Capitolul X. Sanctuarul de pe plajă. Sfârșit de poveste

Succesul coriștilor pregătiți de Flaut Fermecat făcu repede înconjurul orășelului unde locuiau și nu se opri la el. Vești legate de concurs și de câștigători se răspândiră în cele patru zări așa că, în scurt timp, tot malul mării știa ce elevi grozavi avea doamna Flaut. Dar adevărul se împletea uneori cu zvonuri fantastice născocite de minți puse pe șotii sau dezinformate. Astfel, se spunea că Flaut Fermecat își îndopa elevii cu gălbenușuri de ouă pentru a le unge corzile vocale în așa fel încât aceștia să poată cânta cu glasuri subțirele, cerești și că, talentata Clopoțel avea în gâtlej mai multe perechi de corzi de vioară și violoncel, un ,,dar divin” primit la naștere. Alții erau de părere că Flaut Fermecat își hipnotiza elevii în timp ce-i dirija transferându-le în felul acesta fostul ei glas fără pereche. Dar cele mai multe șoapte se învârteau în jurul ilustrului și misteriosului personaj venit tocmai din țara faraonilor pentru a sponsoriza evenimentul de la Vila Splendida. Se zvonea că domnul cu urechi strălucitoare avea o avere colosală pe care o ascunsese în sarcofagul unuia dintre faraoni, undeva în măruntaiele pământului, de frică să nu i-o fure hoții. Iar cei mai puțin binevoitori erau siguri că acest liliac chipeș și incredibil de bogat avea o grămadă de soții pe care le ținea închise într-un minunat palat de cleștar cu turle de aur lungi și subțiri construit într-un palmier înalt al cărui vârf se pierdea printre norii pufoși. Nimeni nu știa exact dacă cel care împungea cu atâta îndrăzneală stratul gros de nori egipteni era palmierul sau palatul dar oricum, acest mic detaliu nu era important.

Era pentru prima dată când comunitățile de lilieci de la malul mării erau preocupate de știrile mondene și când unui străin despre care nimeni nu știa nimic i se dădea atât de multă importanță. Dar vorbele scornite de către unii și alții se pierdură repede în cele patru vânturi pentru că liliecii nu iubeau bârfa și generație după generație fuseseră educați să nu-și aplece urechea la vorbe ușoare sau să împrăștie zvonuri. Bineînțeles că niciun liliac nu uită importantul eveniment desfășurat la Splendida și nici pe câștigătorii Marelui Premiu. Vorbelor ciudate aruncate imediat după concurs le luară locul mândria și admirația comunităților de la malul mării pentru micii coriști și profesoara lor. Cât despre distinsul domn cu urechi argintii care stârnise atâtea speculații și suspine printre doamnele și domnișoarele liliac, toată lumea ajunse curând la concluzia că misterul care îl înconjura era mai adânc decât oceanul așa că nu merita ca cineva să-și mai bată capul cu el. Unii credeau că, după concursul pe care îl sponsorizase, se întorsese acasă la el, la palatul din palmier și la averea colosală, dacă ele existau într-adevăr. Dar cei mai mulți lilieci nu credeau niciun cuvânt din ceea ce se zvonise așa că, celebrul personaj intră foarte curând într-un respectabil nor de uitare. Cu toate acestea, două dintre comunitățile din orășel știau foarte bine viața de zi cu zi a acestuia pentru că, după concurs, Urechi de Argint se mutase în vila din centru împreună cu Flaut Fermecat. Cei doi duceau o viață simplă și fericită înconjurați de dragostea și admirația liliecilor cu care împărțeau podul vilei.

                                                              ***

Cu toate că vara și vacanța erau în toi, cursurile școlii de muzică animau în continuare bisericuța din cimitir. Până în luna octombrie, care părea încă destul de departe, micii coriști trebuiau să pregătească trei noi melodii cu care să se prezinte la concursul de canto din capitală. Acest concurs era unul foarte prestigios și de tradiție. Corurile participante erau cele mai bune, premiate atât în țară cât și în afara ei. Așa că, pregătirile trebuiau începute din timp, pentru ca totul să fie perfect în ziua concursului. Dar, deși lecțiile de canto se țineau în fiecare zi, coriștii lui Flaut erau foarte relaxați. Dimineața se trezeau devreme, luau micul dejun, fiecare la casa lui și apoi se adunau în bisericuță pentru prima repetiție a zilei ce dura cam două ore. La sfârșitul acesteia, copiii ieșeau în cimitir sau în grădina de legume de lângă acesta și se jucau până la amiază. După prânzul copios pe care îl serveau fie în clopotniță, fie în cimitir pe vechile morminte, urma a doua repetiție, ceva mai lungă decât prima. Dacă Flaut Fermecat fusese destul de exigentă cu copiii până la concursul de la Vila Splendida, acum era foarte strictă cu ei. Nimeni nu avea voie să lipsească de la vreo repetiție pentru că timpul alocat pregătirii concursului era scurt.

– Timpul zboară, copii, așa că trebuie să fiți cuminți, să veniți la fiecare repetiție și să mă ascultați, le spunea ea, micilor coriști. Și mai ales, nu mâncați înghețată ca să nu vă răciți. O simplă răceală vă poate distruge vocea, așa cum mi-a distrus-o mie.

Bineînțeles că ceea ce spunea doamna de muzică era lege pentru cei mici dar și pentru cei mari, părinții lor. Înghețata fusese interzisă în micul cimitir până la concursul din capitală. Dar nimeni nu-i simțea lipsa. Copiii și adulții se delectau cu alte bunătăți dulci precum torturi cu ciocolată și frișcă, prăjituri cu marțipan și fructe de pădure sau compoturi preparate de doamnele liliac care se întreceau una pe alta pentru a le oferi coriștilor delicii culinare care să le îndulcească vacanța de vară și să-i răsplătească pentru orele lungi pe care le petreceau în răcoarea bisericuței în loc să le petreacă afară, la căldura blândă a soarelui de sfârșit de iulie. După-amiezele și serile, în schimb, erau favoritele copiilor. Odată scăpați de grija repetițiilor, aceștia ieșeau din nou în cimitir și se jucau relaxați, jocurile lor preferate: de-a v-ați ascunsa și slalom printre morminte. Bob și Țepi se alăturau și ei trupei vesele așa că, distracția nu se termina decât seara târziu când micii coriști mergeau la culcare, ceva mai devreme decât restul comunității, să se odihnească suficient fiindcă, a doua zi, o luau de la capăt cu repetițiile la muzică. Așa cum promisese, Bob se ocupa acum mai mult de Clopoțel. Mândru de sora lui mai mică și de realizările ei, tânărul liliac făcea tot ce-i stătea în putință să-i organizeze o vacanță cât mai frumoasă. Cei doi zburau uneori seara, înainte de culcare, în centrul orașului, vizitându-și bunicii sau făcând ture în parcul central. Alteori, mergeau la malul mării și admirau valurile înspumate ce se spărgeau de stâncile presărate pe plajă. Și pentru că, Țepi Ascuțiți era prietenul lor drag, liliecii lăsară la o parte zborul și se urcară pe bicicletă. Dacă la început, ceilalți copii îi însoțeau în zbor pe cei trei, până la mijlocul lunii august, mica trupă veselă și năzdrăvană abandonă cu totul jocurile tradiționale din cimitir și adoptă bicicleta. Conduși de Bob și Țepi, coriștii se avântară în orășel, în ritmul trepidant impus de căluții metalici pe două roți. Cei doi adolescenți îi învățară reguli și semne de circulație, cum să se orienteze în oraș și unde să-și lase bicicletele în siguranță. Treptat, copiii renunțară la siguranța micului cimitir și își mutară terenul de joacă pe plajă, în preajma Peșterii Roz. Aici își petreceau după-amiezele însorite de august, pe nisipul cald, la umbra sălciilor bătrâne, lăsându-se răsfățați de briza mării. Câteodată, poposeau la barul Frunză de Stejar unde Săltăreața și domnul Ghindă Neagră le preparau ciocolată caldă și sucuri naturale de fructe. În scurt timp, copiii se împrieteniră cu alți copii lilieci ce locuiau în orășel sau în marea salcie de pe plajă.

– Avem copii mari… Deja se descurcă singuri în oraș. În curând, nici nu o să ne mai spună unde își petrec timpul liber și cu cine, zise cu tristețe în glas, într-una din însoritele zile de august, una dintre mamele liliac ce locuia în clopotniță, împreună cu familia ei. Numele ei era Floare de Nu-mă-uita.

– S-a golit clopotnița…, continuă ea în timp ce ștergea praful de pe marele clopot.

– Nu te întrista, draga mea. Așa am fost și noi cândva, îi răspunse Foiță de Aur care deretica și ea prin casă, profitând de absența copiilor și a soților plecați la muncă.

– Da, așa am fost și noi, dar trăiam într-o altă lume, mult mai blândă. Atunci nu se întâmplau atât de multe rele cum se întâmplă în ziua de azi, Foiță.

– Ai dreptate, Floare, dar copiii noștri trebuie să învețe să trăiască și să se descurce în lumea de azi, bună sau rea cum e ea. O să le fie bine, ai să vezi. Trebuie să fim optimiști. Și așa, viața nu e roz întotdeauna. Dacă îi vedem tot timpul numai partea întunecată, nu știu unde ajungem… Încearcă și tu să te uiți la partea plină a paharului. Iar pentru copiii noștri, nu-ți fă griji. Până la urmă, fiecare năzdrăvan o să-și găsească drumul potrivit în viață.

Nici nu apucă Foiță de Aur să-și încheie propoziția că de afară, de jos, din cimitir, se auziră voci omenești.

– Oare cine o fi aici, la ora asta?, întrebă Floare de Nu-mă-uita.

– Nu știu. Hai să vedem, îi răspunse Foiță.

Cele două doamne liliac se avântară spre gemulețul rotund din acoperișul clopotniței, ieșiră în lumina blândă a soarelui de după-amiază și se adăpostiră într-una din tufele mari de glicină roz din apropierea bisericuței. Pe aleea pietruită ce ducea la vechiul monument, doi bărbați în blugi cu căști portocalii pe cap, stăteau de vorbă. Unul dintre ei arăta înspre clopotniță iar celălalt nota ceva într-un carnețel. Apoi, cei doi porniră pe alee înspre bisericuță. Unul dintre ei deschise ușa și se făcură nevăzuți înăuntru.

– Păcat că nu putem intra și noi să auzim ce pun la cale, îi spuse Foiță vecinei ei. Dar ar putea să ne vadă și nici nu e frumos să tragem cu urechea….

– Nu cred că e de bine, oricum. De ceva vreme circulă zvonuri în oraș cum că vor să restaureze bisericuța. Asta înseamnă că noi, trebuie să plecăm de aici…, îi răspunse Floare șoptit.

– Am auzit și eu câte ceva. Dar de ce să ne mutăm? Ei își fac treaba lor iar noi ne vedem de-a noastră, în continuare.

– Nu cred că e atât de simplu, Foiță. Gurile rele zic că oamenii vor să ne alunge din orășel. Adică, din cimitir, de la marea vilă, de prin celelalte poduri, de peste tot. Nu știu ce se va alege de Splendida dacă oamenii sunt puși pe asemenea fapte mari.

– Să nu ne grăbim să tragem concluzii, o îndemnă Foiță. Mai bine să-i așteptăm pe soții noștri să se întoarcă de la serviciu, să vedem ce spun ei. Și, cu siguranță, cel mai bine ne poate spune domnul Gură Spartă. Sigur, dumnealui e foarte bine informat. Oare pe unde o fi?

– Habar nu am. Și mai este și Moș Toma. Nici dânsul nu cred că o să ne lase baltă…

– Niciodată! De asta poți să fii sigură, Floare de Nu-mă-uita! În loc să ne facem griji, haide, mai bine, înapoi în clopotniță să bem o cafea și să ne odihnim până se întorc copiii.

– Bine zici, Foiță. Mai povestim despre oameni și mutat când se întorc bărbații și domnul Gură Spartă diseară. Hai în clopotniță! Prepar eu cafeaua!

Soarele prietenos de august își încheiase plimbarea pe bolta cerului când copiii se întoarseră acasă, în clopotniță, împreună cu Gură Spartă. Cioroiul plecase cu noaptea în cap la datorie. Toată ziua luase interviuri pentru a continua seria articolelor despre istoria comunităților de lilieci care locuiau în orășel. Trecuse și pe la marea vilă din centrul orașului unde discutase cu cele șapte ,,legende” despre noua bibliotecă și despre numărul doi al revistei Aripi. De acolo, zburase la hanul Frunză de Stejar pentru a-i lua un interviu domnului Ghindă Neagră. Cu această ocazie, aflase multe amănunte interesante despre viața și obiceiurile veverițelor și promisese să scrie un articol despre Săltăreața și Ochi Negri în numărul trei al revistei. În drum spre vechiul cimitir, se întâlnise cu trupa veselă a coriștilor care se întorcea de la plajă pe biciclete. Bob de Mazăre se oferise să-l ducă acasă în coșul de nuiele atașat de ghidonul bicicletei iar Gură Spartă nu spusese ,,nu” pentru că era destul de obosit. Relația dintre cei doi se schimbase foarte mult de când cioroiul se mutase în clopotniță. Adolescentul, care era foarte matur pentru vârsta lui, ajunsese să aprecieze erudiția și munca lui Gură Spartă în așa măsură că se hotărâse să se înscrie la Facultatea de Jurnalism de îndată ce termina liceul. Și, pentru prima dată în scurta lui viață, Bob nu-și împărtăși planurile familiei ci le discută cu jurnalistul înaripat. Acesta fusese atât de impresionat de decizia adolescentului că ochii i se umeziră de lacrimi. Avea un urmaș, chiar dacă acesta nu era sânge din sângele lui. Dar asta nu conta, oricum. Bob era și copilul lui, acum, și avea să-i continue munca cu demnitate și sârguință.

Cu toată oboseala, Gură Spartă se alătură veseliei copiilor și, din coșul de nuiele, le acompanie cântecele cu muzicuța pe care o avea mereu în geantă și pe care o primise demult, de la mama sa, pe vremea când era și el copil. Micii cântăreți dirijați de Flaut Fermecat ofereau spectacol pe gratis tuturor locuitorilor din orășelul de la malul mării, oameni și lilieci deopotrivă, pentru că, în drum spre plaja cu Peștera Roz, și înapoi, până la micul cimitir unde locuiau mai toți, copiii cântau cântecele pe care le învățaseră la repetițiile din bisericuță. În clopotniță îi așteptau mamele liliac cu masa pusă. În ultima vreme, liliecii mâncau împreună. Fiecare familie își mutase măsuța pe care mânca de obicei, în centrul clopotniței, sub marele clopot de aramă. Pătrate, dreptunghiulare, ovale sau rotunde, măsuțele de lemn sau de plastic formau o insulă înconjurată de scaune și scăunele. Dimineața, la prânz și seara, pe această insulă artificială acoperită cu o față de masă mare, albastră, poposeau farfurioare de porțelan alb, tacâmuri și șervețele multicolore. Din oale aburinde, doamnele liliac, care găteau împreună acum, își serveau familiile cu specialități de tot felul. Uneori, seara, veneau la masă Săltăreața și domnul Ochi Negri, cu toate că, cei doi se mutaseră deja într-o scorbură dintr-un stejar din parcul central al orășelului. Trifoi și Țepi mâncau și ei cu liliecii în clopotniță și la fel făceau și Fir de Iarbă, soția sa, Firicel de Pai, și cei doi copii ai lor. Ceva plutea în aer iar liliecii și prietenii lor, inconștient, strânseseră rândurile.

În curând, ajunseră acasă și tații copiilor. În formație aproape completă, pentru că veverițele anunțaseră că nu vor veni la cină, liliecii și Gură Spartă se așezară la masă. Mâncară în liniște. Nici un zgomot nu tulbura clopotnița în afară de sunetul cristalin al tacâmurilor care se loveau regulat de porțelanul fin al veselei. Cina se termină în aceeași liniște deplină dar nimeni nu se ridică de la masă. Toți așteptau. În cele din urmă, Foiță de Aur își luă inima în dinți și spuse:

– Azi au fost aici doi bărbați cu căști portocalii. Cred că făceau ceva măsurători. I-a văzut și Floare de Nu-mă-uita.

– Așa este, i-am văzut și eu, îi confirmă spusele, vecina.

– Oamenii doresc să restaureze bisericuța noastră, interveni Gură Spartă, am auzit astăzi în oraș. De fapt, am discutat cu un domn de la Primărie, cu care mă cunosc de multă vreme. Mi-a spus, ,,Gură Spartă, începem lucrările în curând. Vrem să reparăm toate clădirile importante și mai ales, cele care au rămas în paragină. O să dăm în folosință, din nou, bisericuța din vechiul cimitir. A căzut în uitare de prea multă vreme. E timpul să-și reia locul care i se cuvine pe harta orașului. Știu că tu locuiești în clopotniță, împreună cu prietenii tăi, liliecii. Eu, personal, îi respect foarte mult, dar nu toată lumea de aici gândește ca mine. De aceea, cel mai bine, ar fi să plecați de acolo, și asta, cât mai repede. Îmi pare rău pentru voi dar nu pot să vă ajut în niciun fel. La fel se va întâmpla și cu vila din centru care e monument istoric și cu alte clădiri în care locuiesc liliecii din acest oraș. Din păcate… Dar sunt oameni în orașul nostru care nu-i mai doresc pe lilieci, cu toate că aceștia nu le fac niciun rău iar elevii doamnei Flaut animă centrul în fiecare seară pe gratis și mulă lume îi apreciază și-i iubește…” Așa mi-a spus. La vilă, le-am transmis mesajul și ,,legendelor” noastre. Nu mi-au dat nici un răspuns. Trebuie să se gândească…

– Atunci, să fim pregătiți. Curând, ne vor chema la ei să discutăm, zise Freddy.

– Deocamdată, să rămânem calmi. Panica nu ne folosește la nimic, interveni Fir de Iarbă care doar ascultase până atunci.

– Ne-ai dat un sfat foarte bun, Fir și-ți mulțumim pentru el. Sunt sigur că tata și celelalte ,,legende”, împreună cu Moș Toma vor lua cea mai bună decizie pentru noi.

– Aveți dreptate, domnule Freddy, spuse Gură Spartă, putem să ne încredem în judecata acestor domni demni de tot respectul nostru. Eu aș propune să ieșim puțin afară, în cimitir, la lumina lunii să ne relaxăm așa cum ne place nouă. Știu că suntem prea obosiți pentru o vânătoare dar putem sta pe morminte sau în tufele de glicină și să povestim de-ale noastre. Sunteți de acord?

– Suntem de acord, domnule Gură Spartă, dacă ne spuneți una dintre poveștile dumneavoastră de demult. Așa-i că vreți o poveste, copii?, întrebă Foiță uitându-se pe rând la năzdrăvanii care se foiau deja prin clopotniță.

– Vreeeeem!, veni aprobarea unanimă a piticilor.

– Atunci, să nu mai pierdem vremea. Haideți afară la poveste!, îi îndemnă cioroiul.

Gașca înaripată nu așteptă să i se spună de două ori. Cu mic și mare ieșiră pe fereastra mică din clopotniță și se așezară pe mormintele vechi sub tufele de glicină roz unde dormeau în liniște oameni și ciori din timpuri de demult.

                                                                          ***

Ziua următoare, dis-de-dimineață, în vechiul cimitir, apăru o echipă de oameni purtând căști portocalii și salopete albastre. Toți duceau lădițe de unelte și scări. În tăcere, intrară în bisericuță. Freddy, Bob și Fir de Iarbă coborâră din clopotniță și se aciuiră într-o firidă din tavanul micului monument. De acolo puteau să vadă fără să fie văzuți. Oamenii deschiseră lăzile și scoaseră unelte de tot felul cu care începură să lucreze la pictura ce acoperea pereții. Figurile sfinților care priveau tăcute la spectacolul omenirii de câteva sute de ani, erau scorojite pe alocuri. Unora le lipsea un ochi, altora o mână iar unii dispăruseră aproape cu desăvârșire. Bărbații în salopete albastre erau acum acolo pentru a le reda frumusețea de altădată. Mâinile lor îndemânatice desenau linii, curățau sau refăceau fețele, mâinile, hainele sau aureolele ilustrelor personaje în timp ce liliecii continuau să privească. La un moment dat, doi dintre cei care lucrau, își lăsară uneltele și se îndreptară spre scara de piatră ce ducea în clopotniță. Tiptil, Freddy, Bob și Fir zburară și ei într-acolo. Auzind pași pe scări și voci umane, înaripații cu blăniță și ochi ca mărgelele se făcură nevăzuți în cotloanele cele mai umbroase, ascunse oricărei priviri, oricât de ageră ar fi fost ea astfel că, atunci când cei doi bărbați ajunseră sus, o rază timidă de soare și firicelele minuscule de praf ce dansau în lumina ei erau singurele care deranjau nemișcarea și liniștea clopotniței.

– Aici, totul pare să fie în regulă, zise unul dintre bărbați. Era trecut de prima tinerețe și purta o pereche de ochelari cu ramă neagră.

– Da, clopotul e la locul lui, trebuie numai să-l repornim. Structura clopotniței este destul de solidă ca să reziste la dangătul lui și la vibrații. Uite ce bârne groase are!, spuse și celălalt atingând cu mâna una dintre grinzile de susținere. Acesta era tânăr, înalt și purta o mustață blondă, stufoasă.

– Uite ce masă ciudată este aici, în mijloc! Și sunt o groază de scăunele și dulapuri. Parcă suntem în ,,Albă ca Zăpada și cei șapte pitici”, nu crezi?, se minună bărbatul cu ochelari.

– Da, numai că aici sunt mulți pitici. Și mai este și un ceainic, sub clopot, răspunse mustăciosul și se îndreptă înspre locul indicat. Se aplecă cu grijă și luă în mână ceainicul în care doamnele liliac pregăteau cafeaua.

– E chiar destul de mare pentru niște pitici, mai adăugă el și dădu să se ridice. Dar, la jumătatea drumului în sus, capul lui acoperit de casca portocalie întâlni clopotul masiv și-l izbi cu destul de multă putere. Clopotul scoase un sunet profund, ca de bariton. De undeva, din apropiere, se auzi un râs subțirel, de fetiță. Cei doi tresăriră și se uitară unul la altul. Atunci, bărbatul cu ochelari zări în spatele capului cu mustață blondă, doi ochișori ca două mărgele. Clopoțel ieșise din ascunzătoare și-i privea pe cei doi cu naivitatea ei de copil. Bărbatul se îndreptă spre ea. Cineva încercă să o tragă înapoi în ascunzătoare dar fetița se dezechilibră și aproape că trase o trântă. Dintr-un salt, omul o prinse în mâna sa mare. Freddy, Bob și Fir rămaseră fără suflare. Bărbatul se uită la micul liliac cu uimire și îi gâdilă căpșorul. Apoi, o ajută să se prindă de una dintre grinzi.

– Ce simpatic ești tu, piticule!, îi zise el cu blândețe.

Drept mulțumire, fetița îi cântă un tril vesel. Cei doi bărbați zâmbiră și bătură din palme.

– Să ne întoarcem la treburile noastre. Aici nu mai avem ce face, mai adăugă bărbatul cu ochelari.

– Dar ei? Cu ei, ce facem?, întrebă mustăciosul arătând înspre clopotnița din cotloanele căreia începeau să se ivească ochișori ca mărgelele.

– Aici sunt mulți lilieci…, adăugă el cu glas șoptit.

– Da, cu siguranță că sunt mulți. Se vor muta altundeva că n-au încotro. Sunetul clopotului și zarva din cimitir duminica și în zilele de sărbătoare i-ar scoate din minți. Ca să nu mai vorbim de turiștii care vor circula pe aici mereu, după cum sperăm noi. Micuții ăștia nu ar rezista la așa ceva…,  îi răspunse tovarășul lui cu ochelari și se îndreptă înspre scara de piatră.

– Păcat, că sunt simpatici, mai spuse mustăciosul și începu să coboare și el.

După această întâmplare neobișnuită, liliecii luară micul dejun. Apoi, bărbații plecară la munca lor de zi cu zi din orășel iar doamnele începură să deretice prin clopotniță în liniște. Flaut Fermecat își anunțase elevii că, până la găsirea unei noi locații pentru repetiții, orele de canto se întrerupeau. Eliberați de orice grijă acum, micii cântăreți se urcară pe biciclete și plecară înspre plajă.

Când ziua aurie se îngemăna cu noaptea de catifea, ,,legendele” îi chemară la ei pe reprezentanții tuturor comunităților din orășel. În podul marii vile din centrul orașului era tăcere de mormânt. Toți așteptau cu nerăbdare să audă decizia celor șapte înțelepți. Aceștia veniră în mijlocul celor pe care îi conduceau spiritual de atâția ani și se așezară la o măsuță rotundă, de lemn, pe care o foloseau de fiecare dată când aveau asemenea întâlniri importante cu membrii comunităților din orășel. Alături de ei erau Moș Toma și Gură Spartă. Cei prezenți salutară cele nouă ,,legende” cu respectul cuvenit. După o scurtă pauză în care vorbi în șoaptă cu venerabilii săi colegi, Aripi Cărămizii luă cuvântul.

– V-am chemat aici pentru că trebuie să luăm o decizie împreună. Ea ne privește pe toți, atât pe noi cât și pe copiii noștri. După cum știți, oamenii din orășel doresc să restaureze clădirile mai noi sau mai vechi precum și cele căzute în paragină. Noi toți locuim în astfel de clădiri, cu excepția celor din cuibul din salcia de pe plajă. Chiar dacă ei nu spun că ne vor alunga, noi știm că trebuie să părăsim aceste clădiri, adică locuințele noastre. Unii stăm în ele de o viață. E o zi tristă pentru noi toți, de aceea trebuie să fim uniți și să găsim o soluție la această problemă. Împreună cu ceilalți înțelepți prezenți aici și pe care îi cunoașteți toți ne-am sfătuit și dorim să vă facem cunoscută hotărârea noastră. Vă vom lăsa pe voi să decideți.

Aripi Cărămizii tăcu și se uită de jur împrejur la toți cei adunați acolo. Nimeni nu se clinti. Liliecii păreau că nici nu respiră. După câteva clipe, tatăl lui Freddy continuă:

– Ne-am gândit că cea mai bună soluție pentru noi ar fi să ne mutăm cu toții în Peștera Roz de pe plajă. O cunoașteți cu toții. Știu că cei tineri o frecventează adesea pentru întâlniri romantice dar și pentru picnicuri. Peștera este destul de mare ca să ne ofere adăpost tuturor. Înăuntru e călduț atât vara cât și iarna. Nu e foarte departe de centru iar copiii se pot juca în voie, atât înăuntrul ei cât și pe plajă…

Tăcu din nou. Freddy luă cuvântul, apoi.

– Eu cred că ați luat o decizie înțeleaptă. E foarte bine să fim împreună toți. Iar Peștera Roz ar fi căminul ideal. Ce spuneți?, întrebă el privindu-i pe rând pe reprezentanții comunităților. Pe mulți dintre ei îi cunoștea dintotdeauna. Unii erau prieteni cu Aripi Cărămizii și Steluță iar cu alții copilărise.

– Bineînțeles, cei care doriți și credeți de cuviință, sunteți liberi să vă mutați altundeva, mai adăugă Aripi Cărămizii.

– Noi nu dorim să plecăm de aici, domnule Aripi Cărămizii, spuse un liliac tânăr, cu blăniță maro.

– Împreună ne-a fost întotdeauna cel mai bine!, continuă el.

– Așa este! Așa este!, veniră aprobări de peste tot.

– Nu avem de ce să plecăm de aici. Orășelul acesta este casa noastră și a oamenilor deopotrivă. Putem trăi aici în pace și armonie așa cum au trăit și înaintașii noștri. Nu trebuie să ne fie frică de oameni. Chiar și cei mai răi pot ajunge să ne accepte într-o zi așa cum și noi i-am acceptat mereu, se auzi un glas din mulțime.

– Ai dreptate. Toți avem un loc sub soare, lilieci și oameni, îi întări spusele un altul.

– Atunci, ne-am înțeles, zise Aripi Cărămizii. Vom stabili o zi până când aveți timp să vă strângeți lucrurile. Vă rog să evitați orice conflict cu oamenii. Așa cum ați spus adineauri, noi trebuie să trăim în pace cu ei. Împreună cu ceilalți înțelepți și cu domnul Gură Spartă, pe care îl cunoașteți și îl apreciați cu toții, vom merge la peșteră și vom stabili locul fiecărei comunități. O să vă transmitem ce am hotărât, în cel mai scurt timp. Dacă nu mai aveți alte comentarii sau observații, noi ne retragem. Mulțumim că ați venit!

Cei nouă se retraseră în liniște iar reprezentanții comunităților făcură la fel. Hotărârea fusese luată și era o hotărâre înțeleaptă.

