Capitolul II. „Pe portativ”

Școala de muzică se ținea în vechea bisericuță din cimitir în clopotnița căreia locuiau Freddy și familia sa…Clopoțel era solista corului în ciuda vârstei fragede. Acest ghemotoc de blăniță neagră cu aripioare aproape transparente era un adevărat talent muzical. Profesoara îi prezisese un viitor minunat în muzică…Flaut Fermecat fusese ea însăși o mare cântăreață de operă care trebuise să se retragă din activitate în plină glorie datorită faptului că își pierduse brusc vocea în urma unei răceli severe…După ani buni petrecuți pe scene celebre, Flaut se întorsese acasă, în comunitatea de la vilă în care crescuse și de unde plecase în lumea largă. Tot acolo, se hotărâse să adune micile talente și să le învețe să cânte sperând, în secret, că într-o zi, își va găsi o urmașă. Acum, după un an în care lucrase intens cu Clopoțel, era aproape sigură că găsise ce căutase.

– O să-ți dau un singur exemplu ca să vezi cât de sus poți ajunge dacă muncești. Eu am cântat în toată lumea asta mare. Una dintre cele mai frumoase și importante scene pe care am avut onoarea să cânt și unde am fost ovaționată printr-un delir de aplauze de o mulțime fără sfârșit a fost în Marea Piramidă a faraonului Keops de la Cairo…în Marea Piramidă…, în sala în care se află sarcofagul lui care acum e gol, se află Marea Operă Națională a Liliecilor din Egipt. De câteva ori pe an, liliecii din toată lumea, se strâng aici pentru a-i asculta pe cei mai renumiți și talentați dintre cântăreții lor. Și eu, adăugă Flaut Fermecat cu emoție în glas, am fost una dintre primadonele care i-a delectat cu glasul ei. Nu o să uit niciodată noaptea aceea de vis. Timp de mai mulți ani, cântasem pe toate scenele lumii dar nu fusesem invitată să cânt în Marea Piramidă niciodată. Îmi doream cu ardoare să cânt și să joc acolo, dar nici nu îndrăzneam să visez că așa ceva se va adeveri vreodată. Și uite că s-a întâmplat. Dumnezeul oamenilor, care e și al nostru, mi-a ascultat rugile și m-a răsplătit…Îmi amintesc că stăteam în culise așteptând să intru pe scenă. Inima îmi bătea foarte tare. Îmi era frică că o să mor de spaimă. Știam că în public erau foarte mulți lilieci, inclusiv membrii marcanți ai celei mai vechi comunități din Egipt și…(e)ra chiar și fiul unuia dintre cei mai bătrâni și respectați lilieci din Cairo care iubea opera foarte mult. Venise fiul în locul tatălui. Era tânăr și frumos, cu aripi gri și urechi mari și aproape transparente…

Vocea lui Flaut se pierdu precum ecoul iar ochii ei mari și negri priveau în gol, undeva departe, dincolo de zidul de piatră al bisericuței, către o lume pe care doar ei o puteau vedea. Clopoțel observă că o altă lacrimă se prelinse prin blana neagră și pufoasă a profesoarei. Aceasta tresări și scoase o batistuță albă, cu dantelă și inițialele F.F. și-și șterse fața. Aripile fine, cu unghii ojate purpuriu, îi tremurau. Își suflă și năsucul și continuă, cu privirea concentrată:

– Când am ieșit pe scenă, inima mea s-a oprit o clipă. Am simțit-o oprindu-se! M-am uitat la publicul acela fabulos și am știut că nu vroiam să-l dezamăgesc…Am început să cânt. Și în timp ce cântam, mi-am dat seama că nu mai eram eu, era altcineva cine cânta înăuntrul meu. Nu mai conta nimic altceva decât publicul acela căruia eu îi dădeam totul, tot ce aveam mai bun. Și orchestra care cânta din ce în ce mai frenetic. Era ca și cum toți, adică eu, publicul și orchestra am fi fost singuri pe lume, călătorind printre stele. Am cântat și am cântat iar când am terminat, s-a lăsat o liniște ca de mormânt timp de câteva secunde iar apoi publicul a izbucnit în aplauze torențiale care se revărsau fără oprire, din ce în ce mai puternice, asurzitoare. Eu eram în mijlocul acestei cascade și nu-mi venea să cred că ovațiile acelea erau pentru mine. A fost de vis, de neuitat, extraordinar!…În cabina amenajată în sarcofagul marelui faraon, mă așteptau un buchet imens de trandafiri violet, jobenul și voaleta. În buchet era ascunsă o scrisorică parfumată scrisă cu o caligrafie perfectă. Era de la Urechi de Argint, fiul respectabilului liliac de la Cairo de care ți-am spus mai devreme. L-au botezat așa datorită urechilor lui care, în bătaia razelor lunii, strălucesc precum argintul, atât sunt de delicate. 

