajarea unui spațiu de joacă pentru copii. Aici, cei mici se puteau relaxa după școală sau în vacanțe atât iarna cât și vara, după preferință. Astfel, părinții lilieci comandară leagăne, tobogane, o piscină de mărime medie, o ladă mare din lemn ce urma să fie umplută cu nisip fin de pe plajă și jucării de plastic. Copiii hotărâră să-și depoziteze toate jocurile pe care le aveau acasă tot în acest spațiu, pentru ca fiecare copil să aibă acces la ele. La capătul uneia dintre galerii, Flaut Fermecat stabilise sala de muzică. Această galerie era cea mai scurtă dintre toate dar la capătul ei natura formase o încăpere generoasă, cu pereți aproape netezi, fără stalactite și stalagmite dar cu o acustică excepțională. Aici, profesoara instalase băncuțe pentru copii și adusese o pianină, o vioară, un flaut, o tobă mică, o harpă și orga electronică. Așezase partiturile și instrumentele într-un dulăpior pe care îl primise din partea părinților micilor coriști. Bărbații-lilieci munciră zi și noapte pentru a lega sporturile ce urmau să lumineze sala la firul electric care străbătea peștera. Spoturi și lămpi elegante se montară și în sala cu lăcușor. Aceasta se transformă într-o feerie de lumină și culoare pentru că aici, liliecii aduseseră rafturi din lemn de nuc ce adăposteau acum biblioteca lui Gură Spartă. Cioroiul așezase fiecare carte la locul ei cu propria lui aripă. Prețioasele obiecte de hârtie și carton fuseseră inventariate cu migală și o listă a lor fusese introdusă într-un minicalculator pe care comunitățile de lilieci din peșteră îl cumpăraseră împreună. Acesta fusese donat bibliotecii. Sala fusese dotată cu măsuțe pentru scris, scăunele și fotolii comode. Oricine se putea bucura aici de o lectură plăcută în compania susurului apei. Membrii comunităților hotărâră că biblioteca se va numi ,,Gură Spartă” după fondatorul ei, cel care donase tuturor cărțile la care ținea atât de mult. Înaripatul cu pene în loc de blăniță fusese atât de emoționat încât, lacrimile îi scăldară din nou, obrazul. El primi darul simbolic cu modestie și le mulțumi încă o dată, din suflet, celor care îl primiseră în marea lor familie. Cu ocazia inaugurării bibliotecii, cioroiul prezentă numărul doi al revistei Aripi. După cum promisese, acest număr conținea un amplu reportaj despre concursul de canto de la Splendida și despre câștigătorii acestuia. Interviurile luate ,,la cald” erau înveselite de poze inedite făcute în timpul concursului. În ele, apăreau concurenții, juriul dar și publicul multicolor și entuziast care aplaudase cu entuziasm și dansase în ritmul muzicii. Din nou, bătrânul cioroi se întrecuse pe sine. Șapte exemplare ajunseră la cele șapte ,,legende”, unul la Moș Toma, iar restul exemplarelor fuseseră donate bibliotecii pentru ca toată lumea să le poată studia.
Totul era gata, acum. Încet și cu răbdare, familiile se instalau în noile locuințe din peșteră. Nișele și terasele se umplură pe rând cu mobilă și alte obiecte de suflet. Nimeni nu ducea lipsă de nimic. Toți erau mulțumiți. Într-una dintre nișele adânci care avea o terasă superbă, roz, în față, se mutaseră Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți. Aricii aleseseră să locuiască în continuare alături de micuța comunitate din vechiul cimitir. Nișa în care locuiau acum avea perete comun cu cea în care locuia Freddy și familia sa. De fapt, terasa din față era comună așa că cele două familii puteau mânca împreună ori de câte ori doreau.