                                                                         ***

Vara continua să alerge cu pași repezi înspre toamnă dar cu toate acestea, diminețile și serile erau la fel de calde și înmiresmate ca în iulie. Numai unele frunze ale copacilor începuseră să se coloreze în gălbui sau maroniu deschis pe alocuri. Comunitățile de lilieci din orășelul de la malul mării erau într-o forfotă continuă. Familiile își strângeau lucrurile: mobilă, haine, vase, cărți, tablouri, oglinzi și câte și mai câte, obiecte pe care harnicii lilieci le strânseseră într-o viață sau pe parcursul mai multor generații. Locuințele pe care le părăseau acum erau pline de cutii și lăzi, de panglici multicolore și hârtie de împachetat. Moș Toma alerga prin tot orașul, de la o comunitate la alta pentru a transporta lucrurile familiilor la Peștera Roz. Bătrânelul își folosea bicicleta și un cărucior mare și vechi de lemn, pe două roți. Copiii lăsară jocurile de pe plajă și hotărâră să-și ajute mamele la împachetat.  Uneori, ștrengarii mai mult încurcau decât ajutau dar tot ce conta pentru părinți era că cei mici îi ajutau de bună voie, fără ca cineva să-i fi rugat. Așa hotărâseră ei și așa făceau. Orele de canto se reluară și ele, în casa lui Moș Toma, pentru că, spusese bătrânelul, copiii trebuie să lucreze în continuare pentru a fi cei mai buni și în capitală. E drept că, repetițiile se țineau deocamdată numai dimineața pentru că toată lumea era ocupată până peste cap acum. Dar micii coriști erau din ce în ce mai buni, astfel că, Flaut Fermecat nu avea niciun motiv de îngrijorare. La sfârșitul fiecărei repetiții, profesoara lucra o oră în plus cu Clopoțel. Fetița era foarte entuziasmată și vocea ei se șlefuia pe zi ce trece.

– Dacă va continua tot așa, Clopoțel va fi mai bună decât mine. Vocea ei are ceva anume ce eu nu am avut. Într-o zi, va fi o mare stea și sunt foarte mândră că am o asemenea elevă, îi spusese Flaut lui Urechi de Argint într-o seară parfumată în timp ce se plimbau prin parcul central.

– Ea va duce munca și gloria ta mai departe, pe toate scenele lumii, draga mea.

– Da, sunt foarte norocoasă, își încheie Flaut micul discurs despre eleva ei preferată.

După cum promisese, Aripi Cărămizii împreună cu ceilalți înțelepți și Gură Spartă fixară locul fiecărei comunități în galeriile Peșterii Roz. Ei trecuseră pe la fiecare comunitate din orășel și împreună, hotărâseră planul noilor locuințe. Mai multe comunități aleseseră să stea în aceeași galerie pentru că familiile se cunoșteau între ele iar copiii lor mergeau la aceeași grădiniță sau școală. Alții doreau să locuiască aproape unii de ceilalți pentru că erau prieteni din copilărie sau pentru că ieșeau la cumpărături împreună și aveau preocupări comune. Cele șapte ,,legende”, Moș Toma și Gură Spartă erau mulțumiți că liliecii se înțelegeau și dădeau dovadă de înțelepciune și spirit de echipă. Nu numai că optaseră să stea lângă cei pe care îi iubeau și apreciau dar se și ajutau între ei la împachetatul lucrurilor și transportatul lor la noile locuințe. Comunitățile ocupau trei dintre galeriile peșterii. În acestea, pereții gri cu filoane groase roz ofereau spații generoase pentru fiecare familie: nișe adânci care garantau intimitatea celor care locuiau înăuntru, terase pe care liliecii așezaseră măsuțe și scăunele, stalagmite și stalactite pe care doamnele liliac le împodobiseră cu ghirlande multicolore pentru a înveseli spațiul sobru al galeriilor. Bărbații hotărâră că podeaua netedă, lată și întinsă ca palma a unei alte galerii era spațiul potrivit pentru a-și amenaja piste pentru jocul cu popice. Decizia fusese primită cu entuziasm de mici și mari. În aceeași galerie, familiile, cu acordul ,,legendelor”, începură amenajarea unui spațiu de joacă pentru copii. Aici, cei mici se puteau relaxa după școală sau în vacanțe atât iarna cât și vara, după preferință. Astfel, părinții lilieci comandară leagăne, tobogane, o piscină de mărime medie, o ladă mare din lemn ce urma să fie umplută cu nisip fin de pe plajă și jucării de plastic. Copiii hotărâră să-și depoziteze toate jocurile pe care le aveau acasă tot în acest spațiu, pentru ca fiecare copil să aibă acces la ele. La capătul uneia dintre galerii, Flaut Fermecat stabilise sala de muzică. Această galerie era cea mai scurtă dintre toate dar la capătul ei natura formase o încăpere generoasă, cu pereți aproape netezi, fără stalactite și stalagmite dar cu o acustică excepțională. Aici, profesoara instalase băncuțe pentru copii și adusese o pianină, o vioară, un flaut, o tobă mică, o harpă și orga electronică. Așezase partiturile și instrumentele într-un dulăpior pe care îl primise din partea părinților micilor coriști. Bărbații-lilieci munciră zi și noapte pentru a lega sporturile ce urmau să lumineze sala la firul electric care străbătea peștera. Spoturi și lămpi elegante se montară și în sala cu lăcușor. Aceasta se transformă într-o feerie de lumină și culoare pentru că aici, liliecii aduseseră rafturi din lemn de nuc ce adăposteau acum  biblioteca lui Gură Spartă. Cioroiul așezase fiecare carte la locul ei cu propria lui aripă. Prețioasele obiecte de hârtie și carton fuseseră inventariate cu migală și o listă a lor fusese introdusă într-un minicalculator pe care comunitățile de lilieci din peșteră îl cumpăraseră împreună. Acesta fusese donat bibliotecii. Sala fusese dotată cu măsuțe pentru scris, scăunele și fotolii comode. Oricine se putea bucura aici de o lectură plăcută în compania susurului apei. Membrii comunităților hotărâră că biblioteca se va numi ,,Gură Spartă” după fondatorul ei, cel care donase tuturor cărțile la care ținea atât de mult. Înaripatul cu pene în loc de blăniță fusese atât de emoționat încât, lacrimile îi scăldară din nou, obrazul. El primi darul simbolic cu modestie și le mulțumi încă o dată, din suflet, celor care îl primiseră în marea lor familie. Cu ocazia inaugurării bibliotecii, cioroiul prezentă numărul doi al revistei Aripi. După cum promisese, acest număr conținea un amplu reportaj despre concursul de canto de la Splendida și despre câștigătorii acestuia. Interviurile luate ,,la cald” erau înveselite de poze inedite făcute în timpul concursului. În ele, apăreau concurenții, juriul dar și publicul multicolor și entuziast care aplaudase cu entuziasm și dansase în ritmul muzicii. Din nou, bătrânul cioroi se întrecuse pe sine. Șapte exemplare ajunseră la cele șapte ,,legende”, unul la Moș Toma, iar restul exemplarelor fuseseră donate bibliotecii pentru ca toată lumea să le poată studia.

Totul era gata, acum. Încet și cu răbdare, familiile se instalau în noile locuințe din peșteră. Nișele și terasele se umplură pe rând cu mobilă și alte obiecte de suflet. Nimeni nu ducea lipsă de nimic. Toți erau mulțumiți. Într-una dintre nișele adânci care avea o terasă superbă, roz, în față, se mutaseră Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți. Aricii aleseseră să locuiască în continuare alături de micuța comunitate din vechiul cimitir. Nișa în care locuiau acum avea perete comun cu cea în care locuia Freddy și familia sa. De fapt, terasa din față era comună așa că cele două familii puteau mânca împreună ori de câte ori doreau.

Faptul că se mutaseră în Peștera Roz nu însemna că liliecii erau rupți de lumea orășelului de la malul mării. Domnii continuau să meargă la muncă acolo în timp ce tineri, bătrâni și copii se plimbau și acum în parcul central sau mergeau la hanul Frunză de Stejar unde domnul Ghindă Neagră și Săltăreața îi întâmpinau întotdeauna cu o băutură caldă și o vorbă bună. Simpatica veveriță hotărâse să rămână în scorbura din parc împreună cu iubitul ei cu care urma să se căsătorească în curând. Toată lumea era curioasă să afle când va avea loc fericitul eveniment dar Săltăreața nu lăsase să-i scape niciun amănunt. Liliecii știau însă, că în toamnă vor mai asista la un alt eveniment foarte important și mult așteptat. După cum speculau toți de ceva vreme și mai ales, după cum lăsase Flaut Fermecat să se înțeleagă, ea și Urechi de Argint urmau să-și lege destinele și ei. Așa că, Peștera Roz era în așteptare. Mutarea în sanctuarul de pe plajă adusese comunitățile împreună și demonstrase că liliecii erau uniți și gata să-și împartă bucuriile și greutățile. Cu toate că această schimbare le întorsese pe dos viețile, ei erau nerăbdători să organizeze două evenimente atât de fericite precum nunțile prietenilor lor. Și, spre bucuria lor, veștile bune nu se lăsară așteptate prea mult. Într-un amurg violet de la începutul toamnei, cei șapte înțelepți, Moș Toma și Gură Spartă chemară comunitățile din peșteră în marea sală cu lăcușor. Acolo îi așteptau cele două cupluri: Săltăreața și domnul Ochi Negri și Flaut Fermecat împreună cu Urechi de Argint. Foarte emoționați, cei patru își anunțară căsătoria în aplauzele tuturor. Iar spre marea bucurie a comunităților de înaripați, cele două perechi se căsătoreau în aceeași zi, în sâmbăta dinaintea începerii noului an școlar. Adică, în două săptămâni.

– Asta înseamnă că trebuie să ne pregătim. Nu avem mult timp, spusese Foiță de Aur care era o foarte bună organizatoare de evenimente.

– Noi dorim o ceremonie modestă, îi răspunse Flaut Fermecat.

– Dar nici nu mă gândeam la nimic pretențios, draga mea. Cu toate acestea, trebuie să pregătim mâncare pentru toți, două torturi ca-n povești pentru voi, fericiții, și sala unde se va oficia căsătoria, mai spuse Foiță.

– Ne-am gândit să ne căsătorim pe plajă, aici, în fața Peșterii Roz, interveni și Săltăreața.

– Vă rugăm pe dumneavoastră, domnule Aripi Cărămizii să oficiați evenimentul, i se adresă Urechi de Argint tatălui lui Freddy, și urechile lui aproape transparente sclipiră pentru o clipă în lumina blândă a sălii.

– Cu mult drag, domnule Urechi de Argint. Aș dori ca dumneavoastră, domnule Gură Spartă, să mă asistați în această plăcută îndatorire, spuse ,,legenda”, întorcându-se spre cel pe care ajunsese să îl aprecieze și să-l trateze cu mult mult respect.

– Bineînțeles, domnule Aripi Cărămizii. Mă simt onorat, răspunse cioroiul, înclinându-și ușor capul în semn de mulțumire.

– Pe dumneavoastră, doamnelor, vă rugăm să pregătiți specialități cu care să ne delectăm și două torturi mari și gustoase pentru prietenii noștri care se căsătoresc. Împreună cu ceilalți înțelepți, vă stau la dispoziție pentru orice aveți nevoie, încheie Aripi Cărămizii.

Seara se termină cu o mini-petrecere improvizată în marea sală cu lăcușor, la care se serviră prăjiturele, fructe și ceai. Și pentru că vremea era la fel de frumoasă și caldă ca în iulie, părinți și copii, tineri și bătrâni, ieșiră pe plajă unde depănară povești, amintiri sau se jucară până aproape de ivirea zorilor fiindcă a doua zi era duminică.

                                                                          ***

Viața liliecilor din sanctuarul roz de la malul mării se desfășura la fel ca întotdeauna: micul dejun și cafeaua pe terasele roz din fața noilor locuințe, plecarea bărbaților la muncă și a copiilor la sala de muzică pentru repetiții, timp în care doamnele dereticau prin casă. Numai că acum, ele dedicau o parte din zi pregătirii mesei de nuntă. Își scoseseră toate cărțile cu rețete de mâncare pe care le aveau și le mutaseră în bibliotecă unde se adunau în fiecare înainte de masă pentru a le studia și pentru a fixa meniul. De asemenea, hotărâră ca Foiță și Floare de Nu-mă-Uita să se ocupe de torturi. Cele două doamne se sfătuiră și apoi desenară două torturi cu câte șapte etaje, unul alb și unul de ciocolată, umplute cu cremă, fructe confiate și frișcă și acoperite cu marțipan. În fiecare după-amiază, înainte ca soții lor să se întoarcă de la serviciu, în timp ce copiii se jucau, doamnele liliac mergeau la cumpărături. Atunci când nu era ocupat la bisericuță, al cărei custode rămăsese, Moș Toma le însoțea în oraș și le transporta cumpărăturile cu bicicleta.

Cu o seară înainte de marele eveniment, pe când soarele se ducea la culcare în trăsurica lui fierbinte, liliecii ieșiră din peșteră și începură să amenajeze plaja pentru evenimentul din ziua următoare. Aduseră un arc mare, verde, împodobit cu gherbere galbene și roșii fixate cu panglici albe de tul. Sub acest arc, cele două cupluri urmau să-și spună ,,da” pentru totdeauna, în fața lui Aripi Cărămizii și a lui Gură Spartă. Așezară scaune elegante, negre, decorate cu panglici colorate pentru participanții la eveniment. Între cele două șiruri de scaune se întindea un covor roșu lung care ajungea până la arcul mare împodobit cu flori. Toate acestea se aflau aproape de mare pentru că liliecii iubeau briza și răcoarea pe care o aduceau valurile înspumate. Cununia celor două cupluri fusese stabilită pentru a doua zi de dimineață astfel încât, căldura soarelui să nu-i toropească nici pe miri și nici pe invitații lor. Masa, în schimb, se servea în umbra generoasă a peretelui de stâncă în care apa săpase cu răbdare milioane de ani până dăduse naștere sanctuarului roz. Aici, în umbra falnicei stânci și a sălciilor din apropiere, liliecii așezară mesele lungi la care aveau să mănânce și să se bucure de fericirea celor două perechi. Mâncarea și torturile erau gata. Elevii lui Flaut pregătiră muzica pentru nuntă. Hotărâră să interpreteze cântece învățate de la profesoara lor de-a lungul timpului, cu acompaniament instrumental. Și asta pentru că, cei mai mulți dintre micii coriști știau să cânte foarte bine cel puțin la un instrument muzical. Toate aceste pregătiri se făcură înainte ca mirii să se întoarcă din oraș unde plecaseră la cumpărături după-amiaza târziu, Flaut și Săltăreața în căutarea rochiei perfecte de mireasă iar Ochi Negri și Urechi de Argint pentru a achiziționa două costume elegante negre cu papion și veste de satin. Cele două mirese își comandaseră buchete de gherbera galbene și roșii ca florile ce împodobeau arcul de pe plajă. La întoarcere, noaptea târziu, admirară aranjamentele de pe plajă și se duseră direct la culcare, tiptil, pentru că toată lumea dormea deja.

De fapt, nu chiar toată lumea. În biblioteca din sala cu lăcușor, Aripi Cărămizii și Gură Spartă stăteau de vorbă în șoaptă. În lumina palidă a unei torțe, înconjurați de umbre lungi ce dansau pe pereții galeriei, cei doi depănau amintiri. La un moment dat, venerabilul liliac se ridică de pe fotoliul în care se instalase comod și spuse:

– E timpul, domnule Gură Spartă! Să mergem!

– Bine, domnule Aripi Cărămizii! Mă duc să-i trezesc pe fiul dumneavoastră și pe Bob. Mă întorc cât ai clipi.

– Vă aștept în fața locuinței lor, mai adăugă Aripi Cărămizii și se apropie de unul dintre sertarele bibliotecii de unde scoase patru torțe mici.

Cei patru înaripați zburară în liniște de-a lungul unei galerii înguste și înalte a cărei intrare era undeva sus, în spatele unui colț de stâncă crescut parcă din peretele galeriei în care se amenajase locul de joacă al copiilor. Din tavan atârnau stalactite lungi și subțiri de culoare roz. Pereții netezi, brăzdați de aceleași filoane groase roz pe fond gri deschis sau mai închis, se desfăceau pe alocuri în buzunare pline cu apă limpede. Gură Spartă simți și aici aceeași adiere călduță pe care o simțise prima dată când fusese invitat în sanctuar. Torțele mici luminau calea micului grup pornit la drum în miez de noapte. La un moment dat, ca și cum ar fi intrat într-un alt tărâm, înaripații se pomeniră într-o sală uriașă, complet roz, plină de stalactite, stalagmite și coloane ce păreau să susțină tavanul. Liniștea în care sala își dormea somnul milenar, era întreruptă de un susur de apă asemănător celui din bibliotecă. La îndemnul lui Aripi Cărămizii, cei patru se îndreptară spre mijlocul sălii. Aici, firul de apă, ostenit parcă de atâta muncă, se vărsa în șoapte dulci într-un lac rotund, mult mai mare decât cel din sala – bibliotecă, dar deloc adânc. Din apele lui limpezi cristaline, ieșeau capacele de lut ale unor vase ale căror corpuri erau cufundate în apă. Uimiți de descoperire, Gură Spartă și Bob de Mazăre făcură înconjurul lacului, admirând capacele împodobite cu flori stilizate și figuri geometrice multicolore. Freddy și Aripi Cărămizii rămaseră pe loc, privind apa cu intensitate. Bob rupse tăcerea:

– Ce sunt acestea, bunicule? De ce ne-ai adus aici?

– Aici sunt îngropați strămoșii noștri, Bob. Acesta este cel mai important loc pentru noi liliecii, de aici de la malul mării și nu numai. De generații, comunitățile din toată țara își îngroapă venerabilii în peștera aceasta, care e casa noastră, acum…

– Adică ,,legendele”, completă Gură Spartă mai mult pentru sine.

– Da, ,,legendele”, domnule Gură Spartă. Aici m-a adus și pe mine, tata, pe când eram de vârsta ta, Bob. Și eu am fost la fel de uluit. Urnele astea erau tot aici, și atunci. Și mai sunt multe, fiule, și în buzunarele pereților galeriei.

– Asta înseamnă că vasele conțin rămășițele pământești ale tuturor înaintașilor noștri, zise Bob cu emoție.

– Așa este, dragul meu, îi răspunse Aripi Cărămizii.

– O să mă duc să fac un tur în jurul galeriei, să le văd și pe celelalte, dacă îmi permiteți. Bunicule, tată, domnule Gură Spartă, pot să mă duc?

– Bineînțeles, dragul meu, du-te să-i vezi pe toți. Aceasta este istoria noastră și toți cei care sunt demni să ne ducă valorile și crezurile mai departe sunt aduși aici, în această mare sală a mormintelor și a amintirilor. Pentru a învăța și a nu uita niciodată de unde ne tragem. Acum, tu, Bob, nepotul meu drag și dumneavoastră, domnule Gură Spartă, prietenul nostru, al tuturor, sunteți aici pentru că meritați și sunteți datori să ne duceți moștenirea mai departe. Haideți să-i salutăm cu respect pe înaintașii noștri!, încheie Aripi Cărămizii.

Înaripații se răspândiră în cele patru direcții și inspectară restul urnelor ascunse în buzunarele, firidele și nișele puțin adânci ale pereților. Emoțiile îi copleșiseră. Ochii tineri ai lui Bob și cei bătrâni și experimentați ai lui Gură Spartă jucau în lacrimi. Cuvintele lui Aripi Cărămizii le ajunseseră la suflet. Discipol și învățător se întâlniră încă o dată, în acel spațiu sacru. Se priviră scurt și zburară împreună trecând în revistă, în lumina delicată a celor două torțe, înconjurați de liniște și umbre, istoria nescrisă dar atât de prezentă a neamului liliecilor căruia îi aparțineau acum amândoi. Vecinătatea istoriei îl copleși pe Bob atât de tare încât avea impresia că ajunsese în galeria strămoșilor săi demult, cu ani și ani în urmă, și că timpul se oprise. Dar nu era așa. Când ieși din Peștera Roz împreună cu tatăl, bunicul și mentorul lui spiritual, zorile aproape învinseseră noaptea. De undeva, din spatele orizontului, discul auriu al soarelui își trimisese primul mesager, o rază subțire și fragilă. Cei patru se scăldară în lumina ei prietenoasă pentru câteva clipe, apoi priviră valurile dantelate ce se spărgeau neobosite de stâncile de pe plajă în miliarde de diamante multicolore. Începea o nouă zi.

                                                                  *** Sfârșit ***

Capitolul IX. Concertul. O întâlnire neașteptată.

Prestigioasa întrecere adunase în jurul scenei din vilă o audiență numeroasă și mare melomană. Sala era ticsită cu lilieci veniți de pe tot litoralul. Unii ședeau pe scaunele comode, acoperite cu brocard argintiu în timp ce alții optaseră pentru candelabrele din sală, atârnând cu capul în jos ca orice liliac bine educat. Dar, indiferent de locul pe care și-l aleseseră, toți erau la fel de eleganți. Domnii purtau frac sau costum negru cu cămașă albă și papion. Ținutele doamnelor, în schimb, erau spectaculoase și pline de culoare. Nuanțe de roșu, albastru, verde, galben și portocaliu înveseleau atmosfera din marea sală a Splendidei. Rochiile lungi sau scurte, cu trenă sau fără, erau completate de bijuterii strălucitoare din pietre prețioase prinse în medalioane, cercei sau brățări din aur și argint. Ici și acolo, câte o doamnă sau domnișoară își ascundea năsucul îndărătul unui evantai asortat cu rochia. Înăuntru era deja foarte cald, așa că organizatorii hotărâră să întredeschidă una dintre ferestrele mari pentru a lăsa briza serii să pătrundă în sală și să răcorească spectatorii. Sala forfotea în așteptarea începerii concertului. Spectatorii povesteau, râdeau sau își scuturau aripile pentru a se dezmorți. Liliecii din clopotnița bisericuței din vechiul cimitir erau prezenți și ei cu mic și mare. Câteva locuri, în primul rând, chiar lângă scenă, fuseseră rezervate pentru cele șapte ,,legende” și soțiile lor. Lângă ei, stătea Moș Toma. Cioroiul Gură Spartă ocupa unul dintre scaunele centrale, tot în rândul întâi, alături de juriu și cei trei experți, pentru a putea să observe în detaliu și apoi să descrie cele petrecute la concurs cu cât mai mare precizie în paginile revistei Aripi. Freddy, Foiță de Aur și Trifoi cu Patru Foi se așezaseră în rândul al doilea în timp ce băieții, Bob și Țepi își găsiră câte un loc confortabil pe unul dintre candelabrele ce atârnau de tavanul marii săli. Și pentru că atârnatul cu capul în jos nu-i era la fel de la îndemână tânărului arici ca prietenului său înaripat, Țepi se întinsese comod pe unul dintre brațele candelabrului, putând admira astfel, nu numai scena ci și degetele puternice ale picioarelor lui Bob, aflate chiar sub nasul lui. Și asta pentru că fiul lui Freddy și al Foiței se agățase cu picioarele lui vânjoase de adolescent de același braț al candelabrului și se lăsase apoi în voia gravitației, înfășurându-și cu grijă aripile în jurul corpului.

Dacă cineva ar fi privit foarte atent adunarea aceea elegantă, ar fi putut observa, într-unul dintre colțurile mai îndepărtate ale sălii, șezând într-un fotoliu comod în penumbră, un domn încă tânăr, purtând un frac gri șoarece, pantaloni negri și joben. Faptul că alesese un loc mai retras arăta clar că dorea să se bucure de concert în propriul lui spațiu, departe de priviri indiscrete, aplauze torențiale sau suspine înăbușite în câte o batistuță fină de dantelă. Cu toate acestea, ținuta distinsă și aristocratică atrăgea mereu privirile doamnelor și domnișoarelor. Dar ceea ce atrăgea cu adevărat la acest personaj aparte erau urechile mari, aproape transparente, care, chiar și în penumbră, aveau o strălucire specială, argintie. Ori de câte ori întâlnea privirea galeșă a vreunei doamne, distinsul domn răspundea printr-o înclinare discretă a capului și un zâmbet misterios în colțul gurii.

Concertul-concurs începu în aplauzele entuziaste ale spectatorilor. Prezentatoarea, o fetiță-liliac îmbrăcată într-o rochiță lungă, cu trenă, în culoarea și modelele draperiilor de brocard de la ferestrele sălii, anunță membrii juriului, experții internaționali prezenți la eveniment și numele corurilor participante. Spectatorii răsplătiră prezentarea fetiței cu un ropot de aplauze. Apoi, corurile începură să se perinde pe scenă, unul după altul. Fiecare trebuia să interpreteze trei melodii din repertoriul local și internațional cu acompaniament de pian sau alt instrument muzical. Solistul sau soliștii cântau atât cu corul cât și separat. Coriștii, copii-lilieci de diferite vârste, provenind de pe tot litoralul, încântară cu prestația, coregrafia și costumele lor. Melodiile rapide sau mai lente antrenau audiența care se manifesta bătând din palme în ritmul muzicii, fâlfâindu-și aripile, legănându-se, făcând piruete în aer cu capul în jos sau cântând odată cu coriștii. Pe scenă, micii cântăreți cântau, dansau, zburau sau cântau la diferite instrumente. Unele melodii erau acompaniate numai de pian. Dar cele mai multe, combinau pianul cu vioara sau orga electronică, flautul, țambalul sau toba astfel încât, rezultatul era o îngemănare spectaculoasă de sunete și voci care stârnea entuziasmul sălii ce trăia fiecare melodie vibrând la unison cu coriștii. Și pentru ca spectacolul să fie absolut, scena pe care cântau și dansau copiii era luminată de spoturi colorate ce împrăștiau o lumină diafană dând impresia că micii cântăreți se mișcau într-o altă dimensiune, în afara timpului real.

Corul condus de doamna Flaut Fermecat intră al șaptesprezecelea în concurs. Micuța comunitate din clopotniță, cele șapte ,,legende” și părinții coriștilor așteptaseră cu sufletul la gură apariția copiilor lor pe scena Splendidei. Flaut aduse pe scenă o orgă electronică, o chitară și câteva castaniete. Micii coriști își luară locurile pentru primul cântec. Interpretară o melodie antrenantă de origine spaniolă. Profesoara cânta la chitară iar copiii pocneau din castaniete în ritmul muzicii. O fetiță și un băiat dansară un dans spaniol dând un plus de savoare piesei muzicale. Cei doi făceau și cursuri de dans, pe lângă cel de canto. Pentru a fi în ton cu muzica, micii artiști îmbrăcaseră costume specifice Spaniei: ea purta o rochie lungă, strâmtă, cu coadă și volane iar el, costum de toreador. Mișcările rapide ale dansatorilor, sunetele deosebite ale castanietelor și vocile cu modulații ale copiilor electrizară spectatorii care, la finalul melodiei intonară într-un glas, ,,Ole!”. A doua piesă era din repertoriul pop internațional. Orga electronică își intră acum în drepturi. Scena se învălui în întuneric apoi, se aprinseră pe rând, spoturile multicolore. În lumina lor diafană dansau vălătuci de fum alb creând astfel, o atmosferă de mister. Coriștii arătau ca umbrele în fundal murmurând o melodie ca de început de lume. După câteva clipe, orga la care cânta Flaut scoase un țipăt ascuțit iar copiii se împrăștiară pe scenă, cântând, sărind și făcând tumbe. Pentru a se mișca liber, coriștii își scoaseră tunicile costumașelor și rămaseră în cămășile albe cu mâneci scurte împodobite cu cravate roșii și albastre. Vocile lor subțirele cântau la unison sau separat, dând impresia uneori că fetele se ceartă cu băieții, totul într-un ritm amețitor de muzică, mișcare și culoare. Spectatorii reacționară din nou, ridicându-se în picioare, fredonând și fâlfâindu-și aripile după muzică. Sfârșitul cântecului aduse ropote de aplauze și câte un ,,Bravo!” din toate colțurile sălii. A treia melodie interpretată de elevii lui Flaut Fermecat purtă spectatorii în lumea operei. Profesoara alesese ,,Corul robilor” din opera ,,Nabucodonosor” de Verdi pentru a pune în valoare vocea unică a Clopoțelului. Copiii se așezară în semicerc în mijlocul scenei, în jurul lui Clopoțel. Fetița se afla în centrul atenției, în fața atâtor spectatori, pentru prima dată în viața sa și emoțiile o copleșiră. Simțindu-i teama, atât copiii cât și profesoara o încurajară din priviri, așa că, în cele din urmă, micuța își adună forțele și interpretă aria fără greșeală. Corul îi asigură fundalul muzical murmurând sau cântând cu ea anumite fragmente în timp ce Flaut îi acompania la orga electronică. Vocea de înger a Clopoțelului animă noaptea înstelată și făcu audiența să se înfioare de plăcere. Spectatorii o ascultară cu sufletul la gură. Nimeni nu mai fredona, nimeni nu se mai mișca în ritmul muzicii. Părea că pământul se oprise pentru câteva momente. Toată lumea asculta vocea aceea extraordinară. Ultimei măsuri cântate de Clopoțel îi urmară câteva clipe de tăcere atât de profundă că se puteau auzi și puținele muște ce mai zumzăiau prin marea sală la ora aceea târzie din noapte. Apoi, dintr-o dată, spectatorii izbucniră în aplauze frenetice iar strigătele ,,Bravo!” și ,,Bis!” veneau de peste tot. Micii coriști rămăseseră uluiți în mijlocul scenei. Era rândul lor să privească spectacolul pe care îl oferea masa aceea multicoloră de lilieci de vârste diferite, bătând din palme cu entuziasm. Era ca și cum, scena se mutase din locul unde stăteau ei, în marea sală a vilei. Copiii își priveau audiența cu ochii larg deschiși de uimire. În mijlocul freneziei, Clopoțel își aduse aminte de după-amiaza aceea nu prea îndepărtată în care Flaut Fermecat îi povestise despre debutul ei în Egipt, în Marea Piramidă a faraonului Keops. ,,Ea a spus atunci că totul a fost de vis, de neuitat și extraordinar. Îmi amintesc foarte bine”, își zise ghemotocul privind-o fix pe Flaut pentru a-i vedea reacția la aplauze. Aceasta o privea la rândul ei și aplauda. Pentru prima dată în scurta ei viață, Clopoțel se simți importantă, simțea că era cineva datorită vocii cu care fusese înzestrată de divinitate. ”Ea mă aplaudă pe mine! Asta înseamnă că dacă o să muncesc mai mult, o să ajung și eu ca ea și o să cânt pe marile scene ale lumii. O să fiu o mare cântăreață de operă, cunoscută și iubită de liliecii de peste tot”, gândi fetița, zâmbind. O bucurie greu de povestit i se citea în priviri. ,,Așa eram și eu atunci, în noaptea aceea magică în care mi s-au deschis porțile tuturor scenelor lirice din lume. Și atunci când l-am întâlnit pentru prima dată pe Urechi de Argint…”, își depăna Flaut fuiorul amintirilor privindu-și talentata elevă cu admirație și duioșie  și suspină încet.