top-hat-154869_1280

 

 

Povestea unei povești/ The story of a story or how I came to write ”A Story with Bats”

Astăzi o să vă povestesc cum s-a născut ,,Poveste cu lilieci”. La vremea respectivă, acum două veri, habar nu aveam că urma să scriu o poveste. Dar totul s-a schimbat într-o seară frumoasă și caldă de iulie, la o prezentare de modă. Iată ce s-a întâmplat.

Eram la Sibiu pentru câteva zile, cu prietena mea, Roxi pentru că hotărâsem să vizităm orașul de pe Cibin. Odată ajunse acolo, pașii ne-au purtat prin vechiul oraș medieval, Palatul Brukenthal, Muzeul satului și Grădina zoologică din Dumbravă dar și printr-un…cimitir. Roxi știe că îmi place foarte mult arta funerară așa că, s-a gândit să-mi ofere cadou, în drum spre Dumbravă, o scurtă plimbare printr-un cimitir din apropierea acesteia. Unii dintre voi se vor întreba probabil dacă locul cu pricina mi-a servit ca inspirație pentru vechiul cimitir în care locuiesc liliecii și aricii din poveste. Răspunsul este nu. Acesta din urmă mi-a fost inspirat de un mic cimitir din Cardiff, capitala Țării Galilor, pe care l-am vizitat tot întâmplător, în 2014.

Oricum, în acel iulie fierbinte din anul de grație 2015, se desfășurau Zilele Sibiului (sper că îmi amintesc bine și nu era altceva!). Orașul era ticsit de turiști care asistau la tot felul de evenimente culturale. Într-una dintre seri, am ieșit să vedem o prezentare de modă. Podiumul pe care urma să defileze manechinele se afla în apropierea unuia dintre zidurile medievale ale orașului. Era un podium lung, ca mai toate cele pe care se defilează la astfel de evenimente. Ne-am așezat în primul rând, undeva spre capătul opus culiselor. Rând pe rând, locurile din dreapta, stânga și din spatele nostru s-au umplut cu spectatori și a început prezentarea. În timp ce urmăream defilarea fetelor și băieților îmbrăcați în ținute variate, mai mult sau mai puțin pe gustul meu, ochii mi-au căzut pe unul dintre membrii juriului aflat tocmai la capătul celălalt, lângă culise. Nimic neobișnuit, dacă respectivul tip nu ar fi semănat leit cu Freddy Mercury, celebrul solist al trupei Queen! I-am cerut imediat părerea Roxanei și ea a confirmat că, și din punctul ei de vedere, asemănarea era izbitoare. Pentru tot restul spectacolului, am continuat să studiez personajul din depărtare cu atât de multă atenție încât Roxi mi-a spus în repetate rânduri să încetez pentru că nu este politicos. M-am străduit să o ascult cu toate că tentația era foarte mare. La un moment dat, juriul s-a ridicat și s-a îndreptat înspre culise. Atunci am observat că tipul purta o pereche de șalvari albi și o bluză neagră cu mâneci ample care semănau cu aripile unui liliac. Iată cum s-a născut Freddy, liliacul a cărui familie locuiește în clopotnița bisericuței din vechiul cimitir.

Excursia noastră la Sibiu a fost plină de întâmplări haioase care mă fac să zâmbesc și acum, când mi  le amintesc. De la firma de pompe funebre care se chema ,,Apusul” pe lângă care am trecut ori de câte ori mergeam sau ne întorceam de la gară și de care ne amuzam tot de atâtea ori; la funcționarul de la firma de transport Transmixt care vorbea la două telefoane mobile simultan și care, atunci când a reușit să tacă și am încercat să-l întreb la ce oră aveam autobuz spre Avrig, mi-a luat-o înainte adresându-mi-se ,,politicos” cu un ,,Ce vrei doamnă?” (motiv pentru care Roxi l-a poreclit pe loc, Transmixt al doilea apus); la celebrul ,,sfat” al impiegatei de la Avrig (citez exact cuvintele ei), ,,Nu stați pe peronul doi că vă taie Internaționalul de la 9 (seara)!”; toate îmi sunt atât de vii în minte ca și cum s-ar fi întâmplat acum câteva ore.