Faptul că se mutaseră în Peștera Roz nu însemna că liliecii erau rupți de lumea orășelului de la malul mării. Domnii continuau să meargă la muncă acolo în timp ce tineri, bătrâni și copii se plimbau și acum în parcul central sau mergeau la hanul Frunză de Stejar unde domnul Ghindă Neagră și Săltăreața îi întâmpinau întotdeauna cu o băutură caldă și o vorbă bună. Simpatica veveriță hotărâse să rămână în scorbura din parc împreună cu iubitul ei cu care urma să se căsătorească în curând. Toată lumea era curioasă să afle când va avea loc fericitul eveniment dar Săltăreața nu lăsase să-i scape niciun amănunt. Liliecii știau însă, că în toamnă vor mai asista la un alt eveniment foarte important și mult așteptat. După cum speculau toți de ceva vreme și mai ales, după cum lăsase Flaut Fermecat să se înțeleagă, ea și Urechi de Argint urmau să-și lege destinele și ei. Așa că, Peștera Roz era în așteptare. Mutarea în sanctuarul de pe plajă adusese comunitățile împreună și demonstrase că liliecii erau uniți și gata să-și împartă bucuriile și greutățile. Cu toate că această schimbare le întorsese pe dos viețile, ei erau nerăbdători să organizeze două evenimente atât de fericite precum nunțile prietenilor lor. Și, spre bucuria lor, veștile bune nu se lăsară așteptate prea mult. Într-un amurg violet de la începutul toamnei, cei șapte înțelepți, Moș Toma și Gură Spartă chemară comunitățile din peșteră în marea sală cu lăcușor. Acolo îi așteptau cele două cupluri: Săltăreața și domnul Ochi Negri și Flaut Fermecat împreună cu Urechi de Argint. Foarte emoționați, cei patru își anunțară căsătoria în aplauzele tuturor. Iar spre marea bucurie a comunităților de înaripați, cele două perechi se căsătoreau în aceeași zi, în sâmbăta dinaintea începerii noului an școlar. Adică, în două săptămâni.
– Asta înseamnă că trebuie să ne pregătim. Nu avem mult timp, spusese Foiță de Aur care era o foarte bună organizatoare de evenimente.
– Noi dorim o ceremonie modestă, îi răspunse Flaut Fermecat.
– Dar nici nu mă gândeam la nimic pretențios, draga mea. Cu toate acestea, trebuie să pregătim mâncare pentru toți, două torturi ca-n povești pentru voi, fericiții, și sala unde se va oficia căsătoria, mai spuse Foiță.
– Ne-am gândit să ne căsătorim pe plajă, aici, în fața Peșterii Roz, interveni și Săltăreața.
– Vă rugăm pe dumneavoastră, domnule Aripi Cărămizii să oficiați evenimentul, i se adresă Urechi de Argint tatălui lui Freddy, și urechile lui aproape transparente sclipiră pentru o clipă în lumina blândă a sălii.
– Cu mult drag, domnule Urechi de Argint. Aș dori ca dumneavoastră, domnule Gură Spartă, să mă asistați în această plăcută îndatorire, spuse ,,legenda”, întorcându-se spre cel pe care ajunsese să îl aprecieze și să-l trateze cu mult mult respect.
– Bineînțeles, domnule Aripi Cărămizii. Mă simt onorat, răspunse cioroiul, înclinându-și ușor capul în semn de mulțumire.
– Pe dumneavoastră, doamnelor, vă rugăm să pregătiți specialități cu care să ne delectăm și două torturi mari și gustoase pentru prietenii noștri care se căsătoresc. Împreună cu ceilalți înțelepți, vă stau la dispoziție pentru orice aveți nevoie, încheie Aripi Cărămizii.
Seara se termină cu o mini-petrecere improvizată în marea sală cu lăcușor, la care se serviră prăjiturele, fructe și ceai. Și pentru că vremea era la fel de frumoasă și caldă ca în iulie, părinți și copii, tineri și bătrâni, ieșiră pe plajă unde depănară povești, amintiri sau se jucară până aproape de ivirea zorilor fiindcă a doua zi era duminică.
***
Viața liliecilor din sanctuarul roz de la malul mării se desfășura la fel ca întotdeauna: micul dejun și cafeaua pe terasele roz din fața noilor locuințe, plecarea bărbaților la muncă și a copiilor la sala de muzică pentru repetiții, timp în care doamnele dereticau prin casă. Numai că acum, ele dedicau o parte din zi pregătirii mesei de nuntă. Își scoseseră toate cărțile cu rețete de mâncare pe care le aveau și le mutaseră în bibliotecă unde se adunau în fiecare înainte de masă pentru a le studia și pentru a fixa meniul. De asemenea, hotărâră ca Foiță și Floare de Nu-mă-Uita să se ocupe de torturi. Cele două doamne se sfătuiră și apoi desenară două torturi cu câte șapte etaje, unul alb și unul de ciocolată, umplute cu cremă, fructe confiate și frișcă și acoperite cu marțipan. În fiecare după-amiază, înainte ca soții lor să se întoarcă de la serviciu, în timp ce copiii se jucau, doamnele liliac mergeau la cumpărături. Atunci când nu era ocupat la bisericuță, al cărei custode rămăsese, Moș Toma le însoțea în oraș și le transporta cumpărăturile cu bicicleta.