La un semn al profesoarei, copiii părăsiră cuminți scena unul după altul și se îndreptară spre culise pentru a aștepta sfârșitul spectacolului și decizia juriului. În spatele scenei, îndărătul unei draperii uriașe, era mare agitație. Coriști și profesorii lor, părinți și prieteni, părea că toată suflarea se adunase acolo. Toți povesteau și râdeau dar fără să exagereze, conștienți că cei care interpretau sus, pe scenă, nu trebuiau deranjați. Micii lilieci pregătiți de Flaut Fermecat se adunaseră într-un colț, în jurul profesoarei.

– Felicitări, dragii mei. Ați fost minunați. Sunt foarte mândră de voi!

– Dar Clopoțel a fost cea mai bună!, se grăbi să adauge Garofița.

– Toți sunteți buni, copii. Clopoțel are însă un talent special pe care îl au numai unii lilieci și oameni, explică Flaut pentru ca toți copiii să înțeleagă și să nu se supere nimeni. Deși era mândră de calitățile Clopoțelului, profesoara nu dorea să facă diferențe între elevii ei. Până la urmă, toți aveau voci bune, de aceea îi și alesese pentru corul pe care îl conducea.

– Credeți că o să câștigăm vreun premiu?, vru să știe unul dintre micii lilieci cântăreți.

– Nu pot să știu ce va decide juriul. Ați văzut că toți copiii de aici sunt foarte buni. Dar și dacă nu câștigăm nimic, să nu vă supărați. Tot ce contează este că am participat și ați dat tot ce a fost mai bun în voi. Data viitoare, o să fiți și mai buni și, până la urmă, tot o să câștigați, îi lămuri Flaut, încercând să-i pregătească pe copii pentru orice final, bun sau mai puțin fericit.

Clopoțel nu întrebă nimic. Acum știa că își dorea să ajungă o mare cântăreață de operă, la fel de bună și de renumită ca Flaut Fermecat și era conștientă că o așteptau ore întregi de muncă pentru a-și perfecționa vocea, oricât de bună ar fi fost aceasta. Era foarte fericită că participase la concurs împreună cu colegii ei de la cor și aștepta cu nerăbdare să se întoarcă în vechiul cimitir și să se joace din nou printre morminte. Urma o vacanță binemeritată cu picnicuri până noaptea târziu, cu povești spuse de domnul Gură Spartă în câte o după-amiază la umbra tufelor de glicină și zboruri în oraș alături de Bob de Mazăre care se oferise să o inițieze în lumea de dincolo de zidurile micului cimitir în care crescuseră amândoi. Bineînțeles că la toate aceste evenimente urma să ia parte și prietenul lor țepos. Se anunța o vară de zile mari. ,,O să mergem până la Peștera Roz de pe plajă și o să privim valurile. Întotdeauna mi-am dorit să o vizitez! O să zburăm sau… mai bine o să mergem cu bicicleta. Așa poate să vină și Țepi cu noi. Și ce distracție o să fie”, își făcea deja planuri ghemotocul cu voce de înger. Dar nici nu apucă să-și termine gândurile când, în mulțimea veselă, văzu blănița roșcat-portocalie și coada stufoasă a Săltăreței.

-Săltăreațo, Săltăreațo, suntem aici!, strigă fetița.

Veverița îi făcu semn cu mâna și se îndreptă înspre micul cor din colț. Purta o rochie lungă, de catifea mov și mănuși de dantelă neagră. În spatele ei, venea un domn îmbrăcat într-un frac negru, asortat cu un joben înalt de satin. Dar, spre deosebire de Săltăreața, domnul avea blăniță albă ca spuma laptelui și o coadă stufoasă, elegantă, tot albă și ea. Copiii și Flaut priviră perechea uimiți. Toți o cunoșteau pe veverița cea prietenoasă care locuia de o vreme în clopotnița bisericuței din vechiul cimitir împreună cu comunitatea de lilieci dar nimeni nu știa cine era misteriosul domn care o urma îndeaproape.

– Bună seara, doamnă Flaut și bună seara, copii! Am venit să vă felicităm. Noi am ajuns puțin mai târziu. Serviciul, drumul până aici…dar ne-a plăcut spectacolul și v-am aplaudat, spuse veverița și întorcându-se puțin înspre domnul în frac, adăugă:

– Acesta este domnul Ochi Negri, prietenul meu. Este nepotul domnului Ghindă Neagră, patronul barului Frunză de Stejar unde lucrez, și a venit tocmai din Anglia pentru a se stabili aici, la malul mării, unde e cald și bine.

– Bună seara! Mă bucur să vă cunosc, doamnă, zise veverițoiul ceremonios, înclinându-și puțin capul înspre Flaut Fermecat. Apoi, îi luă aripa dreaptă și i-o sărută cu respect.

Copiii priveau scena în tăcere dar cu mare interes. Le plăcea blana albă a veverițoiului, glasul lui profund, de bariton, și manierele elegante.

– Bună seara, domnule Ochi Negri. Mă bucur de cunoștință, răspunse Flaut cu respectul cuvenit. Aceștia sunt elevii mei care v-au încântat cu vocile lor în seara aceasta, continuă ea, arătând înspre grupul de copii. Toată lumea e foarte mândră de ei, mai ales eu.

– Vă felicit, copii, zise Ochi Negri. Aveți niște voci uluitoare și dansați extraordinar. Nu am văzut demult o asemenea reprezentație. Felicitări din inimă vouă și minunatei voastre profesoare!

– Mulțumim, veni răspunsul micului cor de ștrengari.

– Haideți să le cântăm un ,,Mulțumim” Săltăreței și domnului Ochi Negri, sări Garofița care nu pierdea nicio ocazie să se facă remarcată. Așa era ea. Îi plăcea să le știe pe toate și să fie mereu centrul atenției. Copiii o iubeau fiindcă era veselă și avea tot felul de idei năstrușnice.

– Daaaaa! Să le cântăm așa cum numai noi știm!, strigară vocile subțirele la unison.

– Clopoțel, tu dai tonul!, își îndemnă Flaut eleva.

– Bine. Atunci, copii, atenție la mine!, zise micul ghem negru, imitând felul în care profesoara îi pregătea pentru un nou cântec.

– Unu, doi, trei, intonă ea, ridicându-se pe vârfuri și ridicând aripile pentru a-și dirija colegii. Coriștii intonară un ,,Mulțumim” pe două voci apoi făcură o reverență în fața profesoarei și a celor două veverițe. Scurta reprezentație stârni aplauzele celorlalte coruri dar entuziasmul lor se domoli repede pentru că de pe scena din marea sală răzbăteau acordurile cântecelor penultimului cor din concurs.

– Și noi vă mulțumim pentru că ne-ați încântat în seara aceasta, dragi copii, le spuse Săltăreața bucuroasă. Acum, eu și Ochi Negri ne întoarcem în sală pentru a aștepta finalul concursului și festivitatea de premiere. Vă ținem pumnii!

– Mulțumim pentru vizită și ne vedem după concurs, răspunse Flaut.

Pe măsură ce se apropia momentul în care juriul urma să anunțe câștigătorii concursului, emoțiile din culise creșteau vizibil. Coriștii deveniseră din ce în ce mai agitați. Vorbeau cu voce tare, râdeau, se jucau și se zburătăceau chiar dacă făceau parte din coruri diferite. Frenezia aplauzelor din sală părea să se fi transferat în spatele scenei. Profesorii se adunaseră într-un colț și stăteau de vorbă liniștit. Renunțaseră să-și mai mustre elevii, lăsându-i să-și consume energia.

Sarcina anunțării premiilor îi reveni unuia dintre membrii juriului. Acesta era un liliac mai în vârstă, cu părul grizonat, profesor de muzică la Conservatorul din capitală. Ceea ce atrăgea atenția la acest personaj ilustru, era musteața stufoasă care îi împodobea partea de jos a feței, încadrându-i gura cu zulufi negrii brăzdați de o grămadă de fire albe. Profesorul își puse ochelarii cu lentile groase pe nas și începu să citească decizia juriului:

-Stimați oaspeți și dragi candidați, o să încerc să fiu scurt. După atâtea voci minunate, a mea, groasă și bătrână, nu vă va încânta deloc, sunt sigur, dar alta nu am, așa că, o să vă rog să mă ascultați cu îngăduință.

Spectatorii zâmbiră și aplaudară iar profesorul continuă:

-În primul rând, doresc să vă mulțumesc tuturor pentru prezență în această minunată noapte de vară. Harnicul nostru juriu a deliberat și a ales câștigătorii concursului, cu destul de multă greutate pentru că toți copiii au fost foarte buni. O să rog câștigătorii să urce pe scenă pentru a-și lua premiile.

În culise se făcu liniște deplină. Coriștii ascultau cu atenție și cu inimioarele bătând cu putere din cauza emoțiilor.

-Așadar, premiul trei se acordă Corului ,,Aripi Vesele” condus de domnul profesor Gheare Scurte. Haideți să-i aplaudăm!

Copiii urcară pe scenă în costumele lor portocaliu cu verde împreună cu profesorul și-și luară premiul care consta în medalii rotunde de bronz ce atârnau pe o panglică multicoloră fiindcă liliecilor le plăceau foarte mult, culorile. Veni rândul premiilor doi și unu. Toți coriștii primiră din nou, medalii. Prețioasele trofee erau confecționate din argint și suflate apoi cu pulbere de bronz, de argint și de aur. Una dintre fețe era netedă în timp ce cealaltă avea desenat în relief un portativ cu câteva note. Deasupra portativului era scris cu litere tot în relief ,,Concursul de canto de la malul mării”. Fiecare medalie era însoțită de o diplomă pe care scria numele coristului și cel al corului din care făcea parte.

Elevii lui Flaut Fermecat așteptaseră cu suflețelul la gură să fie invitați pe scenă în aplauzele tuturor. Dar acest lucru nu se întâmplă nici la premiul trei, nici la doi și nici la unu. ,,Probabil că nu vom câștiga nimic în seara asta și cred că piticii vor fi foarte dezamăgiți”, își spuse Flaut, ,,dar eu nu mai pot să fac nimic în acest moment, decât să aștept. Ar fi păcat, pentru că elevii mei au fost foarte buni…Poate cei mai buni. Mai este totuși, o speranță”, concluzionă ea, încurajându-se și trase aer în piept.

– Și acum, dragii mei, începu din nou profesorul de la Conservator, vă rog să-mi permiteți să anunț Marele Premiu al concursului din seara aceasta. Câștigătorii vor primi medalia de platină și trofeul concursului. Totodată, ei sunt invitați să participe în toamnă la Marele concurs de canto din capitală, care va avea loc în luna octombrie. Medaliile și trofeul vor fi înmânate de către cel care a făcut posibilă organizarea acestui prestigios eveniment aici, la Vila Splendida, printr-o contribuție generoasă. Îl invit pe scenă pe binefăcătorul nostru, domnul Urechi de Argint venit tocmai din capitala egipteană, aici, pe țărmul mării. Vă rog să-l aplaudați!

Numele personajului necunoscut dar cu dare de mână, stârni ropote de aplauze în sală în timp ce, în culise, inima lui Flaut Fermecat se opri pentru câteva secunde din cauza șocului, sau cel puțin, așa i se păru ei. Era momentul pe care îl așteptase ani de-a rândul, sperând mereu că-l va revedea pe Urechi de Argint. Acum că tot ce-i mai despărțea era o simplă draperie, avea impresia că visa. Nu mai auzea nimic în jur în afară de propria ei inimă care îi bubuia în timpanele urechilor. Își vedea elevii sărind și îmbrățișându-se dar nu-și dădea seama dacă o făceau de bucurie sau de supărare. Apoi, ca prin ceață, o văzu pe Clopoțel apropiindu-se și începu să-și revină. Fetița îi sări de gât și o îmbrățișă.

– Doamna profesoară, am câștigat Marele Premiu. Trebuie să mergem pe scenă. Acum.

Flaut Fermecat reuși să se adune și, în fruntea corului, urcă pe scenă în aplauzele torențiale ale spectatorilor. Când îl revăzu pe Urechi de Argint făcu ochii mari de uimire. Fosta ei simpatie nu se schimbase deloc. Era la fel de chipeș și de tânăr ca atunci când îi făcea curte. Acesta îi zâmbi și o invită din priviri să se apropie.

– Sărut mâna, doamnă, o salută el respectuos. Îi luă aripa dreaptă și-i sărută degetele cu delicatețe. Vă rog să primiți din partea mea și a juriului acest prestigios trofeu pentru munca pe care ați depus-o cu elevii dumneavoastră.

– Vă mulțumesc, domnule Urechi de Argint, în numele meu și al copiilor, îi răspunse Flaut fără urmă de emoție în glas. Era din nou ea, femeia puternică ce nu se dăduse bătută niciodată.

Urechi de Argint îi felicită pe rând pe membrii corului și le înmână diplomele și prețioasele medalii de platină în aplauzele entuziaste ale spectatorilor.

-Felicitări, doamnă Flaut Fermecat și copii, interveni și profesorul de la Conservator. Vă rog să mai rămâneți pe scenă câteva clipe. Trebuie să mai fac un anunț. După cum știți, în sală se află trei experți a căror misiune a fost să-i aleagă pe cei mai buni dintre cei mai buni. În această seară, ei au decis să aleagă un singur solist pe care să-l pregătească pentru Academia de Muzică al cărui membru sunt și eu. Acest cântăreț face parte din corul dumneavoastră. El, de fapt ea, va fi îndrumat de dumneavoastră, în continuare, dar cu sprijinul colegilor mei până când va împlini vârsta potrivită pentru a fi admisă la prestigioasa noastră școală, pe care ați absolvit-o și dumneavoastră.

Flaut se uită la Clopoțel care, la rândul ei, își privi profesoara. Acum știa că, într-o zi, va fi o mare cântăreață. La auzul numelui ei, colegii de la cor izbucniră în urale, făcură cerc în jurul ei și toți începură să sară de bucurie. Familia Clopoțelului, liliecii din cimitir, cei doi arici dar mai ales, Gură Spartă erau în al nouălea cer de fericire. Toți erau foarte mândrii de micul ghemotoc cu voce de înger. Fetița confirmase așteptările tuturor.

Concursul se termină cu o cină festivă în sufrageria imensă de la parterul vilei. Organizatorii aranjaseră sala cu mult gust. În centru era o masă mare, cu o mulțime de mâncăruri delicioase, pe gustul tuturor: supe de carne și de legume, fripturi, grătare, legume fierte sau caramelizate, pește, fructe de tot felul și nelipsitele dulciuri. De jur împrejurul sălii erau aprinse lumânări lungi, în sfeșnice înguste, aurite, care stăteau pe un singur picior. Era noaptea târziu iar bolta cerului se înveșmântase într-un albastru-violet presărat cu stele. O lună mare, cât o roată de car, veghea petrecerea liliecilor. Aceștia zburau în jurul mesei, se serveau pe farfurii de porțelan alb și apoi, se adunau în colțuri unde stăteau la taifas.

Urechi de Argint și Flaut Fermecat se retrăseseră afară, în parcul vilei, pe o băncuță. Stăteau unul lângă celălalt, fără să-și spună nimic, fără să le vină să creadă că se regăsiseră în cele din urmă, după atâția ani.

– Adie briza, remarcă Urechi de Argint.

– Da, e un vânticel cald care adie mereu. Seara se simte cel mai tare, îi răspunse Flaut.

Urmă un moment de tăcere în care frumosul liliac păru că-și adună gândurile. Apoi, începu timid, aproape șoptit. Era atât de emoționat!

– Nu-mi vine să cred că te-am regăsit după atâta timp. Nici nu știam că locuiești aici.

– Ba da, după ce mi-am pierdut vocea, m-am întors la malul mării, unde m-am născut.

– Nu am știut nimic, absolut nimic iar tu ai dispărut fără urmă. Te-am căutat de mai multe ori dar nu am putut să-ți dau de urmă. Am suferit luni în șir după ce ai plecat fără să-mi spui un cuvânt…

– Îmi pierdusem vocea și nu am mai avut curaj să te caut. Îmi era rușine. Pierdusem singurul lucru de care fusesem mereu mândră. Vocea era cea mai importantă pentru mine, atunci. Vocea și cariera.

– Trebuie să fi fost o adevărată tragedie pentru tine. Dacă mi-ai fi spus ceva, te-aș fi ajutat, te-aș fi sprijinit. Aș fi făcut orice pentru tine, Flaut.

– Te cred, dar în clipele acelea eram foarte derutată și singură, așa că, am hotărât să mă întorc acasă, aici, la malul mării. După ce am reușit să trec peste durerea pierderii vocii, am simțit că trebuie să fac ceva util, să-mi ocup timpul, să folosesc ceea ce știam în folosul altora. În cele din urmă, mi-am adunat puterile și economiile și am înființat școala de canto. Țin ore cu copiii din orășelul învecinat, în bisericuța din vechiul cimitir. Sunt foarte mulțumită. Copiii și școala aceasta sunt viața mea. Și sunt bucuroasă să am o elevă atât de talentată ca și Clopoțel. Într-o zi va ajunge o mare cântăreață!

– La fel de cunoscută ca profesoara ei!, adăugă Urechi de Argint.

– Îi doresc numai, să aibă sănătate și să nu treacă niciodată prin ce am trecut eu. E trist și nedrept să-ți închei cariera atât de brusc, din cauza unei simple răceli.

– Așa este, draga mea. Dar acum suntem împreună și doresc să-ți rămân alături mereu, dacă ești de acord și tu. Mi-aș dori să nu ne mai despărțim niciodată.

– Asta a fost dorința mea secretă în toți acești ani. Întotdeauna am visat că o să ne regăsim și o să rămânem împreună pentru totdeauna. Uneori, mă gândeam că te-ai căsătorit și că ai copii cu urechi la fel de frumoase ca ale tale. Dar, de fiecare dată, alungam gândul ăsta…

– Nu mi-am dorit să mă căsătoresc decât cu o singură femeie și aceea ai fost tu, draga mea, Flaut Fermecat, spuse Urechi de Argint privindu-și aleasa inimii cu ochii lui mari, negri și blânzi.

– De aceea, aș fi foarte fericit dacă, după atâția ani, ai primi să fi soția mea.

Flaut era atât de incredibil de fericită și peste măsură de uimită că nu putu să spună nici ,,da”, nici ,,nu”. Se uita mută în ochii lui Urechi de Argint. Deodată, de undeva, din fața casei se auziră câteva bubuituri și deasupra acoperișului apărură stele multicolore și strălucitoare. Profesoara tresări.

– Artificii! Hai să le vedem. Întotdeauna am iubit artificiile!, spuse ea luându-l de aripă pe Urechi de Argint.

– Flaut, nu mi-ai răspuns la întrebare!

– Nu?! Dar ce m-ai întrebat?

Flaut se prefăcea pentru că dorea să mai audă o dată cererea în căsătorie. Încă avea impresia că tot ce i se întâmplase în ultimele ore era un vis din care urma să se trezească din clipă în clipă.

– Vrei să fi soția mea?, repetă Urechi de Argint întrebarea printre bubuiturile artificiilor.

– Da, vreau, veni răspunsul prompt al lui Flaut după care, cu toată stăpânirea ei de sine, îi sări în brațe ca o adolescentă de douăzeci de ani.

 

O excursie la Satu Mare (noiembrie, anul de grație 2018) – pictures

O excursie la Satu Mare (noiembrie, anul de grație 2018)

 

 

Acum aproximativ trei săptămâni, am făcut o descindere împreună cu câțiva prieteni la Satu Mare, să vizităm un prieten drag nouă, tuturor. Poate că noiembrie nu este o lună preferată de majoritate pentru deplasări din cauza frigului și a altor potențiale fenomene meteorologice amenințătoare, dar totuși, noi ne-am încercat norocul. Și nu am greșit cu nimic pentru că vremea a fost de partea noastră. Pe o șosea aproape liberă, mașina a zburat parcă printre șiruri de case, grădini încă verzi și dealuri până la Zalău unde am oprit la o benzinărie să ne tragem sufletele. Unii au și mâncat pentru că nu toată lumea e obișnuită să ia micul dejun la ore astrale ale omenirii. Făcând turul clădirii care adăpostește un magazin cu de toate și un mic restaurant, am dat peste un stand de cărți și reviste. Curiozitatea mi-a fost trezită de un volum aparținându-i lui John le Carre, scriitor specializat în arta spionajului, meserie pe care se pare că a practicat-o și el, cândva. Am cumpărat cartea, bineînțeles, cu promisiunea solemnă făcută mie însămi că o să o și citesc. Spre surprinderea mea, am reușit să parcurg deja câteva capitole în ciuda orarului încărcat la serviciu și a muncii de acasă.

După acest scurt popas, ne-am continuat drumul spre Satu Mare, cu soarele zâmbindu-ne prietenos din cerul albastru. Am ajuns la destinație ”in no time” cum ar spune un englez pentru că voia bună și conversațiile interesante au curs din belșug în mașina care alerga pe o șosea fără cusur.

Satu Mare ne-a întâmpinat cu un aer calm și prietenos, cu străduțele lui înguste străjiute de copaci. Ne-am cazat în două apartamente într-o vilă, nu departe de centrul orășelului. Era trecut de amiază când am ajuns la casa aceea modernă așezată la intersecția a două străzi. Era o liniște de început de lume în jur. Frunze gălbui și maronii, uscate de frigul zilelor de toamnă, acopereau strada. Mi-am amintit atunci de o excursie făcută cu un an înainte, în octombrie, la Iași și drumul spre bojdeuca lui Ion Creangă, printr-un cartier vechi, cu aceleași străzi înguste, case din alte vremuri și covorul de frunze căzute măturate de un vânt pribeag. Ziua nu era la fel de caldă ca aceea din urmă cu un an dar amintirea era atât de vie încât cred că aș fi putut să o ating cu mâna. În ciuda frigului pe care parcă începeam să-l simțim în oase, ne-am aventurat prin labirintul de străzi pentru a ne regăsi prietenul. A fost într-adevăr o regăsire deși nu ne despărțisem de el de prea multă vreme. Ne-am bucurat, am râs, am povestit, am spus bancuri și am mâncat împreună, ca o mare familie. Tot ceea ce era important era că eram acolo toți, încă o dată. Chiar dacă mai rămăseseră multe de spus, am ieșit în oraș la o plimbare în seara aceea de toamnă târzie. După-amiaza alerga înspre amurg și în înaltul cerului ciorile zburătăceau și croncăneau în căutarea unui adăpost pentru noapte. Mașini grăbite și oameni la plimbarea de seară forfoteau peste tot în jurul nostru. Am admirat clădirile vechi, străzile pietruite și parcurile frumos întreținute. Catedrala greco-catolică ne-a dat binețe cu atmosfera ei primitoare, liniștea atotstăpânitoare caracteristică oricărui locaș de cult și semiîntunericul presărat cu lumina candelelor. În drum spre bisericuța Calvaria unde urma să asistăm la slujba de seară, am trecut în revistă blocul cașcaval, clădirea Primăriei, Turnul Pompierilor despre care eu am crezut că este un minaret rătăcit și sinagoga.

Calvaria, biserica romano-catolică a orașului de pe malul Someșului, este o mică perlă în vârful unui delușor. În fața ei, la poalele dealului, se află o nișă cu o statuie a Fecioarei Maria așa cum trebuie să-i fi apărut ea Bernadettei Soubirous în peștera de la Lourdes. Biserica în sine seamănă cu camera de joacă a unor copii. Culorile pastelate care acoperă pereții, vitraliile multicolore și statuile viu colorate te duc cu gândul la joacă, la timpul inocenței, la iubirea necondiționată. A doua zi, duminică, biserica a fost înțesată de oameni. Cu mic cu mare au venit la slujbă să se roage, să cânte, să asculte un cuvânt de înțelepciune și corul acompaniat de orgă. A fost foarte frumos. Și pentru că vroiam să vedem cât mai multe și să trăim totul intens, la amiază am plecat la Homorod, unde am asistat la al doilea serviciu religios din ziua aceea. Când totul s-a terminat, am dat o fugă până la o familie nevoiașă pentru a le aduce puțină bucurie în suflete și apoi am onorat invitația generoasă la plăcinte cu varză, cartofi și brânză a unei doamne din sat. Amurgul violet cobora tiptil peste lume când am hotărât că era timpul să plecăm înspre casă. Ne-am despărțit veseli de prietenul nostru pentru că știam că urma să îl revedem în curând.

Pe drumul de întoarcere, am admirat apusul care colora cerul în nuanțe de roșu ca focul, galben intens și violet catifelat. Discul solar se rostogolea grăbit în spatele orizontului. Era obosit și el. Râsetele și șoaptele noastre din mașina care ne aducea înapoi la Cluj au animat noaptea care tocmai se lăsase.

Capitolul VIII: ”În așteptare. La drum. Amintiri.”

Viața liniștită a micii comunități din cimitir deveni trepidantă la începutul lunii iulie. Și asta pentru că toată suflarea se pregătea pentru concertul copiilor. Acesta urma să aibă loc la mijlocul lunii și avea să marcheze debutul Clopoțelului ca solistă. Doamna Flaut spera ca acest concert să fie rampa de lansare a elevei sale preferate. Talentata profesoară dorea din toată inima ca micuța să-i calce pe urme, devenind noua stea a scenei lirice din lumea liliecilor. O pregătise intens pentru acest moment știind că în sală vor fi prezenți câțiva dintre cei mai vestiți experți de canto din lume. Ei asistau la asemenea concerte pentru a recruta noi talente pe care apoi le luau sub aripa lor ocrotitoare și le croiau o carieră de succes pe marile scene ale lumii, în luminile strălucitoare ale reflectoarelor. Așa începuse și ea.

Pentru eveniment, Foiță de Aur îi cumpărase Clopoțelului o rochiță albă simplă de in și fundițe la fel, pentru a-i aduna părul bogat. Restul copiilor din cor erau îmbrăcați în roșu, fetele și în albastru, băieții. Pe ultima sută de metri, repetițiile se țineau lanț. Profesoara și elevii puneau la punct ultimele detalii. Flaut Fermecat adusese și un coregraf pentru ca acesta să-i învețe pe copii mișcări care să acompanieze cele trei cântece pe care corul urma să le prezinte pe scenă.

– Totul trebuie să fie muzică, culoare și mișcare. Când urcați pe scenă, trebuie să fiți relaxați și să vă simțiți ca atunci când vă jucați slalom printre morminte în cimitir. Atunci și numai atunci o să dați tot ce aveți mai bun în voi. Ați înțeles?, le spusese ea coriștilor.