Povestea am început să o scriu la Avrig, într-o seară splendidă, ghemuită într-un fotoliu pe terasa unui local în timp ce așteptam trenul să ne ducă înapoi la Sibiu. În dreapta mea, Roxi moțăia scăldată de ultimele raze ale soarelui care se ducea la culcare. Tot ce a mai rămas din rândurile pe care le-am scris atunci este replica cu care se deschide povestea și care îi aparține lui Freddy. Mi-a luat un an și jumătate să scriu restul poveștii și încă o jumătate de an să mă hotărăsc și să reușesc să o public. În seara aceea, am ajuns la Sibiu pe la 11. În drum spre hotel, i-am citit Roxanei ce scrisesem. A izbucnit în râs. Am început să râd și eu. Ne-am amintit amândouă de tipul brunet cu cioc și bluză cu mâneci ample pe care îl ,,sâcâisem” eu cu privirea în timpul prezentării de modă. Strada era pustie. Eram doar noi și ochii curioși ai lămpilor de pe stâlpi. Așa a început totul…

autumn-2480532_1920

Today, I want to tell you how my story came into being. At that time, that is, two summers ago, I had no idea that I was about to write a story. But, everything changed one lovely hot July evening at a fashion show. Here is what happened.

I had been in Sibiu for a couple of days with my friend, Roxi, as we had decided to visit the city on the banks of Cibin River. Once we got there, we roamed around the old medieval city, the Brukenthal Palace, the Village Museum and the Zoo from Dumbrava but also around … a cemetery. Roxi knows that I*m keen on funerary art so she thought of offering me a short stroll through a cemetery near Dumbrava. Some of you may wonder if the respective place was my inspiration for the old cemetery which is the home of the bats and hedgehogs from my story. The answer is no. The latter was inspired to me by a small graveyard from Cardiff, the capital city of Wales, which I visited by chance, too, in 2014.

Anyway, in that hot July of 2015, ”The City Days” was the main event that was attracting thousands of tourists to Sibiu. The city was teeming with people attending all sorts of cultural events. One evening, Roxi and I went out to see a fashion show. The catwalk was somewhere near one of the walls of the old city. It was a long catwalk like all those on which models walk everywhere around the world. We sat down in the first row, somewhere towards the far end of the catwalk. One by one, the seats on our right, left and those behind us filled up with spectators and the show began. While I was watching the girls and boys presenting various clothes which were more or less to my taste, I suddenly noticed one of the members of the jury sitting down at the other end of the catwalk. Nothing unusual you would say, but the guy was the celebrated Freddy Mercury*s lookalike! I immediately asked for Roxana*s opinion and she agreed that the resemblance was, indeed, striking. For the rest of the show, I continued to study the man from afar with so much thoroughness that Roxi warned me to stop several times, because, she said, my attitude was impolite. I did my best to follow her advice although the temptation to do the other way round was huge. After a while, the jury stood up and headed towards the area behind the catwalk. It was then that I noticed that the guy was wearing a pair of large white trousers and a black blouse with ample sleeves which looked like the wings of a bat. Now you know how Freddy, the bat whose family lives in the bell tower of the small church, came into being.

Lots of funny things happened during our stay in Sibiu. From the funeral home called ”The Sunset” which we passed by on our way to or back from the train station and which we used to make fun of; to the clerk of Transmixt transportation firm who used to talk on two mobile phones at the same time and who, once he managed to shut up and I attempted to ask him about the bus to Avrig, addressed me with a very ”polite”, ”What do you want, lady?” (that*s why, Roxi nicknamed him ”Transmixt the Second Sunset”); to the creepy ”advice” of the lady in charge with the small Avrig train station, ”Don*t stand on the second platform or the 9 o*clock International (i.e. train) will cut you!”; all these are so vivid in my mind as if they happened but a few hours ago.