Cu o seară înainte de marele eveniment, pe când soarele se ducea la culcare în trăsurica lui fierbinte, liliecii ieșiră din peșteră și începură să amenajeze plaja pentru evenimentul din ziua următoare. Aduseră un arc mare, verde, împodobit cu gherbere galbene și roșii fixate cu panglici albe de tul. Sub acest arc, cele două cupluri urmau să-și spună ,,da” pentru totdeauna, în fața lui Aripi Cărămizii și a lui Gură Spartă. Așezară scaune elegante, negre, decorate cu panglici colorate pentru participanții la eveniment. Între cele două șiruri de scaune se întindea un covor roșu lung care ajungea până la arcul mare împodobit cu flori. Toate acestea se aflau aproape de mare pentru că liliecii iubeau briza și răcoarea pe care o aduceau valurile înspumate. Cununia celor două cupluri fusese stabilită pentru a doua zi de dimineață astfel încât, căldura soarelui să nu-i toropească nici pe miri și nici pe invitații lor. Masa, în schimb, se servea în umbra generoasă a peretelui de stâncă în care apa săpase cu răbdare milioane de ani până dăduse naștere sanctuarului roz. Aici, în umbra falnicei stânci și a sălciilor din apropiere, liliecii așezară mesele lungi la care aveau să mănânce și să se bucure de fericirea celor două perechi. Mâncarea și torturile erau gata. Elevii lui Flaut pregătiră muzica pentru nuntă. Hotărâră să interpreteze cântece învățate de la profesoara lor de-a lungul timpului, cu acompaniament instrumental. Și asta pentru că, cei mai mulți dintre micii coriști știau să cânte foarte bine cel puțin la un instrument muzical. Toate aceste pregătiri se făcură înainte ca mirii să se întoarcă din oraș unde plecaseră la cumpărături după-amiaza târziu, Flaut și Săltăreața în căutarea rochiei perfecte de mireasă iar Ochi Negri și Urechi de Argint pentru a achiziționa două costume elegante negre cu papion și veste de satin. Cele două mirese își comandaseră buchete de gherbera galbene și roșii ca florile ce împodobeau arcul de pe plajă. La întoarcere, noaptea târziu, admirară aranjamentele de pe plajă și se duseră direct la culcare, tiptil, pentru că toată lumea dormea deja.
De fapt, nu chiar toată lumea. În biblioteca din sala cu lăcușor, Aripi Cărămizii și Gură Spartă stăteau de vorbă în șoaptă. În lumina palidă a unei torțe, înconjurați de umbre lungi ce dansau pe pereții galeriei, cei doi depănau amintiri. La un moment dat, venerabilul liliac se ridică de pe fotoliul în care se instalase comod și spuse:
– E timpul, domnule Gură Spartă! Să mergem!
– Bine, domnule Aripi Cărămizii! Mă duc să-i trezesc pe fiul dumneavoastră și pe Bob. Mă întorc cât ai clipi.
– Vă aștept în fața locuinței lor, mai adăugă Aripi Cărămizii și se apropie de unul dintre sertarele bibliotecii de unde scoase patru torțe mici.