– Și dacă totuși, nu o să câștigăm marele premiu?, întrebă unul dintre micuții înaripați, îngrijorat de perspectiva unui posibil eșec.

– Marele premiu nu contează, dragul meu. Nu contează deloc. Tot ceea ce este important la acest concert este să participați și să vă simțiți bine. Dacă nu veți câștiga premiul cel mare, nici eu, nici părinții voștri și nimeni din orășel nu o să fie supărat pe voi. Un eșec nu înseamnă că trebuie să abandonați. Dimpotrivă, înseamnă că trebuie să munciți mai mult pentru a deveni mai buni și atunci veți câștiga tot ceea ce vă veți propune. E clar acum? Să nu vă fie frică! Bucurați-vă de fiecare clipă pe care o să o petreceți la concert, indiferent dacă veți câștiga marele premiu sau nu!

Așa își încurajase profesoara elevii și tocmai de aceea, repetițiile erau o relaxare. Bisericuța răsuna de voci și râsete cristaline. Sus în clopotniță mamele se delectau cu trilurile vesele și la sfârșitul fiecărei lecții întindeau afară, în cimitir, o masă delicioasă pentru profesoară și coriști, la umbra tufelor bogate de glicină. Micuții mâncau pe nerăsuflate după care se relaxau, jucându-se prin cimitir sau în grădina învecinată. Între timp, Flaut Fermecat povestea cu doamnele liliac și cu aricioaica Trifoi. După o oră de râsete și zburătăceală prin împrejurimile bisericuței, trupa coriștilor se reîntorcea pentru o nouă repetiție. Zilele însorite de iulie păreau să devină din ce în ce mai lungi în micul cimitir. Serile parfumate de trandafirii și florile care își ițeau căpșoarele multicolore din toate colțurile erau încă un prilej de bucurie pentru că, atunci când ziua se îngemăna cu noaptea, înainte de lăsarea întunericului peste lume, bărbații-lilieci se întorceau acasă de la slujbele lor din orășel. Familiile erau din nou împreună. Și tot atunci, Aripi Cărămizii și Steluță veneau în vizită. Când își făcea apariția și Moș Toma, micuța comunitate era în sărbătoare. Gură Spartă și Flaut Fermecat erau tratați întotdeauna ca invitații de onoare deși, în opinia lor, erau încă doi străini. Li se dădeau mereu cele mai bune locuri și erau serviți primii. În asemenea seri, liliecii preferau să stea de povești în cimitir, acasă, decât să iasă la vânătoare de insecte. În locul acestora, aleseseră să savureze câte un desert dulce: tort de ciocolată cu marțipan, prăjitură cu diferite fructe și cu multă frișcă sau înghețată. De cele mai multe ori, în mijlocul mini-petrecerii de fiecare seară, ajungea și Săltăreața care lucra deja de câteva săptămâni la hanul domnului Ghindă Neagră din parcul central al orașului. Veverița era aproape tot timpul obosită însă, cu toate acestea, era mereu cu zâmbetul pe buze. Toți liliecii o iubeau. Cioroiul o admira și el și chiar o lăudase de câteva ori.

***

Ziua mult așteptată veni mai repede decât își închipuiseră micii înaripați cu voci subțirele, speranța comunităților din orășelul de la malul mării. Concertul se ținea seara târziu, într-o vilă celebră în zonă, numită Vila Splendida. Aceasta se afla într-un oraș învecinat și fusese proprietatea unui om foarte înstărit. Când acesta trecuse la cele veșnice, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, frumoasa clădire rămăsese pustie fiindcă fostul proprietar nu avusese urmași și nici alte rude. Timpul își lăsase amprenta necruțătoare asupra vilei. Pereții exteriori, galben lămâie cândva, deveniseră gri pe alocuri, acolo unde ploile reci ale iernilor și cele calde ale verilor îi spălaseră făcând loc mucegaiului. Vopseaua ușii de la intrare se scorojise. Albul imaculat odinioară era murdar sau lipsea cu desăvârșire. Geamurile, care altădată clipeau vesel de la lumina ce se filtra dinăuntrul casei, arătau acum ca niște ochi orbi, incapabili să mai vadă ceva. Numai interiorul mai păstra urmele gloriei de odinioară. Camerele imense, cu pereții acoperiți cu tapet roșu, verde sau galben, cu candelabre mari, din sticlă de Murano, a căror țurțuri atârnau pe spirale, brațe lungi și subțiri sau cercuri, mobila masivă de mahon, nuc și cireș și bibelourile de porțelan, sticlă, alabastru și alte pietre prețioase fuseseră martorii a numeroase dezbateri politice, conversații frivole, șoapte de amor și petreceri ce se prelungiseră până târziu în noapte. Tot ele, asistaseră neputincioase la agonia lungă a celui care le adunase și le îngrijise cu atâta dragoste și devotament. Și tot ele, îl plânseseră în felul lor mut și neștiut de alții, atunci când nisipul din clepsidra pe care Dumnezeu i-o dăduse la naștere, se terminase.

În Vila Splendida nu locuia nimeni, nici măcar liliecii sau aricii din orașul respectiv. Cu multă vreme în urmă, atunci când Freddy era încă adolescent, cele șapte ,,legende” și alți câțiva lilieci bătrâni și înțelepți din zonă hotărâseră ca vila să fie întreținută pe rând, de membrii comunităților ce sălășluiau la malul mării și să fie folosită ca sală de spectacole sau pentru evenimente și dezbateri importante. De aceea, în ciuda aspectului exterior, minunata clădire era întreținută cu multă grijă. Femeile-liliac făceau curățenie săptămânal iar de curând, comunitățile deciseseră să o renoveze împreună cu fonduri și efort proprii. Lucrările urmau să înceapă imediat după terminarea concursului de canto. Pentru acesta, comitetul de organizare alocase sala de bal de la etaj a cărei balcon dădea înspre parcul cu copaci seculari ce se întindea în spatele vilei. Tot din același balcon, se auzea marea cu valurile ei neobosite lovind țărmul. În marea sală se amenajase o scenă pentru corurile participante. Micii soliști beneficiau de un pian de concert cu coadă pentru acompaniament muzical în timp ce spectatorii puteau să-i urmărească fie stând pe șirurile de scaune ce fuseseră așezate în semicerc în fața scenei sau atârnând de candelabrele mari de Murano. Draperiile masive de brocard argintiu cu flori roșii și albastre fuseseră deja trase pentru a feri concurenții și audiența de priviri indiscrete și de lumina soarelui până când acesta avea să dispară dincolo de orizont pentru a face loc surorii lui, luna. Erau așteptate douăzeci de coruri din diverse orașe de la malul mării, foarte mulți spectatori și, cel mai important, trei experți faimoși care doreau să aleagă câțiva concurenți pentru a-i pregăti și promova pentru marile scene lirice ale lumii liliecilor. Și asta pentru că, fiecare cor participant avea, obligatoriu, unul sau doi soliști, adică cei mai talentați mici lilieci cântăreți dintre cei mai talentați. Unul dintre aceștia era Clopoțel.

***

Forfota din bisericuța din micul cimitir atinse apogeul după-amiaza târziu. Toți membrii comunității, cu domnul Gură Spartă în frunte, plecaseră înspre Splendida. La poarta cimitirului micii coriști îl așteptau pe Moș Toma. Părinții lor erau deja, în zbor spre orășelul unde avea să înceapă concursul de canto în scurt timp. Plecaseră într-un grup mare, atât părinți cât și bunici. Moș Toma ajunse la cimitir, pe bicicletă, punctual ca întotdeauna.

– Moș Toma, te rog să-i iei mata pe copii și să-i duci până la Vila Splendida, așa cum ne-am înțeles. Să nu se ostenească prea tare că e destul de departe.

– Fii liniștit, Freddy. Coșul meu e mare și uite, l-am montat și pe cel din spate, special pentru transport, îi răspunse bătrânelul.

– Noi o să zburăm până la vilă în centru, să-i luăm pe Aripi Cărămizii și Steluță. Cred că vor veni și celelalte ,,legende”, interveni Foiță de Aur.

– Așa spuneau ieri, draga mea, răspunse Freddy. Sper că drumul nu va fi prea lung și obositor pentru ei. Tata e destul de slăbit zilele astea…

– E în vârstă, Freddy, și la fel sunt și ceilalți. De fapt, nici eu nu sunt foarte tânăr!, adăugă Moș Toma.

– Aripi Cărămizii se ține foarte bine, încă, dragul meu. Poate că drumul o să-l obosească puțin dar a spus că nu vrea nici în ruptul capului să scape debutul pe scenă al nepoatei lui. Sunt sigură că o să merite efortul.

– Cu siguranță, Foiță. Tata așteaptă de multă vreme să o vadă pe Clopoțel pe scenă…

– Și astăzi, visul i se va împlini. Acesta este și visul nostru, nu?

– Da, a fost mereu, de când am descoperit ce voce are ghemotocul nostru. Ah, Moș Toma, te rog să-i iei cu mata și pe Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți. Ei nu zboară și trebuie să ajungă la timp.

– Fii fără grijă, Freddy. Toată lumea va fi prezentă în sală înainte de începerea concertului.

– Mulțumesc, Moș Toma. Apropo, știe cineva ceva de Săltăreața? Spunea și ea că vrea să-i vadă pe cei mici. Oare merge direct la Splendida sau vine încoace?

– Dacă vine încoace, nu mai are timp să ajungă la concert. Și noi trebuie să plecăm dacă vrem să nu ne dăm sufletele până acolo, dragul meu.

– Atunci, să plecăm, Foiță! Moș Toma, te rog ia-o înainte cu copiii. Ceilalți părinți și domnul Gură Spartă au pornit deja.

– Aveți grijă de voi, Freddy! Ne vedem la concert!, mai adăugă simpaticul bătrânel. Haideți, copii, să mergem!

– Să mergem, Moș Toma, strigară micii coriști într-un glas, și mica trupă înaripată, pe bicicletă de data asta, se puse în mișcare. Cei doi arici ocupau coșul din față împreună cu Clopoțel și alți câțiva membri ai corului. Restul năzdrăvanilor se înghesuiau în coșul din spate care, de la o vreme, începu să se miște și să răsune de râsete vesele și chicoteli. Buna dispoziție contamină pe dată și coșul din față. Copiii se foiau și se hârjoneau având totuși grijă să nu o deranjeze prea tare pe Trifoi. Aricioaica însă, nu băga în seamă animația crescândă din jurul ei. Era pentru prima dată când călătorea pe o bicicletă și mai ales, în partea aceea de lume. Trifoi nu se mai aventurase în afara orășelului de la malul mării după moartea soțului. Picior Iute fusese sufletul ei pereche, prietenul ei cel mai bun, sprijinul ei cel mai de nădejde iar Țepi Ascuțiți, bucuria amândurora. Viața alături de Picior Iute fusese frumoasă și fără griji. Tânărul arici muncise cu drag ca să-și întrețină familia în timp ce Trifoi avusese grijă de locuință și de copil. Pe vremea aceea, locuiau într-un apartament mic dar cochet, închiriat, la subsolul unei case mari și vechi din centrul orașului. Camera și bucătăria, grădina casei și străduța lăturalnică pe care se afla aceasta erau universul lor. Serile și sfârșitul de săptămână erau tot atâtea ocazii în care tânăra familie se relaxa. Trifoi, Picior Iute și Țepi ieșeau la plimbare în grădina casei, în centrul orășelului sau pe malul mării. Iubeau întinderea aceea mare, albastră cu valurile ei albe și înspumate și nisipul cald al plajei cu scoicile sidefii mai mari sau mai mici, în forme diferite, uitate ici și acolo de câte un val care le adusese din larg. Iubeau și parcul din centru cu copacii lui rămuroși și bătrâni și străduțele pavate și înguste străjuite de căsuțe albe rotunde de piatră cu acoperișuri maro ca niște coifuri care se terminau cu câte o semilună în vârf. Ochiurile ferestrelor clipeau în serile calde de vară și felinarele de bronz din vârful stâlpilor aruncau peste lume lumina lor gălbuie transformând totul într-un tărâm magic. Picior Iute, Țepi și Trifoi iubeau magia serilor și se plimbau de mână amestecându-se cu umbrele. Se aveau unul pe altul și asta fusese de ajuns. Până când Picior Iute își găsise sfârșitul tragic la o vârstă când încă ar fi avut atât de multe de realizat. După moartea lui, aricioaica, deși devastată de durere, își adunase toate forțele și se luptase pentru ca fiului ei să nu-i lipsească nimic. El merita tot ce era mai bun. Urmaseră  luni și luni grele, de suferință, pentru cei doi. Plimbările pe malul mării sau prin labirintul de străduțe nu mai erau aceleași fără Picior Iute. Trifoi, care nu lucrase niciodată, s-a angajat la o croitorie mai întâi, apoi la un restaurant ca bucătăreasă. Banii nu le ajungeau, așa că, la scurt timp după tragedie, fuseseră nevoiți să se mute într-o singură cameră plină de mucegai, undeva la periferia orășelului. Din cauza condițiilor nesănătoase, amândoi aricii începuseră să tușească. Tușeau mereu, ziua și noaptea pentru că sporii pe care îi inhalau le gâdilau nasurile și gâturile provocându-le suferință în loc de plăcere. De frică să nu-și piardă și fiul în urma vreunui alt accident nefericit, Trifoi îl mutase pe Țepi de la liceul prestigios din centru la școala din noul cartier cu toată împotrivirea profesorilor care îl admiraseră pe arici pentru mintea lui ascuțită și zelul de care dădea dovadă la învățătură. Dar Trifoi nu mai dorea să riște. Odată zarurile aruncate, nu mai era nimic de făcut. Tânărul învățăcel, însă, se adaptase foarte ușor la noul colectiv și la noile cerințe. Continuase să fie sârguincios și ambițios. Își respecta profesorii și colegii și participa la multe evenimente organizate de școală. Țepi Ascuțiți era un foarte bun fotbalist și un biciclist iscusit. Fusese lăudat de nenumărate ori pentru performanțele lui la învățătură și pentru cele sportive. Iar Trifoi fusese felicitată de profesori pentru felul în care își educase copilul. La modesta școală de cartier, Țepi întâlni un adversar redutabil. Pe Bob de Mazăre. Băieții erau elevi în clase paralele și se cunoscuseră la început, după reputație. Tânărul liliac era campionul școlii la zbor și unul dintre cei mai buni elevi, mereu lăudat și aplaudat de toți, profesori și colegi. Apoi, se împrieteniseră jucându-se în curtea școlii și participând la diferite concursuri. Și Bob îi povestise lui Țepi de comunitatea din clopotnița bisericuței, de picnicurile înaripaților din orășel, de cele șapte ,,legende” și înțelepciunea lor și de jocurile din vechiul cimitir. Îl pomenise până și pe împielițatul de cioroi, Gură Spartă, cu croncănitul lui antipatic urât de toată lumea la vremea respectivă. Într-o bună zi, Bob de Mazăre își invitase prietenul țepos acasă, în clopotniță și Țepi le povesti lui Freddy și Foiței despre Trifoi și Picior Iute. Înduioșați de tragedia ei, soții lilieci o invitară pe aricioaică în vizită.

– Iar restul e istorie, murmură Trifoi cu Patru Foi pentru sine.

– Ați spus ceva, doamnă Trifoi?, i se adresă Moș Toma.

– Ah, nu, gândeam cu voce tare, Moș Toma, îi răspunse aricioaica trezită din reverie. Mă gândeam la viața mea, la Picior Iute și la tot ce am trăit împreună…

– Nu trebuie să vă întristați doamnă Trifoi. Timpul le vindecă pe toate.

– Așa este, Moș Toma. Mai avem mult de mers?

– Nu, aproape că am ajuns. Vedeți șirul acela de plopi din față?, întrebă bătrânelul arătând undeva în zare, nu departe, unde câmpul înverzit se termina lăsând loc unor copaci înalți ce ascundeau căsuțe și acoperișuri multicolore, turle și poteci care șerpuiau înspre plajă.

– Acolo, undeva, ascunsă de copacii din parc, e Vila Splendida. O să vă placă, mai mult ca sigur. E veche, dar încă are ce arăta, spuse cu mândrie Moș Toma.

– De abia aștept să o văd cu ochii mei, îi răspunse Trifoi cu nerăbdare în glas. Am auzit numai lucruri bune despre ea! Voi ce faceți, șmecherilor?, se întoarse ea spre trupa veselă a micilor coriști.

– Biiiiiineeee!, veni răspunsul vesel al ștrengarilor înaripați.

– Așteptăm concursul și sperăm să și câștigăm premiul cel mare, se auzi o voce timidă ce venea din interiorul coșului, de lângă ea. Era al unui băiețel slăbuț și ciufulit cam de aceeași vârstă cu Clopoțel. Trifoi și Țepi îl cunoșteau doar din vedere. Piticul venea la cor de undeva din oraș.

– Tu unde locuiești?, îl întrebă Țepi curios.

– În cuibul cel mare din salcia stufoasă de pe plajă, răspunse micuțul cu o voce care de abia se auzea.

– Și vii mereu singur la repetiții la bisericuță?

– Da, întotdeauna vine singur fiindcă este foarte curajos, interveni Clopoțelul fără să stea pe gânduri. El este cel mai mic cântăreț din cor dar are o voce foarte frumoasă. Așa spune doamna Flaut Fermecat, adăugă Clopoțel. Și de câte ori îl aude cântând, ea spune că, într-o zi, Năsturel va deveni un mare cântăreț de operă fiindcă e foarte, foarte, foarte talentat, completă fetița, accentuând pe fiecare ,,foarte” parcă pentru a întări cuvintele profesoarei.

,,Tot ceea ce spune doamna de muzică e lege pentru Clopoțel”, își zise Țepi, zâmbind.

– Așa să fie?, îl întrebă apoi pe Năsturel care, între timp, se făcuse nevăzut undeva în coș, printre ceilalți membri ai corului. Laudele pe care i le adusese Clopoțel îi sporiseră timiditatea și tot ceea ce-și dorise era să dispară undeva unde să nu-l mai deranjeze nimeni.

– Unde te-ai ascuns, năzdrăvane?, încercă Țepi să-l convingă să iasă din ascunzătoare. Dar în zadar. Micuțul se retrăsese într-un colț și închisese ochișorii sperând că astfel, o să fie lăsat în pace. Trilurile vesele și mișcarea continuă a celorlalți erau o ascunzătoare perfectă.

– Lasă-l în pace, Țepi, îi sfătui Moș Toma cu blândețe. Băiatul e mic și timid. Mai trebuie să crească…

Ariciul aprobă din cap și se uită în sus, la prietenul lui cel mai bun, Freddy, care zbura pe lângă bicicletă, se așeza uneori pe umărul lui Moș Toma, sau se îndepărta descriind cercuri mari pe bolta purpurie a amurgului pentru a reveni apoi printre prieteni. Cele două coșuri de pe bicicleta lui Moș Toma se clătinau din cauza micilor înaripați care nu puteau să-și domolească neastâmpărul. Unii se așezaseră pe marginile coșurilor și se balansau în ritmul lent al mersului bicicletei. Uneori își întindeau aripioarele pentru a-și păstra echilibrul. Alții se înghionteau în coșuri sau zburătăceau în jurul lor. Distracția era în toi. Nici Trifoi și nici Moș Toma nu băgau în seamă zarva din jur. Erau mulțumiți că micuții se simțeau în largul lor. Clopoțel râdea fericită la glumele colegilor. Se ridica din coș și i se alătura fratelui ei câteodată, provocându-l la slalomuri uriașe în aer.

Lumina aurie a amurgului invita la sărbătoare. Valurile cu dantelă albă dansau pe suprafața albastru deschis a mării care, undeva departe, la orizont, se îngemăna cu cerul purpuriu al după-amiezei târzii de vară. Mica trupă pe bicicletă ajunsese deja în apropiere de șirul de plopi care marca granița orășelului unde se ținea concursul. Dar chiar înainte de a intra în oraș pe poteca îngustă care se întindea alene între doi plopi, Clopoțel se așeză pe umărul lui Moș Toma și-i șopti la ureche:

– Moș Toma, te rog lasă-ne să zburăm până la mare, acum. Să ne răcorim puțin. O să ne poarte și noroc, o să vezi.

– Trebuie să înceapă concursul, Clopoțel și aveți nevoie de puțin timp să vă odihniți că v-ați zbănțuit tot drumul. Ar fi mai bine să mergem direct la Splendida, îi răspunse bătrânelul tot în șoaptă.

Dar frânturi din scurta conversație ajunseră la urechiușele ciulite ale Garofiței care începu să întrebe agitată:

– Ce? Ce? Ce spuneți acolo? Unde vrei să mergem, Clopoțel?

– Mă gândeam să zburăm repede până la mare, să respirăm briza de seară și apoi să ne grăbim la Splendida.

– Da! Da!, izbucni aprobarea imediată a corului entuziast. Haideți la mare, să zburăm deasupra valurilor, să ne răcorim.

– Dar copii…, începu Moș Toma. Fără succes, însă. Elevii lui Flaut Fermecat erau deja la jumătatea drumului înspre plajă.

– Du-te cu ei, Bob, și ai, te rog, grijă să nu zăbovească, altfel întârziem la concurs și mă omoară doamna Flaut Fermecat. Ca să nu mai spun de domnul Aripi Cărămizii care dorește de atâta vreme să-și vadă nepoata pe scenă.

– Fii fără grijă, Moș Toma. Îi aduc eu înapoi, cât ai clipi.

Și Bob o luă la goană după năzdrăvani. Aceștia erau de acum deasupra valurilor, zburând cât de jos puteau pentru a se răcori. Stropi mari și sărați săreau în toate părțile din crestele valurilor și se aninau de costumașele elegante și blănița coriștilor.

– Vai de mine, ce mă fac cu ei?, se întrebă Bob deja panicat de priveliștea aceea de circ.

– Uite, Bob, mă dau pe tobogan!, îi strigă, prin vacarm, Năsturel.

Micul corist urmări în zbor creasta unui val și apoi dispăru înghițit de apă. Sau, cel puțin, așa i se păru lui Bob de Mazăre. Adolescentul, speriat de-a-binelea, se avântă în adânc, înfruntând valurile înspumate, pentru a-l salva de la înec. Înotă pe sub apă, căutându-l cu privirea și sperând că nu era prea târziu. Însă, apa albastru-verzui transparentă nu ascundea nici un trupușor negru cu aripioare. ,,L-or fi dus valurile înspre țărm”, își auzi Bob gândurile bubuindu-i în cap. Și ieși la suprafață drept în sus, cu botul înainte, urmat de o coadă stufoasă de apă și spumă. Deasupra valurilor, trupa de coriști zburătăcea neliniștită strigându-i numele.

– Bob! Bob! Unde ești?, strigau micuții într-un glas.

– Bob!, țipă Clopoțel ascuțit, când dădu cu ochii de el. Am crezut că te-ai înecat!

Fetița se repezi la el și-l îmbrățișă așa ud cum era. De la mică distanță, Năsturel urmărea scena cu un aer nevinovat. Bob îl privi buimac, cu ochii înotându-i în apă sărată, ca și cum ar fi fost beat.

– Unde-ai fost, copile?, se răsti el. Ai băgat spaima în mine. Te-am căutat peste tot prin apă…

– Am fost cu ceilalți tot timpul, îngăimă vinovatul cu jumătate de glas. Doar că m-am dat pe val…am vrut să-ți fac o surpriză. Să vezi că și eu sunt mare și pot face aceleași lucruri ca tine și Țepi. După aceea, nu te-am mai văzut și am crezut că ai murit în valuri…

Aici, glasul micuțului se frânse într-un suspin urmat de câteva hohote de plâns. Trupușorul cu blăniță neagră și costumaș albastru tremura ca frunza în vânt.

– Ei, haide, nu e cazul să plângi, încercă Bob să-l consoleze. M-am speriat, atâta tot și acum sunt ud ca o murătură toamna.

– Când o să te vadă mama și tata…, începu Clopoțel.

– N-o să spună nimic. O să stau în spate, undeva, și o să aștept să mă usuc. Dar acum, să mergem, că dacă nu, nu mai ajungem niciodată și nu cred că asta vreți după atâta muncă, nu?

– Nu, nu, nu asta vrem, aprobară piticii într-un glas. Să mergem!

Și grupul vesel țâșni înapoi, înspre poteca îngustă și plopii ce străjuiau intrarea în orașul unde concursul de canto urma să înceapă când orologiul de pe turla Splendidei avea să bată ora nouă.

Capitolul VII ”Peștera Roz”

Razele calde și prietenoase ale soarelui deveniră fierbinți. În micul cimitir, timpul continuă să se scurgă neobosit. Sfârșitul lunii iunie aduse două evenimente mult așteptate de întreaga comunitate de lilieci care alesese să viețuiască printre morminte. Primul, trăit cu entuziasm de către micuți, fusese venirea vacanței mari. Aceștia sărbătoriră terminarea anului școlar printr-o zi specială, pe care o petrecură afară, jucând slalom printre morminte. De data aceasta, invitară și micuți din alte comunități din orășel. Cimitirul se umplu de râsete și bună dispoziție. La amiază, mamele liliac din clopotniță, își serviră odraslele și oaspeții acestora cu sandviciuri și socată. Seara, adulții din clopotniță organizară un picnic în grădina învecinată cimitirului pentru micii lilieci oaspeți și părinții acestora. Ca de obicei, petrecerea se prelungi până târziu. Clopoțel animă întâlnirea cu glăsciorul ei nepământesc în timp ce un uriaș foc de tabără lumina violetul de catifea al nopții. Copiii dansară în jurul focului, cântară și se zburătăciră prin grădină. Adulții petrecură câteva ore discutând despre copiii lor, talentele acestora, probleme legate de școala care tocmai se terminase și altele legate de orășel și viața lor. Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți onorară și ei invitația la picnic. La fel făcu și Gură Spartă pe care îl cunoșteau deja aproape toți liliecii din micul oraș de la malul mării. Deși obosit frânt după zile întregi în care lucrase pe brânci la numărul doi al revistei, cioroiul rezistă eroic până la final. Mai mult, el găsi energia să-și delecteze oaspeții adulți și copii cu povești și întâmplări din alte timpuri, cu păsări și oameni care nu mai erau demult printre cei vii.

 Apoi, într-o noapte înstelată cu lună plină, Firicel de Pai dădu naștere unei fetițe cu blăniță cafenie și aripioare aproape transparente. Micuța avea ochișori albaștri ca cerul de mai. Comunitatea din cimitir sărbători evenimentul cu un alt picnic în amurg. Aleseră malul mării cu plaja sa aurie din fața Peșterii Roz. Nisipul era fierbinte și curat, răcorit de valurile înspumate ale mării care, învolburate de vânturile din larg, alergau fără răgaz spre țărm pentru a se sparge acolo în miliarde de diamante împodobite cu culorile curcubeului. Firicel își boteză fetița Azur, mândră că micuța ei avea ochi atât de speciali, pentru că, culoarea acestora era într-adevăr o raritate printre lilieci. La sfârșitul petrecerii, cele șapte ,,legende” împreună cu Freddy îl invitară pe Gură Spartă în peșteră. 

– Este o adevărată onoare pentru mine să vă urmez în interiorul acestui sanctuar sacru pentru voi și vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o arătați, domnilor, le spuse cioroiul, copleșit de încă o dovadă de încredere din partea înaripaților cu care își împărțea acum viața. Deși locuiesc în acest oraș de-o viață, nu am îndrăznit să calc pragul peșterii niciodată. Am auzit multe lucruri despre ea dar atât. Mi-am înfrânat întotdeauna curiozitatea. Cu greu, dar am reușit mereu să-mi calc pe inimă.

– Este sanctuarul nostru, așa cum spuneți, domnule Gură Spartă și, de când existăm aici, nimeni, om sau înaripat sau altă viețuitoare nu s-a avântat prea departe în galeriile roz ale acestei peșteri. Și asta, nu pentru că le-am interzis noi, ci pur și simplu datorită energiilor acestui loc, îl lămuri Aripi Cărămizii. Peștera e ca un organism viu. Ea îi alege pe cei pe care dorește să-i primească în măruntaiele ei iar astăzi, dumneavoastră sunteți unul dintre aleși. Freddy, te rog să-i dai torța domnului Gură Spartă. El are nevoie de lumină pentru a vedea în întuneric, își încheie micul discurs Aripi Cărămizii.

– Da, tată, imediat, și cioroiul se trezi sub nasul lui bătrân cu o torță mică ce răspândea o lumină vie și puternică în jur.

– Vă rog să ne urmați înăuntru, mai adaugă tatăl lui Freddy și se făcu nevăzut în răcoarea sanctuarului. Ceilalți intrară în tăcere.