I started writing the story in Avrig, one splendid evening, nestled in a comfortable armchair on the terrace of a café, waiting for the train to take us back to Sibiu. On my right, Roxi was dozing bathed in the last rays of the setting sun. All was left from the short text that I wrote back then is the opening line of the story which belongs to Freddy. It took me a year and a half to write the rest of the story and another six months to make up my mind and manage to publish it. That evening, we arrived in Sibiu at around 11. On the way to the hotel, I read what I had put down on paper to Roxi. Upon hearing it, she started laughing. I began to laugh, too. We both remembered the dark – haired guy with a goatee beard wearing a black ample – sleeved blouse, who I had stared at during the fashion show. The street was deserted. Only me, Roxi and the curious eyes of the lamps on top of the street posts were disturbing its peace. And so it began…

 

Capitolul I. ”O dimineață obișnuită. Întâmplări neobișnuite”

 … Clopoțel, mezina familiei, era mică și delicată… Pasiunea ei era cântatul și, în ciuda vârstei fragede, își delecta deja familia cu triluri vesele în fiecare zi…. Uneori, o asculta și cioroiul Gură Spartă, pe ascuns, fiindcă, nici în ruptul capului, nu ar fi recunoscut față de cineva, că vocea tinerei Clopoțel îi aducea aminte de tinerețe, de iubiri trecute și atunci, ochii lui bătrâni se umpleau de lacrimi fierbinți. Nu cu multă vreme în urmă, pe la începutul anului, Gură Spartă se rănise destul de tare la cap în timp ce spiona comunitatea într-o seară, târziu, sperând să o audă cântând pe Clopoțel. Fusese o zi mohorâtă și se simțise singur și deprimat… spre seară, aducerile aminte îl încercaseră atât de greu că trebui, cu orice preț, să iasă din casă în ciuda frigului și a întunericului. Gură Spartă detesta întunericul la fel de mult cum detesta liliecii. Își puse căciula de iarnă pe cap și mănușile pe aripi, își luă binoclul și lanterna și zbură pe clopotniță. Era înnorat și întunericul era atât de gros că puteai să-l tai cu cuțitul. Dinăuntru se auzeau deja trilurile vesele ale lui Clopoțel. Gură Spartă simți că se topește de fericire. Emoționat, făcu o piruetă și apoi, țâșni înspre gemulețul rotund din acoperiș pentru ca să poată auzi și vedea mai bine. Dar în graba mare, uită să aprindă lanterna și cum nu avea nici ochelarii pe nas, nu văzu că, de data asta, gemulețul care era de obicei întredeschis, era acum deschis pe de-a-ntregul așa că, intră, cu toată viteza, cu capul în sticlă. Izbitura fusese atât de puternică încât, pentru câteva clipe, văzu steluțe verzi dansându-i în fața ochilor și o luă vertiginos spre pământ fără să-și poată controla zborul. Se redresă chiar înainte de-a se izbi de trotuarul de piatră ce înconjura bisericuța. Lovitura i-ar fi fost fatală. Bâjbâi pe jos după lanternă și binoclu și apoi, cu chiu cu vai, reuși să ajungă cumva înapoi acasă. Se duse direct la oglindă și observă că, de sub căciulă i se prelingea un firicel de sânge iar ochiul drept începuse deja să i se umfle. Simțea că se învârte nucul cu el și avea o durere de cap înfiorătoare. ,,La naiba cu liliecii ăștia!”, blestemă el, ,,Cine m-o fi pus să zbor până acolo pe un întuneric să-l tai cu cuțitul? Și toate astea pentru ce? Numai să o ascult pe…pe…pe fetița aia cântând! Oare de ce?! Că oricum, nu are voce. Refuz să mai am de-a face cu creaturile alea urâte în vreun fel. De-acum încolo, vor trebui să treacă pe partea cealaltă, cum se zice, când mă vor vedea. Așa să fie!”, mormăi cioroiul în timp ce-și studia fața lovită în oglindă. De atunci, își ura vecinii și mai mult și-i evita cu orice preț.        

Despre ,,Poveste cu lilieci”/ About ”A Story with Bats”

Aceasta este o poveste despre o comunitate de lilieci, un cimitir vechi și un orășel de la malul mării. Înaripații sunt prietenoși și generoși, de aceea au acceptat în mijlocul lor o aricioaică și pe fiul ei. Mai târziu, au ,,adoptat” și un cioroi pasionat de jurnalism. Există și o fetiță liliac cu o voce deosebită și multe alte lucruri pe care le puteți afla dacă veți avea răbdare să citiți cartea. Ea se adresează atât copiilor, pentru că este, în primul rând, o poveste pentru ei, dar și adulților. 

My story is about a community of bats, an old cemetery, and a town on the sea shore. The winged creatures are friendly and generous, and this is the reason why they first welcomed a mother-hedgehog and her son into their big family. Later, they ”adopted” a crow who was keen on journalism. There is also a girl-bat who has a wonderful voice and many other things which you will discover if you have the patience to read the book. When I started writing the book I thought of kids as my main audience but adults can read it, too.