Cei patru înaripați zburară în liniște de-a lungul unei galerii înguste și înalte a cărei intrare era undeva sus, în spatele unui colț de stâncă crescut parcă din peretele galeriei în care se amenajase locul de joacă al copiilor. Din tavan atârnau stalactite lungi și subțiri de culoare roz. Pereții netezi, brăzdați de aceleași filoane groase roz pe fond gri deschis sau mai închis, se desfăceau pe alocuri în buzunare pline cu apă limpede. Gură Spartă simți și aici aceeași adiere călduță pe care o simțise prima dată când fusese invitat în sanctuar. Torțele mici luminau calea micului grup pornit la drum în miez de noapte. La un moment dat, ca și cum ar fi intrat într-un alt tărâm, înaripații se pomeniră într-o sală uriașă, complet roz, plină de stalactite, stalagmite și coloane ce păreau să susțină tavanul. Liniștea în care sala își dormea somnul milenar, era întreruptă de un susur de apă asemănător celui din bibliotecă. La îndemnul lui Aripi Cărămizii, cei patru se îndreptară spre mijlocul sălii. Aici, firul de apă, ostenit parcă de atâta muncă, se vărsa în șoapte dulci într-un lac rotund, mult mai mare decât cel din sala – bibliotecă, dar deloc adânc. Din apele lui limpezi cristaline, ieșeau capacele de lut ale unor vase ale căror corpuri erau cufundate în apă. Uimiți de descoperire, Gură Spartă și Bob de Mazăre făcură înconjurul lacului, admirând capacele împodobite cu flori stilizate și figuri geometrice multicolore. Freddy și Aripi Cărămizii rămaseră pe loc, privind apa cu intensitate. Bob rupse tăcerea:
– Ce sunt acestea, bunicule? De ce ne-ai adus aici?
– Aici sunt îngropați strămoșii noștri, Bob. Acesta este cel mai important loc pentru noi liliecii, de aici de la malul mării și nu numai. De generații, comunitățile din toată țara își îngroapă venerabilii în peștera aceasta, care e casa noastră, acum…
– Adică ,,legendele”, completă Gură Spartă mai mult pentru sine.
– Da, ,,legendele”, domnule Gură Spartă. Aici m-a adus și pe mine, tata, pe când eram de vârsta ta, Bob. Și eu am fost la fel de uluit. Urnele astea erau tot aici, și atunci. Și mai sunt multe, fiule, și în buzunarele pereților galeriei.
– Asta înseamnă că vasele conțin rămășițele pământești ale tuturor înaintașilor noștri, zise Bob cu emoție.
– Așa este, dragul meu, îi răspunse Aripi Cărămizii.
– O să mă duc să fac un tur în jurul galeriei, să le văd și pe celelalte, dacă îmi permiteți. Bunicule, tată, domnule Gură Spartă, pot să mă duc?
– Bineînțeles, dragul meu, du-te să-i vezi pe toți. Aceasta este istoria noastră și toți cei care sunt demni să ne ducă valorile și crezurile mai departe sunt aduși aici, în această mare sală a mormintelor și a amintirilor. Pentru a învăța și a nu uita niciodată de unde ne tragem. Acum, tu, Bob, nepotul meu drag și dumneavoastră, domnule Gură Spartă, prietenul nostru, al tuturor, sunteți aici pentru că meritați și sunteți datori să ne duceți moștenirea mai departe. Haideți să-i salutăm cu respect pe înaintașii noștri!, încheie Aripi Cărămizii.
Înaripații se răspândiră în cele patru direcții și inspectară restul urnelor ascunse în buzunarele, firidele și nișele puțin adânci ale pereților. Emoțiile îi copleșiseră. Ochii tineri ai lui Bob și cei bătrâni și experimentați ai lui Gură Spartă jucau în lacrimi. Cuvintele lui Aripi Cărămizii le ajunseseră la suflet. Discipol și învățător se întâlniră încă o dată, în acel spațiu sacru. Se priviră scurt și zburară împreună trecând în revistă, în lumina delicată a celor două torțe, înconjurați de liniște și umbre, istoria nescrisă dar atât de prezentă a neamului liliecilor căruia îi aparțineau acum amândoi. Vecinătatea istoriei îl copleși pe Bob atât de tare încât avea impresia că ajunsese în galeria strămoșilor săi demult, cu ani și ani în urmă, și că timpul se oprise. Dar nu era așa. Când ieși din Peștera Roz împreună cu tatăl, bunicul și mentorul lui spiritual, zorile aproape învinseseră noaptea. De undeva, din spatele orizontului, discul auriu al soarelui își trimisese primul mesager, o rază subțire și fragilă. Cei patru se scăldară în lumina ei prietenoasă pentru câteva clipe, apoi priviră valurile dantelate ce se spărgeau neobosite de stâncile de pe plajă în miliarde de diamante multicolore. Începea o nouă zi.