Cei nouă înaripați vizitară două dintre cele șapte galerii ale Peșterii Roz. Cea de la intrare era destul de îngustă dar înaltă, semănând cu un tunel cu pereții netezi, gri deschis străbătuți de filoane groase de culoare roz. Aici nu existau nici stalactite nici stalagmite. Un pârâiaș repede cu apă curată asemenea cristalului sălta peste pietrele gri și roz din pardoseala galeriei. Șoptitul zglobiu al apei îi aminti lui Gură Spartă glasul îngeresc al Clopoțelului și cel foarte tineresc al bunicii ei paterne, Steluță. Pentru o clipă, revăzu chipul învăluit în mister al acesteia și ochii aceia albastru-verzui, nepământești. Se scutură să se dezmeticească și constată că, purtat pe aripile gândurilor, rămăsese în urma grupului. Liliecii erau mult în față, spre capătul tunelului. Se grăbi să-i ajungă dar, în ciuda vitezei, observă că, din loc în loc, stânca peretelui forma un fel de buzunar plin până la refuz cu apă cristalină. Se apropie de una dintre aceste minuni și își înmuie aripa liberă în apă. Era rece ca gheața. Puțin mai încolo, se căsca o gură întunecoasă și se simțea un curent de aer călduț. ,,Trebuie să fie intrarea într-o altă galerie. Și uite și pârâiașul…”, gândi cioroiul repede, apropiind flacăra de deschizătură. Apoi, se alătură liliecilor și trecură într-o galerie aflată în stânga. Spre deosebire de prima, aceasta era mult mai spațioasă. Tunelul se deschidea într-o sală mare, aflată cu o treaptă mai sus. Pereții erau tot gri, străbătuți de aceleași filoane groase, roz. Pârâiașul se lărgea și el. Aici semăna cu un râu de dimensiuni mai mici dar apa era la fel de cristalină. Chiar în mijlocul galeriei, pârâul se vărsa într-un mic lac. Prin apa transparentă se putea vedea fundul acestuia, acoperit cu nisip fin și auriu ca și cel de pe plajă. Examinându-l cu atenție, Gură Spartă zări scoici sidefii și pietre albe, ovale sau rotunde, șlefuite de apa care le modelase în neobosita ei trecere. Din loc în loc, tavanul și podeaua sălii erau presărate cu stalagmite și stalactite. Unele dintre acestea se uniseră în decursul  miliardelor de ani și formaseră coloane groase roz, care păreau că susțin bolta. Dar bineînțeles că aceasta era o simplă iluzie. ,,Tavanul acesta stă aici de milioane de ani, de la începuturile lumii când nici ciorile, nici oamenii și nici liliecii nu existau. Erau doar soarele, luna, stelele, vânturile și apa. O groază de apă. Și ea a săpat stânca mereu și mereu până când roca a cedat insistențelor și i-a dat voie surorii ei zglobii să-și sape drum. Și uite așa, încet încet, a apărut Peștera Roz, cu tavanul ei susținut de pilaștri…”, își depăna cioroiul gândurile privind în jur la măreția naturii. Trupa de lilieci se oglindea în apele cristaline ale lacului. Se așezaseră în semicerc, cu fața înspre acesta. Umerii lor lați, dădeau impresia că sunt tineri și în putere. Dar părul nins care le împodobea capetele le trăda vârsta înaintată. Ei erau patriarhii comunităților din orășel. Toată lumea îi asculta și-i venera. Cuvântul lor era lege. Dar această lege era mereu discutată cu ceilalți fiindcă ,,legendele” nu impuneau nimănui nimic. Rolul lor era să-i îndrume pe ceilalți, nu să le impună propria lor voință. Toți liliecii născuți și crescuți în orășelul de la malul mării se formaseră în umbra lor. Și o făcuseră bine.

– La ce vă gândiți, domnule Gură Spartă?, vru să știe Botgros, unul dintre cei șapte venerabili. Acesta nu i se adresase niciodată cioroiului.  

– Mă gândesc la peștera aceasta, la milioanele de ani în care apa a săpat cu răbdare fiecare milimetru de stâncă și cum nu a renunțat niciodată. Și cum datorită perseverenței ei, noi ne bucurăm astăzi, aici, de aceste adevărate miracole care ne înconjoară…

–  Asta așa este, îl aprobă Botgros, dacă nu ar fi fost acest pârâiaș zglobiu, noi nu am fi stat azi aici să ne bucurăm ochii și mintea. Și strămoșii noștri au stat cândva aici, în aceste galerii, au trăit necazuri și bucurii, și-au crescut copiii și au trecut dincolo, la cele veșnice. Noi suntem cei care trebuie să ducem mai departe moștenirea lor. Iar dumneavoastră ne-ați fost trimis ca un dar care ne ajută să păstrăm această moștenire și să o facem cunoscută copiilor și nepoților noștri. Și nu numai lor. Experiența și mintea dumneavoastră ascuțită sunt bunuri de mare preț. Nu putem decât să fim recunoscători că vă avem aici.

– Eu sunt cel recunoscător și care vă mulțumește tuturor că m-ați acceptat după toate neplăcerile pe care vi le-am făcut.

– Trecutul este ceva ce nu poate fi schimbat, domnule Gură Spartă, interveni Aripi Cărămizii, dar în schimb, putem avea grijă de ceea ce vom face în viitor. Dumneavoastră sunteți un exemplu viu că oricine se poate schimba, la orice vârstă. Are nevoie doar de voință.

– Aveți dreptate, domnule Aripi Cărămizii. Însă, eu am avut pe lângă voința proprie, sprijinul necondiționat și căldura cu care m-ați înconjurat voi toți. Noaptea aceea în care domnul Freddy și restul liliecilor din clopotniță mi-au salvat viața a fost momentul de cotitură în care am înțeles că de fapt, până atunci, în egoismul meu, îmi irosisem viața. Am știut atunci, că trebuie să fac ceva util, să vă ajut, să vă răsplătesc. Până la urmă, nu aveați nicio obligație față de mine. Ați fi putut să-mi întoarceți spatele așa cum o făcusem eu cu voi de atâtea ori.

– Da, numai că asta nu ne-ar fi ajutat nici pe unii și nici pe alții. Iar azi, nu am mai fi aici împreună, comentă scurt, Botgros.  

– Sunt întru totul de acord, Botgros, replică Aripi Cărămizii. În același timp, trebuie să recunoaștem că nimic nu e la voia întâmplării. Tot ceea ce s-a petrecut în noaptea aceea a avut un scop bine definit și anume, ca noi, lilieci și ciori, să ne apropiem și să ne descoperim reciproc. Aveam nevoie unii de alții și, iată-ne aici, împreună. Domnul Gură Spartă trebuia să învețe lecția prieteniei  cu tot ce presupune ea, iar noi, liliecii, trebuia să învățăm cum să trăim cu alții, diferiți de noi și să-i acceptăm în mijlocul nostru, cu calitățile și defectele lor, fără să-i judecăm.

– Pentru că nimeni nu e perfect, nu-i așa?, interveni Freddy care până atunci ascultase doar, schimbul de replici dintre cei mai vârstnici.

– Nu, nimeni nu e perfect, nici măcar aproape de perfecțiune, domnule Freddy, îi răspunse Gură Spartă pe nerăsuflate, cu toate că eu, în mândria mea prostească, până în noaptea aceea care mi-a schimbat viața, am crezut…de fapt, eram convins că sunt perfect. Dar habar nu aveam pe ce cărare greșită mergeam de ani și ani. De aceea vă disprețuiam pe voi, pe toți, și nu numai pe voi. Eu disprețuiam pe toată lumea și nu acceptam pe nimeni în jurul meu, nici ca să-mi dea o mână de ajutor după cum poate că vă amintiți.

În acest punct, cioroiul se opri și-l privi fix pe Freddy. Acesta îl privi și el și-i zâmbi dar nu spuse nimic. Amintirea acelei seri și a replicilor dure pe care le aruncaseră Gură Spartă și Foiță de Aur pluti pentru câteva secunde în tăcerea roz a peșterii sanctuar. Cei șapte lilieci vârstnici ascultau în tăcere, oglindindu-și trupurile încă vânjoase în apa cristalină a micului lac din centrul galeriei. Niciunul nu puse vreo întrebare și nu făcu vreun comentariu. Frânturi din întâmplările acelei seri, preludiul a ceea ce trăiau acum, ajunseseră și la urechile lor. Dar, ca de obicei, legendarii lilieci, nu se grăbiseră să tragă concluzii. Ei lăsaseră timpul să-și spună cuvântul iar acesta clarificase lucrurile ca întotdeauna. Cioroiul egoist și respingător își arătase treptat adevărata față. Când sloiul de gheață din sufletul lui se topise, Gură Spartă devenise unul dintre cei mai respectați înaripați din orășel. Munca la revista Aripi îl adusese în contact cu toate comunitățile de lilieci ce viețuiau acolo, la malul mării. Iar în dialogul cu ei, cioroiul își arătase nu numai inteligența și priceperea în mânuirea cuvintelor și a ideilor ci și micile slăbiciuni. Dar niciun liliac nu îl judecase în vreun fel. Toți învățaseră să-l accepte așa cum era. Și, în cele din urmă, niciunul nu regretase această apropiere. Învățaseră unii de la alții. Se împrieteniseră, se descoperiseră. Cioroiul devenise unul de-al lor. Nimeni nu mai ținea cont de faptul că trupul lui bătrân era acoperit de pene nu de blăniță și că, în loc de botișor, el avea un cioc ce croncănea mereu. Acest croncănit, temut și antipatic în trecut, devenise atât de familiar și de simpatizat în orășel încât toți, adulți, bătrâni și copii zâmbeau la auzul lui. Sufletul și priceperea pe care le pusese în slujba comunităților de lilieci îi câștigaseră un loc și în inima celor șapte ,,legende” care, simțind chemarea Peșterii Roz, nu ezitaseră să-l invite în galeriile milenare ale acesteia. Știau că cioroiul se va ridica la înălțimea momentului și de data aceasta. Și într-adevăr, nu-i dezamăgise.    

Cei nouă înaripați continuară să stea pe marginea lacului lăsând tăcerea să vorbească în locul lor. Se auzea clipocitul repede al râulețului și îi înconjura același aer călduț pe care îl simțise Gură Spartă în prima galerie. Întunericul adânc era brăzdat de fâșii de lumină aurie de la mica torță a cioroiului. Umbrele lor se întindeau alene pe podeaua și pereții netezi ai peșterii. Timpul trecea nevăzut, în vârful picioarelor.

– Cred că au mijit zorile deja, tată. Poate ar trebui să ne întoarcem acasă. Sunt sigur că sunteți obosiți toți și trebuie să vă odihniți. Nu vreau să se îngrijoreze mama.

– Ai dreptate, Freddy. E timpul să plecăm acasă, îi răspunse Aripi Cărămizii. Domnule Gură Spartă, sper că v-a făcut plăcere mica noastră plimbare nocturnă…

– Da, a fost o experiență neașteptată pentru care nu pot decât să vă mulțumesc.

– Nu aveți pentru ce să ne mulțumiți. Ați meritat-o. Ah, să nu uit! Cum merge lucrul la noul număr al revistei?

– Foarte bine, deocamdată. Am destul material pentru a-l scoate dar aș dori să aștept până după concertul copiilor pentru a putea să includ și o relatare despre acesta.

– V-ați gândit foarte bine. Toți așteptăm cu nerăbdare evenimentul și sperăm că Clopoțelul nostru și corul o să facă treabă bună!

– Așa va fi, tată, o să vezi, interveni Freddy. Doamna Flaut spune că elevii ei sunt bine pregătiți și, chiar dacă nu o să câștige marele premiu, nu o să ne facă de rușine.

Acestea fiind zise, ,,legendele”, Freddy și Gură Spartă zburară înapoi, spre gura peșterii. Afară, întunericul nopții se abandona în brațele dogoritoare ale unei noi zile de vară. O rază gingașă de soare se întinsese timid peste boltă. Dedesubt, valurile înspumate ale mării se spărgeau neobosite de stâncile mici și ascuțite care străjuiau ici și acolo, malul. Mica trupă se opri să contemple răsăritul în fața peșterii, scăldată de briza dimineții și apoi își luă zborul înspre oraș.

 

Capitolul VI ,,Printre lilieci și arici”

Zilele lui Gură Spartă în comunitatea vechilor inamici ce obișnuiau să privească lumea de-a-ndoaselea, erau încântătoare și fără griji. Treceau una după alta și chiar dacă păreau la fel, se întâmpla mereu câte ceva care nu lăsa monotonia să se instaleze în clopotniță. Cioroiul avea impresia că trăise cu liliecii toată viața. Singurătatea cu care fusese obișnuit luase sfârșit. O înlocuiseră râsetele micilor lilieci și jocurile lor, cântecele lui Clopoțel, conversațiile cu Freddy, Foiță de Aur și vecinii lor, aricii, și picnicurile sub clar de lună. Departe de a-l deranja, veselia și sunetele de tot felul din jur îi animau viața. Dimineața se trezea inspirând aburii parfumați ce ieșeau din ceaiurile pregătite de Foiță. Întotdeauna, aceștia se amestecau cu aroma cafelei preparate pe rând, de fiecare dintre doamnele liliac într-un ceainic mare, electric, așezat pe o mică lespede de piatră în centrul clopotniței. Spre marea surprindere a lui Gură Spartă, micuța comunitate din cimitir era o mare iubitoare a rafinatei băuturi. Tocmai din această cauză, băutul cafelei în clopotnița bisericuței era un adevărat ritual. Liliecii se trezeau dis-de-dimineață pentru că micuții mergeau încă la școală și la grădiniță iar tații lor, la muncă. În timp ce copiii mâncau în tihnă, una dintre doamnele liliac prepara cafeaua în ceainic iar o alta scotea serviciul pentru cafea al comunității din cutia lui specială și umplea ceșcuțele de alabastru aproape transparent cu licoarea aromată și îmbietoare. Fiecare liliac primea un cubuleț de zahăr brun și un polonic mic de lapte cu miere. Șervețele cu flori multicolore însoțeau fiecare ceșcuță. Cafeaua era savurată în liniște de către toți adulții dar, din când în când, liniștea era animată de discuții legate de diverse subiecte ce interesau fie una dintre familii fie toată comunitatea. De regulă, liliecii își beau licoarea aromată în clopotniță, așezați care pe unde se simțea bine. Alteori, dacă vremea era foarte frumoasă, și asta se întâmpla de primăvara devreme până toamna târziu, liliecii ieșeau în micul cimitir, se așezau pe două dintre mormintele de marmură sculptată și petreceau jumătatea de oră dedicată cafelei împreună la umbra tufelor de glicină albă și roz. Uneori, se întâmpla ca doamnele liliac să se așeze pe unul dintre morminte iar soții lor pe celălalt în timp ce copiii rămâneau sus în clopotniță și se pregăteau pentru ziua ce abia începea. Dar, indiferent de ceea ce se discuta în cele două grupuri, între membrii comunității nu existau secrete și nici bârfe. Liliecii detestau bârfele și minciunile și încercau să-i crească pe cei mici în spiritul cinstei, onoarei și dreptății. Iar eforturile lor dădeau roade. Micii lilieci erau cuminți, ascultători și respectuoși cu cei din jurul lor, fie că era vorba de domnul Gură Spartă, cum îl numeau toți pe bătrânul cioroi, de Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți, Moș Toma pe care îl adora toată lumea, Săltăreața sau de oricine altcineva. Cu toate că educația lor era strictă, liliecii cei mici se bucurau de libertate deplină. Astfel, părinții lor doreau să-i învețe să-și asume responsabilitatea faptelor lor încă de la o vârstă fragedă. Școala și grădinița aveau un loc de căpătâi în viața tuturor comunităților de lilieci din orășelul de la malul mării. Tinerii elevi erau sfătuiți să învețe cât mai bine fiindcă, spuneau ,,legendele”, adică cei mai vârstnici și înțelepți dintre lilieci, învățătura îți dă lumină și te pregătește pentru viață. Pentru ca pregătirea micuților să fie cât mai completă, părinții grijulii își trimiteau copiii în timpul liber la școala de muzică, de balet sau de dans modern sau la cea de arte unde învățau să picteze, să deseneze sau să modeleze. Drept răsplată pentru hărnicia și respectul de care dădeau dovadă, părinții lilieci îi luau cu ei la vânătorile de insecte, la picnicuri și la toate evenimentele frumoase care se organizau în comunitățile lor înaripate.

Trifoi și Țepi nu luau parte la ritualul cafelei pentru că doamnei arici nu-i plăcea cafeaua. Cu toate acestea, câteodată, când înaripații își savurau cafeaua în cimitir, cei doi arici ieșeau și ei la o poveste. Trifoi se alătura adulților în timp ce fiul ei, își aștepta prietenul liliac sprijinit de zidul bisericuței sau făcându-și înviorarea de dimineață în jurul acesteia. Nici Săltăreața nu era prezentă deoarece ea trebuia să ajungă în parcul central, la Hanul Frunză de Stejar, dimineața devreme, înainte de sosirea primilor clienți. Din această cauză, veverița cea veselă pleca din clopotniță înainte de ivirea zorilor astfel că, la vremea când micuța comunitate își savura cafeaua, Săltăreața lucra deja de zor ajutându-și patronul la treburile de zi cu zi. Moș Toma lua și el parte uneori la acest ritual. Atunci când treburi urgente îl trimiteau în oraș în zori de zi, bătrânelul făcea întotdeauna un ocol să-și salute prietenii din clopotniță. Cu aceste ocazii, el rămânea cu ei și-și servea cafeaua de dimineață. De obicei, însă, Moș Toma mergea la bisericuța din cimitir de trei ori pe săptămână, pe la amiază. În calitate de custode al vechiului monument, bătrânelul se ocupa de întreținerea locașului. Avea grijă ca înăuntru să fie curățenie, toate obiectele de cult să fie la locul lor și fereastra de urgență să fie mereu întredeschisă pentru ca să asigure accesul comunității de lilieci în clopotniță în caz de nevoie stringentă sau al micuților înscriși la școala de muzică. De trei ori pe săptămână, Foiță de Aur pregătea cafea special pentru Moș Toma, în același ceainic electric de pe lespedea de piatră din centrul clopotniței. Odată cu cafeaua cu lapte și miere, lui Moș Toma i se servea și prânzul, jos în bisericuță. Foiță era o gospodină desăvârșită iar bătrânelul, care era văduv de aproape douăzeci de ani și locuia singur căci copiii erau departe, se bucura că are o masă caldă la amiază. Și pentru că știa că nu are cine sa-i gătească, Foiță îi pregătea întotdeauna un sufertaș cu mâncare pentru a doua zi, când Moș Toma nu avea program la bisericuță. Nu uita niciodată să-l invite și sâmbăta și duminica să-i viziteze dar bătrânelul, care nu dorea să abuzeze de bunăvoința prietenilor lui înaripați, onora invitația Foiței doar de două ori într-o lună. Dar ori de câte ori îi întâlnea, indiferent de ocazie, Moș Toma se bucura. El iubea liliecii exact pentru acele calități pentru care cioroiul îi invidiase atâta vreme. Alături de ei, bătrânelul se simțea ca într-o familie. Iar înaripații vedeau în custodele bisericuței lor, un părinte înțelept pe a cărui judecată se puteau baza. De fapt, în ultima vreme, atunci când venea vorba despre el, liliecii îl numeau ,,Legenda Moș Toma” sau ,,Venerabilul nostru Moș Toma”, titlurile cu care își răsfățau cei mai respectați, înțelepți și vârstnici membrii ai comunității din orășel.

Vara se instala cu pași grăbiți în micul oraș de la malul mării. Soarele răsărea dis-de-dimineață și scălda străzile, casele, parcurile și cimitirul liliecilor în razele sale prietenoase, aurii și calde. Timpul dedicat cursurilor la școală și grădiniță alerga cu repeziciune către linia finală. Liniștea din cimitir era tot mai des înlocuită de trilurile vesele ale Clopoțelului și ale celorlalți copii din comunitate care, cu teme tot mai puține, aveau timp mai mult de joacă. La amiază, când reveneau acasă, în clopotnița bisericuței, micii lilieci luau prânzul pregătit de mamele lor grijulii. Apoi, dacă nu aveau nicio problemă de rezolvat la matematică, vreo hartă de desenat la geografie sau de scris o compunere, se întâlneau afară în cimitir, sub tufele de glicină sau la umbra răcoroasă a unei cripte, la joacă. Jocurile preferate de micuți erau de-a v-ați ascunsa și slalom printre morminte. Și cum aproape toți se născuseră acolo, în vechiul cimitir, acesta nu mai avea demult nicio taină pentru ei. Micii înaripați cunoșteau toate cotloanele, ascunzătorile și scorburile copacilor, toate pietrele funerare și toate potecile întortocheate. Nici un străin de locul acela nu ar fi putut să-l găsească vreodată pe unul dintre năzdrăvanii înaripați ascuns în vreun cotlon tainic numai de el știut. Tocmai de aceea, micii lilieci din clopotniță jucau de-a v-ați ascunsa numai între ei și niciodată cu alți micuți veniți din celelalte comunități din orășel. Fiindcă, oricine altcineva ar fi îndrăznit să se aventureze în labirintul din cimitir ar fi riscat să se piardă iar înaripații din clopotniță nu doreau să aibă pe nimeni pe conștiință. Slalomul printre morminte era în schimb, accesibil tuturor, chiar și străinilor. Tot ce trebuia să faci era să zbori cât de repede poți printre cripte și cruci funerare, încercând să-l prinzi pe cel din fața ta. Bineînțeles, că toți cei implicați în aceste curse de mare viteză trebuiau să stăpânească la perfecție arta zborului, tehnica picajului și a evitării obstacolelor. Jocul era un exercițiu de zbor foarte bun pentru micuții lilieci. Toți adolescenții din clopotniță îl practicaseră la un moment dat, în copilăria lor. Obstacolele peste care și pe lângă care trebuia să treci în vechiul cimitir erau mai puțin înspăimântătoare pentru orice începător în ale zborului decât copacii uriași din parcul central, casele cu câte două sau trei etaje și blocurile din oraș. De asemenea, cimitirul era un loc liniștit, unde nu trăiau decât liliecii și unde lucra numai Moș Toma. Aici, nu existau mașini zgomotoase, copii care țipau și adulți care urau liliecii. De aceea, era unul dintre cele mai potrivite medii în care liliecii cei mici puteau să-și însușească arta zborului. Să-ți întinzi aripile și să zbori prin clopotniță era destul de înfricoșător la început când erai mai mic decât pumnul lui Moș Toma și tot ce era în jur avea dimensiuni gigantice. Asemenea excursii se lăsau cu cucuie sau cu aripioare frânte câteodată, însă micii lilieci nu abandonau niciodată. Astfel că, cu timpul, interiorul clopotniței devenea prea mic pentru orice liliac începător iar acesta se avânta în necunoscutul din cimitir unde jocul de-a v-ați ascunsa era un antrenament eficient, care-i perfecționa arta zborului. Și aici existau incidente la început, pentru că spațiul era mult mai vast decât interiorul clopotniței iar obstacolele mai mari sau mai mici erau la tot pasul. Dar în cimitir, învățăceii își însușeau tehnici care le erau utile pentru tot restul vieții, de aceea, în ciuda dificultăților, ei perseverau mereu. Învățau experimentând, chiar dacă asta însemna să dai cu capul de o cruce și să vezi steluțe verzi, să-ți lovești picioarele de marginea unui mormânt de marmură pentru că nu ți-ai dat seama cât de înalt era sau pur și simplu să te lipești de peretele unei cripte pentru că ți-a apărut în față pe neașteptate când tu goneai cu toată viteza zburătăcindu-ți un prieten, care, mai experimentat, cunoștea zona și a reușit să evite impactul în ultima clipă.

                                                                         ***

De când se mutase cu liliecii în clopotniță, Gură Spartă obișnuia să iasă în cimitir după-amiaza și să asiste la jocurile micilor înaripați așezat comod într-un șezlong de pânză pe care îl întindea pe capacul unuia dintre mormintele de marmură sculptată aflat în apropierea bisericuței. Monumentul vechi de două secole se afla la umbra unui mesteacăn așa că, cioroiul profita din plin să-și încălzească oasele bătrâne fără ca soarele să-l lovească direct în cap. Dacă dorea să se odihnească, atunci își lua ochelarii de soare pe care și-i așeza pe nas și se întindea alene la umbra mesteacănului, moțăind. Dar cum cioroiul era totuși o fire foarte activă, momentele de moțăială erau rare și de aceea, un lux. De cele mai multe ori, Gură Spartă se odihnea activ, citind o carte sau scriind articole pentru noua revistă a comunității pe care se angajase să o scrie el însuși cu contribuția tuturor liliecilor din orășel. Aceasta urma să cuprindă știri din lumea lor și nu numai. Cioroiul dorea ca, în timp, să introducă articole de cultură prin care comunitățile înaripate să se familiarizeze cu ceea ce au creat oamenii de-a lungul milenarei lor existențe. El considera că liliecii aveau nevoie de astfel de modele pentru a-și lărgi orizonturile și pentru a învăța să-i cunoască pe oamenii cu care, vrând, nevrând, trebuiau să conviețuiască. Primise și aprobarea ,,legendelor” de la vechea vilă. Aceștia, nu numai că îi salutaseră ideea cu entuziasm dar îi și promiseseră să-l ajute financiar pentru a putea să scoată revista într-un număr adecvat de exemplare care să ajungă în toate comunitățile de lilieci din micul oraș. Toată lumea trebuia să beneficieze de știința și erudiția domnului Gură Spartă și totodată, să-și descopere talentele ascunse contribuind la revistă. Așa că, cioroiul își petrecea diminețile și unele seri, zburând prin orășel, de la o comunitate la alta și vorbind cu liliecii de toate vârstele. Avea tot timpul la el ochelarii de citit și o geantă petrecută peste piept care conținea un minuscul laptop primit în dar de la comunitatea din clopotniță, un caiet cu linii și un pix pentru note urgente precum și un reportofon cu care putea să înregistreze diverse mărturii despre evenimente aproape uitate. Avea și un mic aparat de fotografiat cu care imortaliza portrete și peisaje. Tot ceea ce culegea se transforma în articole de mai mare sau mai mică întindere, scrise cu grijă și respect față de subiecți și subiecte. Poze inedite animau paginile bogate ale revistei. Primul număr fusese un real succes cu contribuții din partea multor lilieci din toate comunitățile. Cioroiul strânsese cu atenție desene ale micilor înaripați, le prelucrase la calculator și le presărase din loc în loc, în revistă. Aceasta conținea un interviu cu Flaut Fermecat, în care profesoara de muzică vorbea despre cariera ei artistică, despre elevii ei și concertul ce urma să aibă loc în curând și nu în ultimul rând, despre speranța pe care și-o punea în Clopoțel, fiica lui Freddy și a Foiței. Gură Spartă adăugase articolului și o poză mare, color, în care apăreau Flaut și Clopoțel în timpul repetițiilor pentru concert. Profesoara purta voaleta și jobenul violet iar Clopoțel avea părul împletit în două cozi legate la capete cu fundițe albe cu buline roșii. Cioroiul introdusese și primul articol dintr-o serie despre istoria liliecilor din orășel, așa cum i-o relataseră ,,legendele” în câteva interviuri pe care le luase în podul vechii vile din centru. La insistențele acelorași ,,legende”, Gură Spartă scrisese un articol despre contribuția familiei lui la istoria modernă a orășelului de la malul mării. În paginile acestui prim număr, își făcuse loc și un interviu despre cei doi arici care sălășluiau în vechiul cimitir al bisericuței. Mama și fiul vorbiseră despre Picior Iute, moartea prematură a acestuia și greutățile pe care le întâmpinaseră. Dar nu uitaseră să menționeze liniștea și pacea de care se bucurau acum, în comunitatea din cimitir. Ei lăudau liliecii pentru dragostea, prietenia și căldura de care dădeau dovadă mereu. Revista numită Aripi era o reușită datorată articolelor și pozelor din paginile ei care erau de o calitate excepțională. Primul număr era dedicat ,,legendelor” de la vilă și tot ei fuseseră primii care o primiseră îndată ce ieșise de la tiparniță. Gură Spartă personal dusese câteva exemplare la vilă pentru a le înmâna celor mai vârstnici și respectați lilieci din orășel. Aceștia o primiră cu bucurie după care, fiecare se retrăsese în colțul lui pentru a o studia pe îndelete. Între timp, cioroiul fusese servit cu o cafea aburindă chiar de către Steluță, mama lui Freddy. În ciuda vârstei și a experienței, simțea că inima îi bătea atât de tare să-i spargă coșul pieptului în așteptarea verdictului. De când se aciuise în mijlocul liliecilor din vechiul cimitir, Gură Spartă trecuse de la ură, invidie și ciudă la recunoștință, atașament și respect față de înaripații cu blăniță neagră și ochi ca mărgelele. Dorea cu orice preț să le arate că și el era capabil de sentimente nobile. Le pusese la dispoziție mintea sa ascuțită și talentul de a împleti cuvintele cu măiestrie într-o încercare timidă de a-și spăla păcatele. Își deschisese inima față de cei pe care nu demult îi tratase cu răceală și dispreț. Acum, simțea mai mult ca niciodată că nu vrea și nu poate să-i dezamăgească. Toate comunitățile îl cunoșteau deja iar ,,legendele” îi încredințaseră misiunea de a scrie revista lor.

Pentru  a-și domoli emoțiile care îl asaltau, cioroiul lua înghițituri mici din cafeaua îndulcită cu miere și îmbogățită cu scorțișoară. Se uita pe furiș la Steluță care se așezase în fața lui și-l studia.

,,E o mamă foarte tânără pentru un fiu ca Freddy…”, își zise el. ,,Probabil că s-a măritat când era încă o adolescentă. Domnul Aripi Cărămizii e mult mai bătrân. Trebuie să fi fost de-o vârstă cu tatăl ei când a luat-o în căsătorie. Dar cred că a iubit-o foarte mult…”

O privi din nou și Steluță clipi închizându-și pentru o secundă pleoapele cu gene lungi, elegante, întoarse la capete care-i împodobeau ochii albastru-verzui. Avea un nas drept, ca al statuilor din Grecia Antică și păr ca onixul, lung și ondulat. Numai atunci cioroiul își dădu seama că numele i se trăgea de la steaua mică albă care îi împodobea fruntea.

,,E deosebit de frumoasă, oricum. Clopoțel îi seamănă. În schimb, Freddy pare să fi moștenit de la ea numai steaua albă din frunte și a transmis-o mai departe lui Bob. Ce ciudat se așează și genele astea…”, mai apucă să-și spună Gură Spartă înainte ca Steluță să părăsească tăcerea în care se învăluise și să-i spună cu glasul ei tineresc:

– Am auzit multe despre dumneavoastră, domnule Gură Spartă.

– Da, sunt convins, și nu toate de bine, spre rușinea mea. Nu m-am purtat așa cum ar fi trebuit cu fiul dumneavoastră și cu ceilalți lilieci din clopotniță, răspunse cioroiul cu glas aproape șoptit lăsându-și ochii în jos.

– Nu e nimic. Fiul meu este bun la suflet și sunt convinsă că v-a iertat demult. Cât despre vecinii lui, nu cred că cineva v-ar reaminti vreodată vechile neînțelegeri. Vedeți dumneavoastră, domnule Gură Spartă, noi liliecii, în ciuda reputației proaste pe care o avem printre oameni și celelalte viețuitoare, nu facem rău nimănui. De fapt, cred că nici nu am fi capabili de așa ceva. Noi am trăit mereu împreună, în comunități mai mari sau mai mici și ne ajutăm întotdeauna. Dacă ne stă în putință, îi ajutăm și pe alții. Dacă nu, îi lăsăm în pace. Dar nu rănim niciodată pe nimeni.

– Da, am învățat și eu asta, într-un final. Mi-a luat ceva timp și efort dar am înțeles toate astea atunci când, în noaptea în care mi-am pierdut casa strămoșească, bărbații-lilieci din clopotniță și nepotul dumneavoastră m-au ajutat să-mi salvez cărțile și mai ales, viața. Le sunt profund recunoscător. Și, și pentru că mi-au oferit un acoperiș deasupra capului și masa lor deși eu nu făcusem altceva ani întregi decât să-i bârfesc și să-i vorbesc de rău peste tot în oraș.

Cioroiul tăcu și-și lăsă ochii în jos din nou.  Studie podeaua timp de câteva clipe după care o privi pe Steluță și-i zâmbi.

– Eu cred că aveți un suflet frumos, domnule Gură Spartă. Numai că dumneavoastră nu ați fost obișnuit să trăiți într-o mare familie ca noi. Ați fost mai mereu singur, nu-i așa?

– Da, da, așa este. Părinții mei s-au dus demult la cele veșnice iar de atunci sunt singur. Sau, mă, rog, am fost singur, până când am fost ”adoptat” de către ai dumneavoastră… Am fost foarte arogant toată viața. Nu am acceptat pe nimeni în jurul meu. Am refuzat să-mi fac o familie și timpul a trecut. Foarte repede, mult prea repede.

– Dar acum aveți o familie mare, grijulie și iubitoare…

– Da, aveți dreptate și le sunt recunoscător…De fapt, vă sunt recunoscător tuturor. Și soțului dumneavoastră pentru revistă. Mi-a făcut o mare onoare permițându-mi să o scriu și să o coordonez.

– Soțul meu și ceilalți vârstnici din comunitate știu că sunteți foarte capabil și învățat. De aceea v-au încredințat-o. Uite-i! Vin!, exclamă Steluță.

Gură Spartă se întoarse și văzu siluetele celor șapte ,,legende” apropiindu-se. ,,Doamne, sunt într-adevăr extraordinari! Nu-ți vine să crezi că sunt din lumea aceasta!”, își zise  urmărind cu admirație zborul maiestuos al bătrânilor lilieci. Aceștia se agățară de o grindă, contemplându-și interlocutorul cu capul în jos. Capetele lor împodobite cu păr alb impuneau respect. Era suficient să-i privești și-ți dădeai seama imediat că ai în față niște personaje deosebite, cu un statut aparte. Reputația lor depășise demult granițele orășelului de la malul mării. Tatăl lui Freddy luă cuvântul în timp ce ceilalți îl priveau pe cioroi cu ochi rotunzi, negri sau căprui dar toți foarte inteligenți.

– Am studiat revista pe care ne-ați adus-o, domnule Gură Spartă, atât fiecare în liniștea sa cât și împreună. Nu putem decât să vă felicităm. Este remarcabilă! Felicitări încă o dată și vă rugăm să continuați să o scoateți. Noi promitem să vă ajutăm cu tot ce putem. Aveți întregul nostru sprijin.

Gură Spartă simți că rămâne fără aer. Inima începu să-i danseze în piept. Picioarele bătrâne îi tremurau ușor. Reuși să bâiguie:

– Mulțumesc, mulțumesc, domnilor! Mă bucur sincer că vă place. Am pus în ea tot sufletul meu, dacă pot să spun așa. Dar nu aș fi reușit fără ajutorul dumneavoastră și al tuturor celorlalți. Practic, ei au scris revista. Eu doar am ordonat ceea ce au spus ei, am dat formă materialului brut. Atât am făcut.

– Ați făcut totul, domnule Gură Spartă. Fără dumneavoastră, această revistă nu ar fi existat. Iar noi, liliecii, avem nevoie de așa ceva. Copiii noștri trebuie să afle cine le sunt înaintașii, ce au realizat ei. Trebuie să învețe ce lucruri bune au făcut oamenii ca să poată să-i aprecieze și pentru ceea ce au bun în ei. Trebuie să se exprime liber ca să învețe să-și transmită gândurile dar să și le și cenzureze. Aripi va fi o lecție de viață pentru noi toți.

– Mă onorați, domnule Aripi Cărămizii. Mulțumesc din suflet pentru aprecieri, răspunse cioroiul pe nerăsuflate ducându-și aripa dreaptă în dreptul inimii și făcând o mică reverență în fața celor șapte.

– Nu aveți pentru ce. Ele sunt perfect îndreptățite. Așteptăm cu nerăbdare numărul următor.

– Este în lucru deja. Sperăm să vadă lumina tiparului curând.

– Încă ceva, domnule Gură Spartă. Doresc să știu ce s-a ales de vasta dumneavoastră bibliotecă. Unde se află acum?

Cioroiul trase aer în piept și simți că ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Răspunse încet:

– Ceea ce am reușit să recuperez din ea cu ajutorul fiului și nepotului dumneavoastră cât și a vecinilor lor, se află în bisericuța din cimitir. Multe cărți au fost mistuite de flăcări înainte de a putea fi salvate.

În acest punct, Gură Spartă simți că vocea i se pierde și un nod mare și încăpățânat i se așeză de-a curmezișul în gât. Măsură din nou podeaua câteva clipe. Apoi își drese glasul și continuă:

– Aș dori să o pun la dispoziția tuturor liliecilor din orășel și nu numai. Să deschid o bibliotecă publică. Ca semn de mulțumire pentru tot sprijinul și încrederea pe care mi le-ați acordat.

– Din nou o idee extraordinară! Sunteți de acord cu mine, nu-i așa?, se adresă Aripi Cărămizii celorlalți venerabili și Steluței care urmărea conversația în aceeași liniște misterioasă în care părea că se învăluie mereu.

– Da, bineînțeles, aprobară ceilalți în cor.

– O bibliotecă pentru noi toți și generațiile viitoare!, rosti cu entuziasm Steluță și ochii ei albastru-verzui străluciră de fericire.

,,E atât de frumoasă!”, gândi din nou, cioroiul. Și o privi pe mama lui Freddy pentru prima dată, într-un fel aparte. Aripi Cărămizii îi surprinse licărirea din ochi și zâmbi. Știa foarte bine ce efect avea soția sa asupra tuturor.

– O să apelez din nou la înțelepciunea dumneavoastră pentru a pune în practică acest vis.

– Iar noi vă vom sprijini necondiționat, domnule Gură Spartă. Avem nevoie de puțin timp pentru a ne sfătui. Trebuie să găsim cel mai bun amplasament pentru viitoarea bibliotecă astfel ca ea să le fie accesibilă tuturor.

– Bineînțeles, domnule Aripi Cărămizii. O să aștept decizia dumneavoastră. Între timp, eu o să rog noua mea familie să mă ajute să sortez și să cataloghez cărțile.

– Bine, domnule Gură Spartă. Mulțumim încă o dată pentru tot. Noi ne retragem acum. Vă rog să rămâneți să vă beți cafeaua în compania soției mele. La revedere!

– La revedere, domnilor și mulțumesc și eu!

Capitolul V ”Furtuna”

Vântul îndoia crengile bătrânului nuc făcându-le să trosnească. Ploaia cădea în șuvoaie furioase pe pământ măturând tot ce-i ieșea în cale. Micul cimitir de la periferia orășelului se transformase în câteva minute într-un lac de acumulare pe care pluteau crengi, frunze rupte și alte obiecte purtate de vânt și apoi abandonate în grădina în care unii dintre cei mai vechi locuitori ai orășelului de la malul mării își dormeau somnul de veci nederanjați de zeci și chiar sute de ani.

În culcușurile lor din clopotniță, dormeau, feriți de ploaie și de vânt, liliecii, cufundați în vise cu vânători de insecte la lumina lunii, plimbări în Peștera Roz de pe plajă și picnicuri care se prelungeau târziu în noapte sub bolta înstelată.

Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți dormeau neîntorși în vechiul mormânt de piatră de lângă bisericuță. Așternuturile calde și pufoase în care se răsfățau acum erau o răsplată bine meritată după viața grea, plină de privațiuni, pe care o duseseră în oraș după moartea lui Picior Iute, tatăl lui Țepi și soțul lui Trifoi. Acesta murise strivit de un autobuz în urmă cu patru ani. Moartea lui i-a lăsat soția și fiul pe drumuri. Dar, după suferință, sărăcie și peregrinări de ici colo în căutarea unei locuințe potrivite și a unui mediu sănătos pentru fiul ei, viața îi surâsese din nou lui Trifoi atunci când găsise micuța comunitate de lilieci din cimitir. Și cu ei rămăsese.

Familia lui Fir de Iarbă se odihnea și ea în cripta părăsită în așteptarea venirii pe lume a unui nou membru. Leagănul care avea să-i fie culcuș era deja gata. Pișcot nu era însă deloc încântat de evenimentul mult așteptat. El știa că de acum încolo, trebuia să împartă atenția și dragostea părinților cu cel sau cea care avea să vină foarte curând iar el nu dorea asta. Gândul că cineva ar putea să-i ia locul în inima lui Fir și Firicel îl supăra îngrozitor și nu-l lăsa să doarmă. Temerile îi dădeau târcoale și în această noapte furtunoasă de sfârșit de primăvară așa că, micul liliac era treaz. Pe la miezul nopții, doi nori negri se ciocniră și bubuitura asurzitoare care urmă făcu natura să se cutremure. Pișcot sări speriat din culcușul lui și începu să zburătăcească dezorientat prin criptă. Fir și Firicel dormeau adânc, parcă atinși de o vrajă rea. Micuțul se izbi de unul dintre pereții de piatră și țipă scurt. Tatăl se foi puțin dar nu se trezi. Norii se fugăreau unul pe celălalt purtați de vântul furios ce continua să îndoaie crengile copacilor. Deodată, un fulger imens cu două limbi despică bolta cerului lăsând să se vadă întunericul infinitului de dincolo de nori. Una dintre limbile strălucitoare căzu în micul cimitir pârjolind pământul în jur. Cealaltă lovi năprasnic nucul, locuința lui Gură Spartă. Falnicul copac se despică pe loc, ca și cum un topor invizibil l-ar fi tăiat în două. O limbă de foc cuprinse trunchiul bătrân. Acesta se scutură încercând parcă să alunge creatura care începuse să-l strângă în chingi groase, roșii și galbene. Dar flacăra zglobie se întinse lacomă și fierbinte spre coroana bogată. Limbile roșiatice o cuprinseră într-o îmbrățișare ucigătoare urcând sus, tot mai sus, spre vârf, luminând noaptea neagră. Ploaia care cădea torențial nu mai putea să ajute bătrânul copac. În curând, acesta ardea ca o torță ce se legăna în bătaia vântului. Obosit să mai trăiască, nucul depuse armele.

Gură Spartă, care nu închisese un ochi toată noaptea, zburătăcea plin de groază, croncănind, prin coroana în flăcări. Casa strămoșească în care crescuseră, trăiseră și muriseră generații după generații din familia lui, era acum amenințată să se transforme în scrum. Cu fiecare secundă care trecea, focul devenea tot mai puternic iar el, Gură Spartă, se vedea tot mai neputincios în fața potopului fierbinte. Pentru prima dată în viața lui, se simți cu adevărat singur și disperat. ,,Dacă m-ar ajuta și pe mine cineva, măcar o dată în viață. Am fost întotdeauna singur și nu am simțit nevoia să mă apropii de nimeni, dar acum e prea mult pentru mine. Sunt complet depășit și am nevoie de ajutor. Trebuie să-mi salvez locuința și cărțile. Ele nu au voie să cadă pradă focului. Aici e toată munca și știința mea, a părinților, bunicilor și străbunicilor mei. Am nevoie de cineva să mă ajute. Numai de data asta, dar trebuie să fiu ajutat. Oare unde o fi Săltăreața?”, își încheie cioroiul șirul gândurilor și se avântă înspre ramurile de jos, printre flăcări, căutându-și co-locatara. De jur împrejur, totul dogorea.

-O să iau foc dacă mai cobor și o să mă transform în cenușă! Vai, nu credeam că o să sfârșesc astfel, se lamentă Gură Spartă în mijlocul focului. O să mor arzând ca un chibrit și nimeni nu o să-și aducă aminte de mine. Chiar nimeni!…Săltăreațo, Săltăreațo, unde ești?, strigă el cu disperare.

O flacără mică roșie i se anină de aripa stângă și-i pârjoli penajul. Cioroiul o stinse imediat, fluturându-și aripa dar o altă flacără lacomă îi aprinse coada. Zbură ca o rachetă înapoi înspre locuința sa, scuturându-și coada. Printre flăcări, vaietele nucului și zgomotul asurzitor al tunetelor, auzi glasul zglobiu al tinerei veverițe:

– Domnule Gură Spartă! Domnule Gură Spartă! Unde sunteți?

– Sunt aici, înăuntru, Săltăreațo, aici, la mine în casă. Încerc să-mi salvez lucrurile și mai ales cărțile!, îi strigă cioroiul într-un suflet, bucuros că Atotputernicul îi auzise gândurile și-i trimisese ajutorul.

– Vin să vă ajut și eu! Nu vă las singur!, veni răspunsul prompt al veveriței.

Gură Spartă începuse să-și golească vasta bibliotecă, plină ochi cu cărți vechi și valoroase, albume de artă și enciclopedii. Le smulgea din nișele lor săpate în trunchiul falnicului nuc și, cu lacrimi în ochi și strângere de inimă, le arunca în micul lac de dedesubt. ”Mai bine ude decât scrum”, își zise el și-și continuă cu zel treaba. Îi mulțumi Cerului încă o dată pentru co- locatara sa care se oferise să-l ajute dar, nici bine nu-și termină gândul, când își dădu seama că dorința acesteia de a-l ajuta ar fi putut să o coste viața.

– Unde ești, Săltăreațo?

– Jos, în cimitir. M-am adăpostit aici, într-unul dintre morminte când am văzut ce vreme vine. Iar acum, mă lupt cu apele. Dar vin sus, la dumneavoastră, cât bați din palme!

– Nu veni, e prea periculos. Nucul e o vâlvătaie. Dacă încerci să te cațeri, te înghit flăcările! Te rog, rămâi jos!, îi strigă cioroiul. Nu vreau să pățești ceva din cauza mea. Mulțumesc, oricum, pentru că vrei să mă ajuți! Mulțumesc! Dar trebuie să fac asta singur!

Gură Spartă folosea asemenea cuvinte pentru prima dată în viața lui lungă. El nu mulțumise nimănui niciodată pentru nimic. Stătuse mereu departe de toată lumea, se descurcase întotdeauna singur și prin urmare, nu fusese necesar să mulțumească niciodată nimănui. Turnul de fildeș pe care și-l construise de mic, îi fusese un adăpost bun și suficient în toți acești ani dar se dovedea inutil în aceste momente, la vreme de restriște. Pereții transparenți dar solizi de care se înconjurase, care îi permiseseră să vadă în afară dar nu lăsau decât cu greu pe cineva înăuntrul lor, îl sufocau acum. Iar în acest ceas de cumpănă, nu-l puteau feri de furia focului care îi devasta locuința și-i punea în pericol viața. Dar Săltăreața nu era tipul de veveriță care să renunțe atât de ușor, mai ales atunci când era în joc viața cuiva. Și cu toate că Gură Spartă nu făcea parte dintre simpatiile ei, îi era totuși recunoscătoare pentru adăpostul pe care i-l oferise la nevoie. Era momentul acum, să-i întoarcă serviciul pe care i-l făcuse.

-Mă duc să chem liliecii, îi strigă ea cioroiului dar acesta nu o mai putu auzi din cauza bubuiturii unui tunet. Dacă nu îl scoate cineva de acolo, domnul Gură Spartă o să ardă de viu! Trebuie să mă grăbesc!

Din două salturi ajunse lângă mesteacănul înalt de lângă micuța biserică din cimitir. Se cățără în el, sărind din creangă în creangă și, ajungând aproape de clopotniță, începu să strige cât o țineau puterile:

-Domnule Freddy, domnule Freddy! Gură Spartă,…adică domnul Gură Spartă, se corectă ea imediat, are nevoie de ajutor! Domnule Freeeeeddy! Vă rog să-l ajutați!

În clopotnița bisericuței, liliecii se treziseră din cauza furtunii. Se foiau în culcușurile lor neliniștiți dar nimeni nu se uitase afară să vadă nucul arzând. Copiii, inclusiv Clopoțel, dormeau fără grijă, cufundați în paradisurile lor multicolore, îmbătate de mirosul primăverii. Dar Bob de Mazăre era treaz și-și întindea deja aripile gata de zbor. Ceva, nu știa ce, îi șoptea că noaptea aceea nu era una obișnuită. Freddy zbură până la fereastra rotundă și se uită afară, în noapte. Ceea ce văzu îl îngrozi. Se întoarse înspre Foiță și Bob și le spuse având grijă să nu trezească micuții:

-Nucul e în flăcări! Bob, du-te și anunță-i pe ceilalți că ieșim. Numai bărbații!

Când deschise mica fereastră, o văzu pe Săltăreață ceva mai jos, stând în ploaia care se mai domolise. Apa curgea în șuvoaie pe blănița ei roșu-portocaliu.

– Domnul Gură Spartă e în nuc. Își salvează cărțile și nu vrea să iasă de acolo! Vă rog să-l salvați, domnule Freddy!

– Stai liniștită, Săltăreață! Vom face tot posibilul pentru el, numai să vrea să fie ajutat!  Acum, vino în clopotniță la soția mea și rămâi aici. Plouă cu găleata și ești deja udă până la piele. La noi e cald și bine și o să te usuci imediat.

– Mulțumesc, domnule Freddy, zise Săltăreața și, fără să piardă timpul, coborî din mesteacăn, traversă trotuarul îngust ce înconjura bisericuța, escaladă zidul acesteia și pătrunse înăuntru prin fereastra de urgență a comunității.

Freddy, Bob de Mazăre și restul bărbaților lilieci ieșiră din clopotniță și se apropiară de nuc. Trezit din somnul greu în care se cufundase, de tunete, trăsnete și vânt, li se alătură curând și Fir de Iarbă. Din coroana care ardea zburau cărți de toate mărimile și culorile. Unele luau foc, altele scăpau nevătămate. Însă toate ajungeau jos, în micul lac care acoperea acum suprafața cimitirului. Departe, la orizont, apăru o rază portocalie. Mijeau zorile. Tunetele se îndepărtau și perdeaua de ploaie care înecase micul cimitir se transforma din nou în picături mari și calde ce cădeau din ce în ce mai rar. Panglicile luminoase care brăzdaseră cerul cu furie toată noaptea fugiră și ele să se ascundă în alte zări. Numai bătrânul nuc continua să ardă. Flăcările îi mistuiseră deja o parte din coroană iar trunchiul despicat până aproape de rădăcină cu ceea ce rămăsese din bogata podoabă stătea să se năruie peste mormintele vechi de zeci de ani.

-Domnule Gură Spartă, trebuie să ieșiți de acolo, altfel o să vă sufocați!, îi strigă Freddy.

Dar cioroiul nici nu vroia să audă.

– Trebuie să-mi salvez biblioteca, chiar cu prețul vieții. Lăsați-mă în pace!

– Dar e foarte periculos! Ieșiți până nu e prea târziu! Vă rog! Nucul stă să cadă…, încercă să-l înduplece Freddy.

– Nu, nu pot, îmi pare rău. Cărțile astea sunt moștenire de la străbunii mei și nu le pot lăsa să piară atât de ușor, se înverșună Gură Spartă.

– Atunci vă ajutăm și noi, să terminați mai repede, nu se lăsă nici Freddy mai prejos. Băieți, haideți să vedem ce putem face!

– Uite, tată, pe acolo putem intra în ceea ce a mai rămas din coroană, zise Bob, arătând spre una dintre crengile fumegânde care mai rezista încă.

– Da, Bob, așa e dar  să avem grijă, e foarte periculos. Nucul arde și se poate prăbuși în orice moment. Dacă ne prinde sub el, nu mai scăpăm.

– Știu, tată, dar nu-l putem lăsa pe cioroi…, șopti Bob.

– Bravo, băiete, ești un copil de nădejde!, îl lăudă Freddy după care, îl mustră șăgalnic:

– Doar să-ți perii puțin vocabularul. Trebuie să înveți când și cum să-ți deschizi gura! Haideți, băieți! În câteva clipe suntem gata! Feriți-vă de flăcări!

Trupa înaripată intră în nucul vâlvătaie și puse umărul la salvarea bibliotecii. Cărțile nu mai zburau în lac ci aripi puternice le cărau stivuite, afară din casa lor veche și le așezau pe mormintele de piatră. În curând, treaba era gata. Ca și cum ar fi știut că a fost eliberat de povară, bătrânul copac se înclină tare, spre pământ. Liliecii îl prinseră pe Gură Spartă cu putere și-l traseră afară chiar înainte ca nucul să cedeze cu totul. Cioroiul se zbătu dar își dădu seama imediat că sosise sfârșitul. Nimeni nu mai putea face nimic pentru bătrânul copac din cimitir. Casa lui strămoșească se dusese și ea odată cu cel care o adăpostise. Vechii inamici se așezară pe unul dintre mormintele de piatră și priveau cum nucul își dădea ultima suflare. Lacrimi mari și fierbinți se rostogoleau din ochii lui Gură Spartă. Penajul lui negru cu gri era ciufulit și pârlit pe alocuri. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva.

Ploaia se oprise la fel de brusc cum începuse. Zorii puseră stăpânire peste micul cimitir din orășelul de la malul mării. Soarele începea să urce pe boltă în caleașca lui de aur topit. Cărțile lui Gură Spartă stăteau cuminți, aranjate în șiruri, acolo unde le așezaseră liliecii.

Cineva înainta repede prin apa care scălda acum mormintele și pietrele funerare. Clipocitul atrase atenția înaripaților. Privirile se întoarseră înspre pământ, acolo unde Țepi Ascuțiți se apleca și aduna cărțile ce se înmuiaseră deja în micul lac artificial.

– Unde să le pun?, întrebă el cu un zâmbet larg. Am ieșit să vă ajut. Doamne, ce potop! Îmi pare rău pentru casa dumneavoastră, domnule Gură Spartă. Era un nuc frumos. Cel mai frumos din oraș!

– Mulțumesc, Țepi Ascuțiți. Era, într-adevăr, o casă confortabilă dar acum s-a dus. Cred că părinții și bunicii mei se răsucesc în mormintele lor de aici, din cimitir. Că și ei dorm în locul acesta, aproape de mine. Am fost mereu împreună, spuse cioroiul și vocea i se înecă în lacrimi.

Cei prezenți îl priviră cu milă pentru că, în ciuda neînțelegerilor din trecut cauzate de caracterul dificil al lui Gură Spartă, liliecii nu îl urau deloc. Dacă îl ignoraseră, fusese pentru a evita dispute neplăcute care ar fi putut genera conflicte nedorite. Iar ei iubeau viața liniștită și armonia. De aceea, îi respectau durerea și încercau să-l înțeleagă. După câteva clipe de tăcere, Bob îi spuse prietenului său:

-Poți să pui cărțile peste celelalte, pe mormintele de aici, Țepi, și-i indică trei paralelipipede de marmură veche sculptată. Aici am pus tot ceea ce am reușit să salvăm.

– Venim și noi să te ajutăm îndată, Țepi. Numai să ne tragem sufletul puțin, interveni Fir de Iarbă pe care dogoarea focului și căratul cărților îl sleiseră de puteri.

– Nu e necesar, nenea Fir, îi replică Bob imediat. Eu și Țepi le adunăm până numeri la trei. La treabă, ariciule!, strigă adolescentul și-și luă zborul făcând rapid slalom printre morminte și pietre funerare.

– Băieți, înșirați cărțile, nu le stivuiți. Sunt ude și trebuie să se usuce, le atrase atenția Freddy. Haideți să intrăm în clopotniță cu toții, să ne odihnim puțin. Avem treabă azi. Să vedem ce putem face cu nucul. Cineva trebuie să-l anunțe pe Moș Toma despre incident. Vă invit pe toți la un ceai cald la noi.

Întorcându-se spre cioroi, adăugă:

– Și pe dumneavoastră, domnule Gură Spartă! Vă rog să ne fiți oaspete!

– Mulțumesc, domnule Freddy. Mulțumesc pentru bunăvoință! Chiar am nevoie de ceva cald, după atâta ploaie, îi răspunse cioroiul cu emoție în glas. Și mulțumesc și pentru cărți, ați fost un sprijin adevărat, dumneavoastră, Bob și vecinii voștri. Singur nu aș fi reușit să-mi salvez cărțile și nici viața. Vă sunt recunoscător tuturor cu atât mai mult cu cât eu nu m-am purtat frumos cu voi niciodată și nu meritam ajutorul vostru…

Gură Spartă rămase fără cuvinte. Emoțiile și oboseala îl copleșiseră cu totul. El, care fusese întotdeauna stăpân pe sine și nu arătase niciodată nici un fel de slăbiciune în fața altora, se deschidea acum de față cu liliecii pe care îi desconsiderase mereu. Pe care îi disprețuise deși, în sinea sa, îi invidiase pentru spiritul de fraternitate și căldura de care dădeau neîncetat dovadă. Se întrebase de nenumărate ori cum ar fi fost dacă ar fi făcut parte din comunitatea lor, dacă ar fi petrecut serile în clopotniță alături de ei, ascultând-o pe micuța Clopoțel cântând cu vocea ei de înger sau ar fi depănat povești împreună cu ceilalți. Dacă ar fi încercat să se apropie de ei în loc să-i șicaneze și să-i vorbească de rău, s-ar fi putut bucura de toate acestea și nu ar mai fi fost nevoit să se ascundă prin copaci sau la adăpostul întunericului pentru a-și asculta favorita cântând. Pentru că cioroiul o iubea cu adevărat pe Clopoțel, nu numai pentru vocea ei nepământească ci și pentru drăgălășenia și finețea ei. Iubise foarte rar în lunga lui viață și fusese exagerat de pretențios cu cei din jurul său. Nicio cioară nu fusese suficient de bună pentru el și nu o invitase pe niciuna dintre cele pe care le cunoscuse de-a lungul anilor să-i rămână alături și să-și întemeieze o familie cu el. Cât despre prieteni, aceștia se perindaseră ca stelele căzătoare prin viața lui, pentru că niciunul nu reușise să-i suporte toanele pentru multă vreme. Așa că, cioroiul petrecuse câteva decenii de singurătate care îl transformaseră în ce era în acel moment: un bătrân ursuz, pretențios, invidios și acru dar care avea o mare slăbiciune – un ghemotoc de blăniță neagră cu doi ochi ca două mărgele și o voce divină. Un ghemotoc care îl făcuse să-și dorească să se deschidă înspre o lume plină de iubire, căldură sufletească și armonie. Datorită unei întâmplări neprevăzute, această lume pe care el o tratase până atunci cu ostilitate dar pe care o dorea cu la fel de multă intensitate, își deschidea porțile în fața lui și-l invita să-i calce pragul. Tot ce avea de făcut în acel moment era să accepte o invitație la ceai.

În clopotniță era cald și bine și mirosea a vanilie și iasomie. Foiță, ajutată de Săltăreața, pregătise un ceai fierbinte delicios pentru cei care-și riscaseră viața înfruntând furtuna. Totul era curat și ordonat: măsuțe rotunde sau pătrate acoperite cu fețe de masă multicolore, dulăpioare de diferite dimensiuni pentru haine și veselă, scaune și scăunele pentru toți membrii mai mari sau mai mici ai comunității. Niciun fir de praf nu îngreuna aerul. Copiii se treziseră deja și zburătăceau jucându-se de-a v-ați ascunselea prin cotloanele clopotniței. Doamnele liliac dereticau prin casele lor și se mai răsteau din când în când la năzdrăvanii care nu-și găseau locul. Clopotnița răsuna de râsete și fâlfâit de aripi tinere.

Bărbații, Bob, Țepi și Gură Spartă se așezară în jurul măsuței rotunde ce împodobea cu mândrie locuința lui Freddy. Foiță turnă ceai aburind în cești de porțelan roz. Ceaiul se servi în liniște. Copiii își găsiră fiecare câte un loc și zarva încetă pe dată. Se agățară de grinzile clopotniței și se balansau privind lumea așa cum o privesc de obicei liliecii, cu capetele în jos. Cu ochișorii lor ca tăciunii spionau ce se întâmpla în jurul mesei unde se adunaseră bărbații. Fără vreo intenție ascunsă, toți îl priveau pe furiș pe cioroiul ciufulit. Prezența lui sus, în clopotniță era neobișnuită. Săltăreței îi bătea inima de emoție la gândul că, în ciuda ajutorului pe care i-l acordaseră  liliecii, cioroiul nu se va putea abține și va începe să-și verse sacul cu răutăți tocmai la ei în casă. ,,Și atunci să vezi ce-o să iasă când s-or pune toți liliecii pe el și-o să-l jumulească de-o să-i sară penele!”, își zise ea plină de îngrijorare. Dar pe măsură ce nisipul din clepsidra invizibilă a timpului se scurgea, temerile ei se dovedeau neîntemeiate. Gură Spartă își bău ceaiul liniștit, zâmbind pe rând tuturor apoi, cu o voce timidă, care nu îl caracteriza dar care, de data aceasta părea sinceră, îi mulțumi Foiței pentru ceai și apoi tuturor, încă o dată,  pentru ajutor. Liliecii, Țepi și Săltăreața îl priveau uimiți. O liniște apăsătoare domnea în clopotnița plină de obicei, de râsete, veselie și mișcare. Freddy sparse gheața, în cele din urmă:

– Domnule Gură Spartă, ar trebui să rămâneți cu noi, măcar câteva zile, până vă găsiți o locuință nouă. Noi suntem modești, nu vă putem oferi mai mult decât ceea ce vedeți în jur dar nu abandonăm pe nimeni niciodată. Aici o să aveți un acoperiș deasupra capului, liniște și confort, și, bineînțeles, libertate. Săltăreațo, sper că rămâi la noi, nu?

– Da, domnule Freddy, mulțumesc. Oh, am uitat să vă spun…Sper că nu aveți nimic împotrivă, eu m-am angajat la hanul Frunză de Stejar, la domnul Ghindă Neagră. Va trebui să merg la serviciu în fiecare zi…

– Dar e foarte bine, Săltăreațo! Felicitări!, se bucură Foiță de Aur și o îmbrățișă cu drag. Asta e o veste minunată.

Ochii celor prezenți se îndreptară din nou spre cioroi care stătuse pitit pe scaunul său, nevenindu-i să creadă că fusese invitat să locuiască în micuța comunitate de lilieci, care, nu numai că-i întinseseră o mână de ajutor la nevoie, dar acum, îi deschideau ușa casei lor, ca și cum trecutul nu ar fi existat niciodată. Era de-a dreptul copleșit. Îi venea să le strige, ,,Ciupiți-mă, să mă trezesc! Cred că visez cu ochii deschiși!”. Dar nu visa. Totul se întâmpla aievea pentru că, cineva acolo sus, îl iubea. De acum nu va mai trebui să se ascundă ca să o vadă și să o asculte pe Clopoțel. Putea chiar să o atingă și să povestească cu ea. ,,De aici înainte o să mă comport frumos ca să nu mă alunge. Nu o să mai fiu singur niciodată, fiindcă nu o să mai plec de aici până mor!”, își spuse Gură Spartă și un val de căldură plăcută îi cuprinse trupul bătrân. Răspunsul pe care i-l dădu lui Freddy, ieși ca un glonț prin pliscul de care se temuseră toți până în urmă cu câteva ore:

-Rămân cu voi, domnule Freddy…Pentru totdeauna, dacă mă primiți!

Liliecii îl priviră și mai uluiți, făcând ochii mari, cât farfurioarele. Niciunul dintre ei nu scoase vreun sunet pentru că, pur și simplu, nu le venea să creadă ce aud. Surprinsă și ea de răspunsul cioroiului, Clopoțel se balansă mai tare decât ar fi trebuit pe grinda de care atârna, își pierdu echilibrul și căzu pe podeaua clopotniței. Dar, în loc să se vaiete că o durea aripioara stângă pe care aterizase, strigă de acolo, cu vocea ei îngerească, bătând din aripioare:

-Bravo, domnule Gură Spartă! Ce super că rămâneți la noi! E tare de tot! Tocmai mi-am mai făcut un prieten cu care să mă joc!

Și astfel, cuvintele ghemotocului pecetluiră intrarea lui Gură Spartă în micul cerc al liliecilor care sălășluiau în clopotnița bisericii din cimitirul orășelului de la malul mării.

 

Capitolul IV ”Unele istorii se repetă. La picnic.”

Seara următoare, Freddy și Foiță de Aur împreună cu cei doi copii zburară spre grădina de lângă micul cimitir unde urmau să se întâlnească, la picnic, cu Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți.

Picnicurile erau una dintre distracțiile preferate ale tuturor liliecilor din orășel. Iar micuța comunitate din clopotnița bisericuței din vechiul cimitir și familia lui Freddy nu erau o excepție. Picnicurile se țineau de obicei de primăvara și până când dădea frigul. Uneori, unele familii mai curajoase, se întâlneau la câte un picnic și iarna. Atunci nu mergeau în câmp sau în vreo grădină ci alegeau podul unei case părăsite din preajmă sau vestita Peșteră Roz de pe plajă. Considerată sacră de către toți liliecii din orășel, această peșteră era locul favorit de promenadă al îndrăgostiților și cea mai rafinată locație pentru picnic. Dar cu toate acestea, nimeni nu îndrăznise vreodată, sau cel puțin, așa se spunea, să se avânte prea departe în labirinturile roz. Circulau tot soiul de legende legate de Peștera Roz de la malul mării pe care liliecii le cunoșteau din moși strămoși. Și poate tocmai de aceea, nici unul dintre ei nu trecuse vreodată granița impusă de tradiție. Când alegeau să meargă la picnic în peșteră, drumul avea două etape. Prima dată, curajoșii zburau până în parcul din centrul orășelului. Acolo, se opreau la  Hanul Frunză de Stejar, la domnul  Ghindă Neagră, care-i servea cu vin cald, ceai fierbinte sau cacao cu lapte. După ce se încălzeau la focul cu lemne din șemineu, liliecii plecau mai departe și nu se opreau până pe plajă. Aici, urmăreau valurile înspumate spărgându-se de stânci iar apoi intrau în peșteră. Deși era un loc popular și prin urmare, frecventat de o groază de lilieci, peștera era deosebit de curată pentru că nimeni nu îndrăznea să lase gunoaie acolo. De altfel, liliecii din orășel erau învățați de mici cât de importantă era curățenia, atât cea personală cât și cea din jurul lor.

Seara de sfârșit de mai era splendidă. Un vânt parfumat adia peste grădină. Cerul era violet, acoperit cu un covor de stele. Luna aproape plină, își prinsese cornul în creanga unui stejar falnic. Freddy așeză coșul de picnic lângă o lespede de piatră aflată la capătul unui strat de pătlăgele roșii.

– Trifoi știe unde să vină, Freddy?

– Bineînțeles, draga mea. Asta i-am spus prima dată. Și cum ne-am mai întâlnit aici și anul trecut în toamnă, ne vor găsi cu siguranță. Copii, vreți să facem un mic foc de tabără?

– Da, da!, răspunseră Clopoțel și Bob pe nerăsuflate. Micuțul ghem cu voce fără egal bătu din aripile ei fragile de fericire.

– Atunci, Bob, vino cu mine să adunăm câteva vreascuri. Tu, Clopoțel, ajut-o pe mama cu despachetatul.

– Bine, tată, imediat. Dacă te întâlnești cu Felinar, să-i spui că suntem aici. Te rog! Dacă vrea, poate să vină cu prietenii lui să ne jucăm.

– Bine, Clopoțel, așa o să fac. Sunt sigur că prietenul tău, Felinar, nu e departe. Hai, Bob! Să mergem! Nu uita să-l strigi pe licurici. Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Foiță, te rog să-i dai lui Bob săculețul pentru vreascuri.

– Imediat, dragul meu.

Foiță de Aur scoase din coșul de picnic un săculeț crem cu două chingi pe care îl primise de la mama ei, ca parte a trusoului de nuntă. Tatăl și fiul se îndepărtară zburând în apropierea solului pentru a ochi cele mai bune vreascuri. Focul de tabără la picnic devenise o tradiție în familia lui Freddy. Cei doi copii îl adorau pentru că, în jurul lui, după un picnic copios, părinții și bunicii dacă erau prezenți, sau uneori, alți adulți, le spuneau povești. În funcție de anotimp, picnicurile în familie se prelungeau până târziu în noapte dar asta se întâmpla numai dacă cei doi copii nu trebuiau să meargă la școală și la grădiniță ziua următoare.

Foiță de Aur și Clopoțel scoaseră din coș numai specialități pregătite cu dragoste: salată de insecte cu iaurt, ruladă de spanac umplută cu cașcaval, cuiburi din ouă cu pastă de linte, felii de dovlecel ornate cu pastă de brânză iute, morcovi fierți dați prin caramel, roșii umplute cu fructe de mare și un bol uriaș cu salată de fructe și frișcă. Așezară o față de masă roșie pe lespedea de piatră. Apoi, urmară farfurioarele de plastic: verde pentru Freddy, roz pentru Foiță, albastră pentru Bob de Mazăre, violet ca noaptea pentru Clopoțel, galbenă pentru Trifoi și portocalie pentru Țepi Ascuțiți.

– Clopoțel, te rog să pui tacâmurile, paharele și șervețelele. Să nu uiți de bolul de sticlă pentru prietenii tăi!

– Da, mami. Unde să-l pun?

– În mijlocul mesei. În el vor sta foarte bine și se vor juca, în timp ce noi o să mâncăm și o să povestim la lumina lor.

– Da, în centrul mesei o să le placă foarte mult, se entuziasmă Clopoțel. Lor le place întotdeauna să fie în centru atenției! Atunci strălucesc cel mai tare! Și o să mai fie și focul de tabără care o să facă lumină. Pe unde or fi tata și Bob? Dar tanti Trifoi și Țepi?

– Apar ei, nu-ți fă griji. Tata și Bob nu sunt departe.

Foiță inspectă masa și nu putu să nu admire, în sinea ei, grija cu care Clopoțel așezase lingurile, furculițele, șervețelele și paharele. Se bucură că are o fetiță harnică și atât de talentată. ,,Sunt sigură că într-o zi, o să fie una dintre cele mai bune și apreciate cântărețe de operă din lumea noastră”, își zise ea privind cu toată dragostea ei de mamă micul ghemotoc de blăniță care zburătăcea deja nerăbdătoare deasupra desișurilor din apropiere în așteptarea micilor ei prieteni luminoși, licuricii.

– Mami, mami, vin tanti Trifoi și Țepi. Sunt pe cărare!, țipă dintr-o dată Clopoțel și țâșni înaintea lor.

– Ai grijă pe unde mergi, să nu te lovești de ceva, încercă mama să o avertizeze dar fetița era deja departe, în întâmpinarea oaspeților.

– Ce se-ntâmplă, Foiță, aici? Ce are fiica noastră?, întrebă Freddy care de-abia se întorsese, pe nesimțite, cu Bob.

– Vin Trifoi și Țepi, și știi cum e ea când se entuziasmează. Mă tem că, într-o zi, din grabă și prea multă fericire, o să intre în vreun copac sau în vreun zid și atunci o să vadă ea, îi răspunse Foiță cu o undă de tristețe în glas.

– Lasă, mami, că mai crește și ea și nu o să mai fie așa. Se schimbă cu timpul. Așa am fost și eu la început și apoi am pățit ce am pățit și după aceea, mi-a venit mintea la cap, profită Bob să se laude puțin, deși, toți știau că avea dreptate. Se maturizase foarte mult în anul care trecuse.

– Să sperăm că așa va fi, dragul meu, spuse Foiță. Unde sunt licuricii? Le-am pregătit bolul.

– Vin și ei imediat, răspunse Freddy. Bob, hai să facem focul, să ne întâmpinăm oaspeții cum se cuvine!

Cei doi deșertară săculețul cu vreascuri uscate și le clădiră în apropiere. Vântul de primăvară târzie se oprise între timp iar, în curând, micul foc de tabără avea să lumineze seara târzie.

– Bună seara, tuturor!, se auzi glasul ușor răgușit a lui Trifoi cu Patru Foi.

– Sărut mâna, tanti Foiță! Sărut mâna, nenea Freddy! Salut, Bob! Ce mai zici?, salută respectuos, Țepi care era și el adolescent, mai mare cu doar două luni decât Bob de Mazăre. Poate și de aceea, băieții erau prieteni foarte buni. Cu toate că unul era arici și celălalt liliac, unul umbla pe pământ iar celălalt zbura, cei doi făceau parte din același grup de prieteni, petreceau mult timp împreună și erau elevi la aceeași școală.

– Tată, v-ați întâlnit cu Felinar și prietenii lui?, întrebă Clopoțel.

– Da, fetița mea. Ni se alătură și ei cât bați din palme. Văd că le-ai pregătit și bolul. Foarte frumos din partea ta! O să fie încântați.

– Mulțumesc, tati!

– Vrei să ne cânți ceva în seara asta, Clopoțel? Ai o voce atât de frumoasă! Te rog!, spuse Țepi.

– Bineînțeles, Țepi. O să cânt pentru voi toți!

– Focul e gata, în curând o să-și dea drumul, anunță Freddy.

– Atunci, haideți la masă cu toții!, îi invită Foiță. Avem de toate pentru toate gusturile.

– Și eu am o surpriză dulce pentru copiii cuminți, adăugă Trifoi cu Patru Foi.

– Ce e? Ce e?, se entuziasmă din nou, Clopoțel.

– Ai răbdare, Clopoțel, și o să vezi. Te rog, nu ne strica surpriza!, o avertiză Bob.

– Bine, Bob, bine…Tu și răbdarea asta a ta!!!

– Dacă vrei să ajungi departe și să realizezi lucruri mari, trebuie să ai și răbdare, printre altele, comentă Bob.

– Care altele?, vru Clopoțel să știe.

– Uff! Lasă-mă să mănânc, Clopot mic și curios ce ești! Mereu pui întrebări! Și eu trebuie veșnic să am răspuns la toate, numai că nu am întotdeauna chef să pălăvrăgesc cu tine!

– Ce înseamnă ,,a pălăvrăgi”, Bob?

– Înseamnă să taci ca eu să pot mânca în liniște!

– Bob, nu fi rău cu sora ta!

– Dar, tată…

– Bob, te rog! Tu ești mai mare, așa că trebuie să ai mai multă minte. Și acum, vă rog să mâncați!

Bucatele dispărură curând de pe masa amenajată pe lespedea rotundă. Licuricii nu se lăsară așteptați. Spre bucuria tuturor, ei se adăpostiră în bolul de sticlă din mijlocul mesei și-și începură jocul. Lilieci și arici se lăsară vrăjiți de micuțele creaturi luminoase ale nopții. Focul de tabără își înălța limbile roșii și galbene până la cer în timp ce vreascurile ce-l alimentau trosneau degajând un miros plăcut, aromat.

– Și acum, surpriza!, anunță Trifoi cu încântare, scoțând din plasa de rafie pe care o aduseseră cu ei, o caserolă de plastic cu un tort mare, rotund, acoperit cu cremă roz.

– Vai, ce bine arată, Trifoi! L-ai făcut sau l-ai cumpărat?

– L-am făcut, Foiță. Am vrut să vă fac o surpriză dulce așa că, m-am gândit că tortul meu de căpșuni cu pișcoturi este cel mai potrivit. Nimeni nu-l face la fel de bun ca mine!, adăugă Trifoi cu Patru Foi, mândră de arhitectura ei roz delicios de dulce.

– Ce păcat că nu e aici Pișcotul lui Fir de Iarbă, constată Freddy. Ar fi în al nouălea cer de fericire! Nu i-am invitat și pe ei pentru că Firicel trebuie să nască zilele astea și nu ar fi venit, oricum.

– Nu-i nimic, păstrăm o bucată și pentru ei. Trecem mâine pe acolo și le-o dăm, zise Trifoi.

– Mă duc eu, mamă, se oferi Țepi imediat.

– Bine, dragule. Mulțumesc!

– Dar o să ne rămână și nouă ceva tort, nu, tanti Trifoi? Nu-l dați pe tot lui Pișcot, așa-i?, întrebă Clopoțel în grabă.

– Nu-i frumos să fii lacomă, draga mea, o mustră Foiță de Aur. Tortul este pentru toată lumea, inclusiv pentru Pișcot.

– Așa e, încuviință Trifoi. Doar l-am adus până aici pentru noi, cei prezenți, în primul rând.

– Bine, bine, mulțumesc, răspunse ghemotocul. Doresc o felie mare, vă rog. Cu multă cremă.

– Ai răbdare, Clopoțel!, îi reaminti Bob.

– Răbdarea asta a ta îmi strică toată ziua, Bob, se plânse fetița.

– Ce ne cânți, Clopoțel?, interveni Țepi simțind că urma un nou schimb de replici între cei doi frați în urma căruia Bob, prietenul lui, avea să fie din nou mustrat. ,,Ar trebui să aibă mai multă răbdare cu sora lui și să o mai lase de banii ei, în loc să o tot agațe cu tot felul de replici din care ea nu înțelege mare lucru. Doar e încă mică și necoaptă și Bob nu vrea nicicum să vadă asta. Trebuie să-l trag nițeluș de urechi când suntem doar noi doi. Altfel, o să o ia pe coajă mereu, mai ales de la nenea Freddy…Și pe bună dreptate. Nu-ți pui mintea cu cineva mai mic cu zece ani decât tine. Doamne!”, gândi pentru sine, Țepi și dădu ușor din cap, a mirare.

– Câteva dintre cântecele pe care le pregătim pentru concursul de luna viitoare și o parte din aria Violettei din ,,Traviata” de Verdi, veni răspunsul lui Clopoțel prompt.

Trezit din vârtejul gândurilor, Țepi tresări la auzul glasului subțirel al micului ghemotoc.

– Ah, super!, aprobă el cu sinceritate, întrebându-se totodată cum poate să sune o arie atât de cunoscută și de dificilă cântată de o creatură atât de minusculă și fragilă ca sora prietenului său.

– Haideți la dud! îi îndemnă Freddy, arătând înspre copacul înalt și rămuros din apropierea gardului grădinii. Luăm și farfuriile cu tort cu noi și o ascultăm pe Clopoțel. Felinar, haideți și voi!

Micul ghemotoc îi încântă cu vocea ei subțirică dar bine lucrată deja. Aria Violettei suna altfel, avea un fel de dulceață și inocență când ieșea dintre corzile vocale ale Clopoțelului. Cu toate că dezaproba influența doamnei Flaut Fermecat asupra surorii sale, Bob de Mazăre trebui să recunoască în sinea sa că fosta mare cântăreață nu se înșela în privința talentului lui Clopoțel. Aceasta avea o voce deosebită cu adevărat, chiar și pentru el care nu era prea priceput într-ale muzicii. Era pentru prima oară când Bob își lua sora în serios și o privea cu alți ochi. Cântecul o transforma într-o domnișoară matură care nu mai avea nimic în comun cu Clopoțel pe care o știa el, fetița inocentă ce punea tot felul de întrebări naive făcându-l să-și piardă răbdarea. Vocea aceea, gravă pe alocuri, care parcă nu îi aparținea surorii lui, îl făcu dintr-o dată să se simtă mic de tot. Își dădu seama că el nu va avea un asemenea dar niciodată și, în loc să simtă invidie, inima îi fu invadată de un sentiment cald, de dragoste pentru creatura aceea mică dar și de mândrie că îi este frate. ,,Într-o zi va ajunge cineva cu vocea asta magnifică, își spuse Bob, dar mai trebuie să muncească mult. Nu mă mir că doamna Flaut o ține din scurt și biata Clopoțel nu are timp de joacă. Trebuie să o ajut și eu cum pot să se distreze de acum înainte”, concluzionă el.

                                                                           ***

Frânturi din trilurile vesele ale micuței ajunseră și la urechile bătrânului cioroi, Gură Spartă. Deși de la incidentul cu clopotnița de la începutul anului cioroiul își evita vecinii, vocea fermecătoare a lui Clopoțel îi înmuia ciuda pe care o simțea față de ei ori de câte ori o auzea din depărtare și îl chema tot mai aproape. Și pentru că noaptea era frumoasă și caldă, se gândi să-și calce peste mândrie și să dea o raită până în grădina din apropiere să audă mai bine. Și acum, ca în seara accidentului, era întuneric beznă fiindcă era deja aproape de miezul nopții. Dar, de data aceasta, Gură Spartă își luă toate măsurile de precauție. Își puse ochelarii de distanță pe nas și-și luă lanterna după ce se asigură de două ori că funcționează. Își luă și binoclul pentru că nu vroia să se apropie prea tare de ,,inamic”. Urcă până în vârful nucului falnic și își luă zborul de acolo fără să aprindă lanterna. O întâlnire neașteptată cu Săltăreața era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit în momentele acelea. Nu vroia să răspundă la întrebările pe care veverița ar fi putut să i le pună văzând că iese atât de târziu. ,,Sau, Doamne ferește, s-ar putea oferi să mă însoțească!”, își zise el și penajul negru cu gri i se zbârli de groază. Zbură până pe clopotnița bisericuței unde se opri să-și tragă răsuflarea și aprinse lanterna. Apoi traversă cimitirul liniștit și se instală pe gardul ce-l despărțea de grădina de legume în care ieșiseră la picnic Freddy cu familia și prietenii. ,,Ah, aici e lumină ca ziua”, mormăi pentru sine ducându-și binoclul la ochi pentru a vedea mai bine ce se întâmplă. ,,Liliecii au făcut foc de tabără. Uite-i cum stau în jurul lui! Și mai sunt și aricii, Trifoi și Țepi. Vai, nici ăștia nu-mi plac deloc! Antipatice creaturi, și unii și alții. Trebuie să mă apropii să o aud mai bine pe Clopoțel, dar cu grijă, nu cumva să mă vadă ei.” Stinse lanterna și zbură în boscheții de lângă gard. De acolo mai era o aruncătură de băț până la dudul în apropierea căruia se aflau ,,inamicii” strânși în jurul focului. ,,De pe orice creangă de mai jos văd foarte bine. Nu-mi trebuie nici lanternă și nici binoclu. Dar unde o fi Clopoțel? De auzit o aud dar nu o văd nicăieri”, continuă cioroiul să-și depene gândurile. ,,Coroana este suficient de deasă să mă ascundă de priviri indiscrete. Și acolo voi putea să ascult în liniște. O să-mi închipui că sunt la operă, în loja principală”, își mai spuse Gură Spartă, felicitându-se totodată pentru alegerea făcută. Prinse un moment în care i se păru că toți sunt concentrați asupra cântăreței și parcurse distanța de la boscheți până la dud într-o fracțiune de secundă. Se adăposti în coroana bogată a copacului și se lăsă pradă visării. Vocea de neegalat a lui Clopoțel îi întoarse gândurile înspre tinerețea de mult trecută dar niciodată uitată. Începu să îngâne una dintre melodiile micuței liliac și să danseze. ,,Melodia asta o cânta orchestra din chioșcul din parcul central al orașului când eram foarte tânăr și mergeam la bal. Doamne, ce frumos era! Și ce demult a fost! Parcă totuși, ieri…”, își aminti Gură Spartă. Și continuă să fredoneze, să se legene și să facă piruete printre ramurile dudului. Când Clopoțel începu aria Violettei de Verdi, cioroiul, care era mare amator de muzică de operă și un extraordinar admirator al lui Giuseppe Verdi, vru să o vadă cu orice preț pe micuța Clopoțel. O frenezie nebună puse stăpânire pe el dintr-o dată. ,,Trebuie să o văd neapărat. Așa ceva nu pot să ratez!” își zise el și începu să sară din creangă în creangă în speranța de a o vedea. Dar micuța nu era niciunde. I se auzea doar glăsciorul din ce în ce mai puternic și emoționant. La un moment dat, o zări. Clopoțel atârna pe cea mai joasă creangă a dudului, cu capul în jos ca orice liliac. Și ca o cântăreață de operă în devenire, în timp ce cânta, ea și interpreta aria, astfel că, toate trăirile Violettei erau acolo, în fața publicului, aduse la viață de acel ghemotoc cu blăniță și aripioare aproape transparente. Gură Spartă se opri pe ramura stufoasă de deasupra încercând să nu-și deconspire poziția. Pentru că nu se putea apropia mai mult, se propti bine pe picioarele lui bătrâne, se aplecă și-și alungi gâtul cât putu de tare, sperând să o vadă pe Clopoțel în toată splendoarea ei de cântăreață debutantă.  Dar ghinioanele se țineau lanț ori de câte ori cioroiul se afla în preajma liliecilor. De data aceasta, Gură Spartă se dezechilibră și o luă în picaj, cu ciocul înainte. Își desfăcu aripile sperând să reușească să se redreseze la timp și să zboare fără a fi zărit. Nicio șansă. În cădere, lovi cu capul creanga de care stătea atârnată Clopoțel, apoi o izbi cu aripa stângă după care căzu grămadă la pământ. Izbitura îi încetinise căderea dar când se dezmetici, era întins pe spate, cu picioarele ridicate iar în jurul lui, liliecii și cei doi arici făcuseră cerc. Fețele lor exprimau mirare dar și îngrijorare. Cu toate acestea, orice ochi experimentat ar fi putut să vadă unda de amuzament de pe chipul lui Bob de Mazăre și bineînțeles că aceasta nu-i scăpă nici bătrânului cioroi. Situația era de-a dreptul ridicolă. Înaripatul, nu numai că-și deconspirase prezența fără să vrea dar se și făcuse de râs. Preț de câteva momente, cele două tabere se priviră intens după care liliecii și aricii se apropiară încercând să ajute victima împrejurărilor. Numai că Gură Spartă nu dorea să fie ajutat de ,,inamici”. Le opri avântul întinzând o aripă și croncăni destul de șifonat.

-N-am nevoie de ajutorul vostru. Mă descurc și singur!

Micuța echipă făcu un pas îndărăt fără să scoată o vorbă. Cercul din jurul lui se lărgi și cioroiul putu să vadă cerul negru de deasupra. ,,Au dispărut stelele și luna”, mormăi mirat și dădu să-și miște picioarele. Își auzi pocnind încheieturile și simți o durere puternică în spate. ,,Cred că o să mor aici întins pe spate de față cu ăștia. Și mă mai doare și capul. Pesemne că l-am lovit de ceva în cădere…Asta îmi mai lipsea acum, să rămân paralizat și să-mi sfârșesc zilele împachetat în bandaje și proțăpit în atele ”, gândi cu ciudă. ,,Nu mi-ar strica o mână de ajutor dar nu pot să o cerșesc, mai ales de la lilieci și arici! Mai bine aștept să mor!”, concluzionă el. Își lăsă moale corpul și închise ochii așteptând ceea ce credea el că va fi un sfârșit lent. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Freddy se apropie de el și-l atinse ușor.

– Vă ajut eu să vă ridicați, domnule Gură Spartă. Nu puteți rămâne întins aici. Ce vă doare?

– Nu mă doare nimic și nu am nevoie de nimeni. Pot să mă ridic și singur!, se răsti cioroiul. Dă-te la o parte și lasă-mă-n pace, liliac nesuferit!

– Vino, dragul meu, interveni Foiță cu blândețe. Sunt sigură că domnul Știe – Tot se va descurca până la urmă. Haideți să strângem, mai bine, că vine ploaia, curând. Norii aceștia negri de deasupra noastră nu sunt semn bun. Bob și Țepi, vă rog să căutați lucrurile domnului cioroi și să i le înapoiați. Atât putem face pentru el!

Nimeni nu mai îndrăzni să spună ceva. Tonul ironic și categoric al Foiței nu lăsase loc pentru comentarii. Trilurilor vesele din urmă cu câteva momente le luă locul o tăcere apăsătoare. Freddy părăsi primul locul incidentului fără să se uite în urmă. Se apropie de focul de tabără care încă ardea vesel și rămase acolo. Apoi, Foiță de Aur se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre lespedea de piatră pe care se aflau resturile picnicului. O urmară Trifoi cu Patru Foi și Clopoțel. Între timp, Bob și Țepi căutară și găsiră lanterna, ochelarii și binoclul cioroiului și i le înapoiară. Fără să le mulțumească, acesta făcu o ultimă sforțare și se ridică în picioare. Își puse ochelarii pe nas, își atârnă binoclul după gât, aprinse lanterna și zbură pe creanga de care atârnase Clopoțel. De acolo, de sus, se uită peste umăr, la cele două familii. Simți o ciudă nemaipomenită când văzu că nimeni nu-l băga în seamă.

-Nesuferiți și urâți!, croncăni el întorcându-le spatele, deschizându-și coada în evantai și ridicând-o ca semn de dispreț total. Apoi își luă zborul.

Dar cineva îi văzuse totuși, gestul. Bob. Departe de a se supăra, adolescentul liliac începu să râdă cu hohote. Gură Spartă îl auzi din depărtare și știu că Bob râdea de el. Dar nu mai era nimic de făcut. Nu putea șterge cu buretele întâmplările din seara aceea. Se făcuse de râs nu numai pentru că trăsese o trântă zdravănă ci și prin felul în care reacționase atunci când Freddy se oferise să-l ajute. ,,M-am purtat ca un copil prost. Și Bob și-a dat seama. E prea inteligent ca să nu știe. Ochii lui negri spun tot. Și eu m-am făcut de râs în fața lui! Pasăre proastă ce sunt!”, își reproșă el în timp ce se odihnea pe gardul ce despărțea grădina de micul cimitir. Vântul începu să sufle dintr-o dată cu putere aplecând crengile copacilor din jur. O picătură mare de ploaie îi căzu pe cap.

– Vai de mine, o să mă facă ciuciulete până ajung acasă, dacă nu mă grăbesc! Nici nu mi-a trecut prin minte să-mi iau umbrela. Când am venit încoace era senin și frumos. Ca în serile de vară lungi și calde din copilăria mea. Dar acum totul s-a schimbat. Au ajuns tinerii ăștia obraznici să fie mai deștepți decât noi, cei în vârstă! Cred că ar trebui să mă mut. Poate undeva în centru, în parc. Aici nu mai e de stat. Toată ziua bună ziua lilieci și arici și arici și lilieci. Pe unde te întorci numai de ei dai! M-au colonizat! Au ajuns să mă calce pe picioare și să-mi facă viața un coșmar. Iar eu am nevoie de o bătrânețe liniștită, fără adolescenți cu aere și mini-vedete în devenire!

Gură Spartă vorbea cu sine cu voce tare. În depărtare se auzi o bubuitură și o panglică de lumină brăzdă cerul. O altă picătură de ploaie îi ateriză pe spate zbârlindu-i penajul.

– De data asta chiar că plec!, spuse el repede și se avântă înspre clopotniță. Crengile nucului din cimitir trosneau sub rafalele de vânt. ,,O să fie o noapte grea. Cred că vine furtuna. Mă duc să mă adăpostesc acasă. Acolo sunt în siguranță”. Și intră ca un glonț în coroana copacului.

                                                                            ***

Între timp, în grădina de legume, Freddy, Bob și Țepi turnau apă din sticlele de plastic pe care le aduseseră cu ei peste focul de tabără care se stingea de acum. Flăcările roșii și galbene care se înălțaseră vesele până la cerul violet al nopții de mai se transformară în cărbuni negri care fumegau. Picături mari și calde de ploaie cădeau din norii negrii de deasupra ușurându-le munca. Luna se ascunsese și ea. Felinar și prietenii lui, scântei în noapte, dansau în continuare în bolul din mijlocul lespezii de piatră care servise drept masă pentru picnic.

– O să venim cu voi o bucată de drum, dacă vreți, să vă luminăm calea, zise Felinar.

– Mulțumim, Felinar drag, deși voi știți că noi, liliecii ne descurcăm foarte bine mai ales pe întuneric, iar de tanti Trifoi și Țepi, nu am ce zice. Ei sunt cei mai buni!, îi răspunse Clopoțel.

– Știu asta, Clopoțel, dar m-am gândit să mai petrecem puțin timp cu voi…

– Ah, asta da, Felinar. E-așa de bine și de haios când ne întâlnim. Haideți într-o zi la noi, să ne jucăm în cimitir. Sau în bisericuță. Nu ne-am mai jucat de cinci sute de ani!

– Ei, nu exagera, Clopoțel! Auzi, cinci sute de ani! Știi cât înseamnă asta? Nimeni nu trăiește așa de mult!!!

– Păi, atunci, mai puțin. Ia să vedem…N-ați mai fost la noi demult! E bine așa?

– Da, așa e foarte bine și ai dreptate. Nu știu ce am tot făcut dar nu ne-am mai întâlnit și nu ne-am jucat de multă vreme deși locuiți la o aruncătură de băț de noi. Chiar vorbeam cu trupa veselă despre asta într-o zi. Tu mergi la grădiniță din nou, nu-i așa?

– Da, da. În fiecare săptămână. Și mai am și lecțiile de muzică, în fiecare după-amiază. Dar vreau atât de mult să ne jucăm împreună! Mi-e dor să zbor cu voi și să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.

– Zilele sunt mai lungi acum, Clopoțel și nopțile sunt calde și parfumate, interveni Bob de Mazăre care-și terminase treaba cu focul de tabără. Mai rămăsese doar scrumul din el. După ce termini cu muzica după-amiaza, poți să-ți faci puțin timp și pentru prietenii tăi licurici, ce zici? O să ies și eu cu voi în cimitir sau în bisericuță în loc să mă duc la vânătoare cu mama și tata. Ai vrea?

– Chiar ai face asta pentru mine, Bob?, îl întrebă micul ghemotoc în timp ce fața i se deschise într-un zâmbet larg.

– Bineînțeles! Ce nu fac eu pentru surioara mea! Meriți și tu să te simți bine cu fratele și prietenii tăi după atâta muncă. Și eu vreau să fac asta pentru tine.

– Mulțumesc, Bob. Mulțumesc! Să vezi ce o să ne mai distrăm!, se bucură Clopoțel.

– Iar eu o să fiu prin preajmă, dacă mă primiți, intră și Țepi în conversație. Și putem să-l luăm și pe Pișcot cu noi. E destul de mare și el, de-acum.

– Ooo, ce bine că vii și tu cu noi, Țepi!, strigă Clopoțel bătând din aripioarele ei delicate.  Da, da, Pișcot e de-o vârstă cu mine, numai din altă lună.

– Așa este, draga mea, aprobă Foiță de Aur. Pișcot s-a născut în februarie iar pe tine te-am serbat luna trecută, în aprilie. Deci, aveți amândoi cinci ani deja și ar trebui să vă comportați ca doi copii mari!

– Dar eu încerc, mami!

– Atunci așa să fie, Clopoțel. Iar acum, te rog vino și ajută-ne pe mine și pe tanti Trifoi să terminăm de strâns de aici și să plecăm că uite, vine ploaia.

– Cred că mai degrabă furtuna, zise aricioaica. S-a pornit și vântul. Uite-l cum îndoaie crengile copacilor. Băieți, ați terminat cu focul?

– Da, Trifoi, aici totul e în ordine, îi strigă Freddy. Hai să ne grăbim. Avem un drum până acasă și trebuie să ducem și coșul.

– Care e foarte ușor de-acum, adăugă cu mândrie, Bob.

– Am avut noi grijă să-l golim cât ai zice pește, se lăudă și Țepi.

– Dar și eu l-am golit, nu se lăsă Clopoțel mai prejos.

-Ai dreptate, ghemotocule, îi răspunse Bob mângâind-o cu tandrețe pe creștet. Tu mănânci cât un uriaș deși ești mică mică!

– E totul în regulă, copii?, întrebă Freddy. Să mergem până nu ne prinde ploaia. Bob, luăm amândoi coșul. Foiță, tu ia-o înainte cu Clopoțel. Noi venim cu Trifoi și Țepi. Ne vedem la gard. – Bine, dragul meu. Să mergem.

– Ah, Țepi, poți tu să iei bolul cu licuricii, te rog?

– Sigur, nenea Freddy. Până unde veniți cu noi, licurici?

– Până la gard. O să ne adăpostim în boscheții de acolo. Sunt deși cu frunze mari care nu lasă ploaia să ajungă la noi, răspunse Felinar care era liderul micului grup luminos și unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Clopoțel.

Mica trupă se puse în mișcare. Picături uriașe de ploaie cădeau din ce în ce mai des iar vântul de primăvară târzie bătea tot mai puternic. Foiță de Aur și ghemotocul ei cântăreț ajunseră la gard destul de repede în ciuda rafalelor de vânt care le îngreunau zborul.

– Să te ții strâns de mine, Clopoțel, o avertizase Foiță, în caz că bate vântul foarte tare, să știu că ești în siguranță, lângă mine.

– Bine, mami, așa o să fac. Dar de-acum sunt mare și destul de puternică să nu mă întoarcă din drum niciun vânt care suflă mai tare, se apără Clopoțel deși se prinsese cu nădejde de picioarele mamei.

Ajunse la gard, fetele lui Freddy se opriră să-și tragă sufletul. Gardul era, de fapt, un zid gros de piatră  vechi ca cimitirul care, după ani întregi în care își făcuse datoria, căzuse pradă trecerii timpului și delăsării omului iar acum avea, din loc în loc, câte o spărtură la nivelul solului, prin care micii locuitori patrupezi ai cimitirului, care nu zburau și nu săreau, treceau dintr-o parte într-alta. De data aceasta, trupa terestră condusă de Freddy trecu printr-una dintre găurile zidului. Și fiindcă aceasta era suficient de largă, Bob profită de ocazie  să-și demonstreze abilitățile de zbor și tâșni prin spărtură. Nimeni nu-i aplaudă reușita pentru că nu era nici timpul și nici locul pentru așa ceva. Nimeni, cu excepția Clopoțelului care bătu din aripi fascinată de performanța fratelui ei mai mare.

-Bravo, Bob, bravo!, strigă ea, fascinată.

Nici nu apucă să termine că se dezechilibră și se rostogoli până în iarba de la piciorul zidului, strigând încă, ,,Bravo, Bob!”. Inima Foiței se făcu cât un purice de frică. Ceilalți se repeziră să o caute. Iarba era destul de înaltă iar ghemotocul era mic și greu de găsit. Și în plus, niciunul dintre cei prezenți nu știa sigur cât de întreagă ajunsese Clopoțel în iarbă. Freddy îi chemă în ajutor pe Felinar și prietenii lui luminoși. Lilieci și licurici zburau în cercuri pe lângă zid, încercând să-și dea seama unde se rostogolise Clopoțel, în timp ce Trifoi și Țepi dădeau la o parte săbiile înalte ale ierbii.

-Clopoțeeel! Clopoțel! Unde ești, ghemotocule?, strigau toți sperând să primească un semn.

Iar acesta nu se lăsă mult așteptat. De undeva din iarbă, se auzi un glăscior melodios și binecunoscut tuturor.

– Sunt aici, lângă zid, în iarbă!

– Ești bine?, vru să știe Foiță imediat.

– Da, sunt bine. Mă doare puțin capul într-o parte. Cred că m-am lovit de zid ca cioroiul de creangă în timp ce cântam eu astă-seară, veni răspunsul amuzat al ghemotocului.

– E bine că poți să te amuzi acum, după așa o întâmplare, îi spuse mustrător Freddy. Ți-am spus de atâtea ori să fii atentă pe unde mergi și ce faci, dar ești mereu cu capul în nori. Mișcă puțin iarba să vedem unde ești.

– Aici sunt!, se auzi din nou glasul lui Clopoțel în timp ce, undeva, lângă zid, iarba începu să se dea la o parte și capul ghemotocului ieși din ascunzișul verde.

– Aici erai, deci, copil rău și neascultător ce ești!, veni și rândul lui Foiță să o certe. Am crezut că mor de spaimă când te-am văzut luând-o la vale.

– Ca pe tobogan, se grăbi să adauge fericită, Clopoțel.

– Văd că încă îți arde de glume, deși nu e cazul. Toți am fost foarte speriați. I-am chemat și pe licurici să ne ajute.

– Dar, tati, nu am pățit nimic. Doar mă doare puțin capul…

– Bine, dar să fii mai atentă altă dată, draga mea. Și acum, să mergem că uite, s-a întețit și ploaia și deja fulgeră foarte des. Licurici, mulțumim de ajutor! Duceți-vă și adăpostiți-vă de ploaie și de vânt.

– N-aveți pentru ce să ne mulțumiți, nenea Freddy. Mai ales când e vorba de Clopoțel. Mă bucur că ești bine, ghemotoc!

– Sunt bine, Felinar. Să veniți pe la noi!

– Venim, Clopoțel, venim! Noapte bună, tuturor!

Cu aceste cuvinte, trupa luminoasă se îndepărtă. Cei rămași se regrupară și o luară înspre bisericuță, printre mormintele vechi. În depărtare se auzi o bubuitură iar cerul fu brăzdat din nou, de câteva panglici luminoase. Ploaia cădea deja  în ropote.

-O să fie o noapte furtunoasă așa că, să ne grăbim, îi îndemnă Freddy.

Trifoi și Țepi se adăpostiră în modesta lor locuință din mormântul de lângă bisericuță. ,,Noroc că am adus lespedea aceasta de piatră și am înălțat podeaua că altfel astăzi puteam să ne dăm cu barca în casă”, își zise aricioaica. Puse punga cu tortul pe o policioară și pregăti paturile.

– Hai la culcare, Țepi. Până mâine nu putem face altceva decât să dormim. Să sperăm că furtuna nu va face pagube foarte mari.

– Nu-ți face griji, mami. Va fi bine, veni răspunsul calm al fiului. Noapte bună!

– Noapte bună, dragul meu și vise frumoase!

Familia lui Freddy intră în bisericuță printr-o fereastră care stătea mereu descuiată. Deși micul monument era închis publicului, moș Toma lăsa întotdeauna fereastra aceea puțin întredeschisă pentru micii lilieci care erau înscriși la școala de muzică și nu locuiau în clopotniță. Fereastra era folosită și de comunitatea din cimitir în caz de urgență. Altfel, liliecii intrau și ieșeau din clopotniță prin gemulețul rotund din acoperiș care îi provocase atâta suferință lui Gură Spartă.

Acasă era cald și bine. Freddy se asigură că fereastra rotundă era bine închisă. De afară se auzeau bubuiturile înspăimântătoare ale tunetelor și din când în când, câte un  fulger lumina  întunericul din clopotniță. Ploaia răpăia pe acoperiș.

-Doamne, ce noapte!, zise Freddy. N-am mai văzut așa ceva de când eram copil și locuiam la vilă. Atunci a fost rupere de nori.

– Așa e și acum, fu de acord Foiță. Auzi cum bubuie cerul, parcă se rupe! Haideți mai bine să ne culcăm. Dimineață o să fie din nou soare și cald. Copii, în pat!

– Acum, mami, îi răspunse Clopoțel imediat, întinzându-și aripioarele și căscând. Mi-e așa de somn!

– Eu aș sta să mai citesc. Cartea pe care am început-o zilele trecute e foarte interesantă!

– Despre ce e, Bob? Povestește-mi, te rog!, sări ghemotocul care părea că uitase dintr-o dată de somn.

– Nicio carte, Bob. Și mâine e o zi. Azi te culci!, interveni energic Foiță. Nu auzi ce e afară?

– Bine, mami. Iartă-mă. Mă duc la culcare.

– Noapte bună, dragii mei!, le ură Freddy.

– Noapte bună, tată! Noapte bună, mami!, spuseră în cor Bob și Clopoțel.

– Noapte bună, copii!, le ură și Foiță de Aur.

 

Capitolul III. ,,Zvonuri tulburătoare și sfaturi înțelepte”

În cripta în care locuia Fir de Iarbă cu familia sa, lucrul era în toi. Freddy, Bob de Mazăre și Fir munceau la leagănul bebelușului ce urma să vină pe lume în curând. Între timp, Pișcot, care era de aceeași vârstă cu Clopoțel, zburătăcea pe lângă ei iar Firicel de Pai, stăpâna casei, pregătea o prăjitură pentru oaspeți.

– Ar trebui să te mai astâmperi, Pișcot, își mustră ea fiul. Mereu faci așa când avem musafiri. Într-o zi, cineva o să zică că noi nu te educăm deloc când numai asta facem toată ziua.

– Lasă-l să se simtă bine, Firicel!, îi luă Freddy apărarea micului năzdrăvan. Trebuie să se miște și el puțin și, mai apoi, nu ne încurcă cu nimic. Mie îmi plac copiii veseli.

– Da, dar nu cei prea veseli care strică totul în jurul lor. Pișcotul nostru nu stă o clipă, adăugă Fir de Iarbă. Deși ieșim la un zbor scurt în fiecare seară, el continuă să fie agitat. Dacă ar fi și el talentat ca și Clopoțelul vostru…

– Clopoțel e prea cuminte pentru vârsta ei, interveni și Bob. Ea cântă mereu și numai asta are în cap. În loc să iasă să zburde, ea preferă să stea ore în șir cu doamna Flaut și să repete tot felul de cântece.

– Arii din opere celebre, Bob. Asta o învață doamna Flaut pe Clopoțel, îl corectă Freddy.

– Da, numai că doamna Flaut îi bagă în cap tot felul de idei și vise despre țări îndepărtate și scene celebre la care soră-mea a ajuns să viseze cu ochii deschiși. Ca să nu mai spun, că în fiecare zi se îmbracă cu rochiile mamei și-și pune tot felul de zorzoane pe ea, la fel ca doamna de muzică. Uneori, nu i-ar strica să iasă din casă și să-și exerseze aripile. În curând va trebui să meargă la școală și să dea piept cu lumea de afară iar eu nu pot să o duc în spate.

– Nu va fi necesar să o duci tu în spate, Bob, spuse Freddy. Tot ce va trebui să faci, va fi să o protejezi.

– Asta o să fac cu siguranță, tată. Dar trebuie să se ajute și ea, singură. Nu să viseze la stele verzi și lucruri imposibile.

– Nu fi rău, Bob, nu-ți stă bine, îl mustră Freddy. Dacă tu nu ai asemenea vise, nu înseamnă că ele sunt neapărat, rele. Dacă va munci serios, Clopoțel are toate șansele să ajungă o mare cântăreață de operă și atunci, va fi nu numai mândria noastră ci a tuturor comunităților de aici. Iar faptul că e cochetă nu face rău nimănui. Doar va fi în curând domnișoară.

– Iar pentru o domnișoară e foarte important să știe să se aranjeze, interveni prompt Firicel de Pai. Numai așa poate să atragă partenerul potrivit. O să vezi tu, ce important e felul în care arată o fată. Asta dacă nu ai observat deja!

– Da, numai că pe lângă spoieli, trebuie să aibă și ceva în căpșor, nu se lăsă Bob mai prejos.

– Niciodată nu te grăbi să judeci pe nimeni după aparențe. Ele pot fi înșelătoare, îi replică Firicel. Pentru ca să cunoști o fată, trebuie să ieși cu ea de mai multe ori, să vezi cum se comportă în diferite situații și asta timp de câteva luni. Nu așa, cum faceți voi, tinerii din ziua de azi, că expediați pe oricine fără să vă faceți chef și timp să-l cunoașteți.

Glasul lui Firicel de Pai devenise dojenitor dar de multe ori, simțise un soi de superficialitate la noua generație, cu care nu era de acord. Ar fi dorit ca Pișcot și copilașul ei nenăscut să crească într-o lume care știa să aprecieze adevăratele valori spirituale și nu numai nevoile materiale și distracția cum se întâmpla mai nou, peste tot în jurul lor.

– Tinerii lilieci nu au pic de profunzime în zilele noastre, murmură Firicel pentru sine și-și reluă gătitul.

Bob de Mazăre se simți încurcat și bănui că poate, întinsese coarda prea tare.

– Îmi cer scuze, tanti Firicel. Nu am vrut să vă supăr. Eu doar v-am spus părerea mea despre soră-mea și muzica ei. Nu vreau ca într-o zi, când va fi mare, să fie dezamăgită și să regrete că nu s-a jucat mai mult. De-asta aș vrea să coboare mai mult cu piciorușele pe pământ…

– Nu m-ai supărat, Bob. Doar că gândeam cu voce tare. E bine că îi dorești tot binele lui Clopoțel. Datoria ta, ca frate mai mare, este să o ajuți și să o protejezi. Restul va învăța singură, din mers.

– Ai dreptate, Firicel, o aprobă Freddy pe nerăsuflate. La fel ca noi toți, Clopoțel o să-și găsească drumul în viață.

– Apropo de picioare pe pământ, își aminti dintr-o dată Fir de Iarbă, umblă vorba că vor să renoveze bisericuța noastră. Am auzit azi, la piață. Lumea era cam agitată pe acolo, ziceau ceva de constructori, restauratori de pictură și că vor să repună în funcțiune clopotul cel mare din clopotnița voastră.

– Nu cred că e adevărat, Fir de Iarbă. Dacă ar fi ceva, primul care ar afla ar fi moș Toma și el ne-ar fi anunțat, cu siguranță. Nu are niciun rost să ne agităm, acum. Nu văd de ce nu ar păstra bisericuța ca monument în loc să o dea în funcțiune din nou. Că asta înseamnă repornirea clopotului, nu?

–  Da, Freddy, dar poate se gândesc că, deja sunt atât de mulți oameni în orășel, că au nevoie de încă o biserică.

– Numai că bisericuța noastră e foarte veche și nu cred că ar rezista la dangătul clopotului uriaș în jurul căruia noi toți cei din clopotniță ne facem zborul de înviorare de ani. La un singur sunet puternic, s-ar prăbuși nu numai clopotnița ci și biserica. Unde mai pui, că o mulțime mare de oameni nu ar încăpea în micul nostru cimitir. Pur și simplu s-ar călca în picioare și ar strica și mormintele vechi de sute de ani. Eu nu cred că cineva ar glumi cu așa ceva.

– Eu am auzit ceva și mai îngrijorător, tată.

– Ce poate fi mai rău decât să nu mai avem casă, Bob?

– Să ne facă cineva nouă rău, tată. Băieții spuneau zilele trecute că, cei de la Primăria orașului, au de gând să scape de toți liliecii de prin oraș. Cică vor să ne alunge.

– Dar de ce?, întrebă speriată Firicel de Pai. De ce să plecăm? Doar nu facem nimic nimănui.

– Numai le murdărim podurile și clopotnițele, spun ei, iar unora le e frică de noi când ieșim seara la vânătoare, draga mea, se amestecă și Fir de Iarbă în conversație. Le încurcăm părul pe care unii nu îl au, adăugă el ironic. Nu toți oamenii ne iubesc ca moș Toma. Mulți ne urăsc.

– Da, poate, nenea Fir, dar eu nu cred că ar fi în stare să ne alunge. Noi nu facem rău nimănui, așa cum a spus tanti Firicel. Și îi și scăpăm de unele insecte nedorite atunci când ieșim la vânătoare.

– Ai dreptate, Bob. Într-adevăr nu am auzit niciodată ca un liliac să fi rănit vreodată pe cineva și le și facem un serviciu cu insectele dar, cu toate acestea, oamenii nu ne iubesc. Ei sunt total absorbiți de propriile lor interese iar când vine vorba despre alții, se fac că nu văd și nu aud. De ce să le pese de noi, biete creaturi nocturne, când nu le pasă de semenii lor pe care îi batjocoresc, urăsc, lovesc sau chiar omoară?

– Credeți că și-o fi vârât cioroiul nostru coada pe undeva?, întrebă Firicel. Astea sunt ideile lui. El trâmbițează de multă vreme, peste tot, că noi, liliecii suntem o pacoste pentru orășel, ba chiar pentru omenire. Că din cauza noastră s-a închis bisericuța și nu mai vezi picior de om pe aici, și așa mai departe, prostii după prostii.

– Nu trebuie luat în seamă Gură Spartă. El exagerează în toate. Amintiți-vă de episodul cu Bob de anul trecut și multe altele. E foarte egoist și acru dar nu cred că ar fi în stare să ceară să fim evacuați forțat sau să pună umărul la alungarea noastră. E trompetă lungă dar nu are suflet rău. Așa zice moș Toma, concluzionă Freddy.

– Și moș Toma are întotdeauna dreptate, adăugă Bob care era foarte atașat de bătrânul custode.

– Asta așa este, fu de acord și Fir de Iarbă.

– Eu zic să nu ne facem griji deocamdată. Încă nu știm nimic sigur. Toate sunt numai zvonuri și nu are rost să acuzăm pe nimeni fără să avem probe oricât de mult nu ne-ar plăcea acel cineva, încercă Freddy să detensioneze atmosfera. Vorbim cu moș Toma când vine la bisericuță și vedem dacă știe ceva. O să dau o fugă și până la vilă, să vorbesc cu ai mei. Poate că au auzit și ei zvonurile. Până atunci, haideți să terminăm leagănul, că vine bebelușul și nu aveți unde să-l culcați.

– Iar eu, să văd ce e cu prăjitura și să vă servesc cu o felie, că meritați pentru efort.

– Așa să faci, Firicel, o aprobă repede Fir de Iarbă. Tot ce e dulce, e bun. Mai ales dacă are pișcoturi, favoritele puștiului nostru. Apropo, unde e năzdrăvanul, că nu l-am mai auzit. Pișcooot! Pișcot!

– Nu trebuie să strigi atât de tare, tati, că învii și morții! Sunt aici, îi răspunse micul ștrengar.

Când se întoarse cu fața spre cei trei, Pișcot era plin de miezuri și cremă pe botișor și pe aripi. Blănița de pe piept era mânjită toată cu cremă și bucăți de portocale din prăjitură.

– Uuuf, copil rău și neascultător! Mi-ai stricat toată prăjitura! Nu puteai să aștepți puțin, că nu intrau zilele în sac, țipă la el Firicel. Ne faci de minune cu toți vecinii de față. Acum, pe ei cu ce-i mai servesc?!

– Lasă-l, Firicel, că doar n-a mâncat-o pe toată. Mai este și pentru noi, îi luă Fir de Iarbă apărarea fiului neastâmpărat.

– Are dreptate Fir, și mai apoi, noi am venit aici să muncim, nu să mâncăm, adăugă și Freddy.

– Așa e, tată, ai dreptate, dar mie mi-ar place să gust din prăjitura lui tanti Firicel, se amestecă Bob. Și acum știu de ce l-ați botezat Pi școt.

– Da, fiindcă întotdeauna i-au plăcut pișcoturile. Îmi amintesc cum zburam din magazin în magazin să-i cumpăr pișcoturi și lapte, să aibă ce să mănânce la cină când era mic. Și uite la el, cum ne răsplătește eforturile, se văicări Firicel de Pai.

– Lasă, Firicel, că o să crească mare și atunci o să regreți micile lui năzdrăvănii de acum, o domoli Fir de Iarbă.

– Numai dacă nu ar face unele și mai mari atunci, dragul meu.

– Fii fără grijă, că atâta vreme cât suntem aici, așa ceva nu se va întâmpla, o asigură soțul ei. O să-l punem pe calea cea dreaptă, o să vezi. Până atunci, haideți să terminăm ce-am început și să gustăm din prăjitură! Pișcot, du-te și spală-te!