Capitolul VI. “Printre lilieci și arici”

Zilele lui Gură Spartă în comunitatea vechilor inamici ce obișnuiau să privească lumea de-a-ndoaselea, erau încântătoare și fără griji. Treceau una după alta și chiar dacă păreau la fel, se întâmpla mereu câte ceva care nu lăsa monotonia să se instaleze în clopotniță. Cioroiul avea impresia că trăise cu liliecii toată viața. Singurătatea cu care fusese obișnuit luase sfârșit. O înlocuiseră râsetele micilor lilieci și jocurile lor, cântecele lui Clopoțel, conversațiile cu Freddy, Foiță de Aur și vecinii lor, aricii, și picnicurile sub clar de lună. Departe de a-l deranja, veselia și sunetele de tot felul din jur îi animau viața. Dimineața se trezea inspirând aburii parfumați ce ieșeau din ceaiurile pregătite de Foiță. Întotdeauna, aceștia se amestecau cu aroma cafelei preparate pe rând, de fiecare dintre doamnele liliac într-un ceainic mare, electric, așezat pe o mică lespede de piatră în centrul clopotniței. Spre marea surprindere a lui Gură Spartă, micuța comunitate din cimitir era o mare iubitoare a rafinatei băuturi. Tocmai din această cauză, băutul cafelei în clopotnița bisericuței era un adevărat ritual. Liliecii se trezeau dis-de-dimineață pentru că micuții mergeau încă la școală și la grădiniță iar tații lor, la muncă. În timp ce copiii mâncau în tihnă, una dintre doamnele liliac prepara cafeaua în ceainic iar o alta scotea serviciul pentru cafea al comunității din cutia lui specială și umplea ceșcuțele de alabastru aproape transparent cu licoarea aromată și îmbietoare. Fiecare liliac primea un cubuleț de zahăr brun și un polonic mic de lapte cu miere. Șervețele cu flori multicolore însoțeau fiecare ceșcuță. Cafeaua era savurată în liniște de către toți adulții dar, din când în când, liniștea era animată de discuții legate de diverse subiecte ce interesau fie una dintre familii fie toată comunitatea. De regulă, liliecii își beau licoarea aromată în clopotniță, așezați care pe unde se simțea bine. Alteori, dacă vremea era foarte frumoasă, și asta se întâmpla de primăvara devreme până toamna târziu, liliecii ieșeau în micul cimitir, se așezau pe două dintre mormintele de marmură sculptată și petreceau jumătatea de oră dedicată cafelei împreună la umbra tufelor de glicină albă și roz. Uneori, se întâmpla ca doamnele liliac să se așeze pe unul dintre morminte iar soții lor pe celălalt în timp ce copiii rămâneau sus în clopotniță și se pregăteau pentru ziua ce abia începea. Dar, indiferent de ceea ce se discuta în cele două grupuri, între membrii comunității nu existau secrete și nici bârfe. Liliecii detestau bârfele și minciunile și încercau să-i crească pe cei mici în spiritul cinstei, onoarei și dreptății. Iar eforturile lor dădeau roade. Micii lilieci erau cuminți, ascultători și respectuoși cu cei din jurul lor, fie că era vorba de domnul Gură Spartă, cum îl numeau toți pe bătrânul cioroi, de Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți, Moș Toma pe care îl adora toată lumea, Săltăreața sau de oricine altcineva. Cu toate că educația lor era strictă, liliecii cei mici se bucurau de libertate deplină. Astfel, părinții lor doreau să-i învețe să-și asume responsabilitatea faptelor lor încă de la o vârstă fragedă. Școala și grădinița aveau un loc de căpătâi în viața tuturor comunităților de lilieci din orășelul de la malul mării. Tinerii elevi erau sfătuiți să învețe cât mai bine fiindcă, spuneau ,,legendele”, adică cei mai vârstnici și înțelepți dintre lilieci, învățătura îți dă lumină și te pregătește pentru viață. Pentru ca pregătirea micuților să fie cât mai completă, părinții grijulii își trimiteau copiii în timpul liber la școala de muzică, de balet sau de dans modern sau la cea de arte unde învățau să picteze, să deseneze sau să modeleze. Drept răsplată pentru hărnicia și respectul de care dădeau dovadă, părinții lilieci îi luau cu ei la vânătorile de insecte, la picnicuri și la toate evenimentele frumoase care se organizau în comunitățile lor înaripate.

Trifoi și Țepi nu luau parte la ritualul cafelei pentru că doamnei arici nu-i plăcea cafeaua. Cu toate acestea, câteodată, când înaripații își savurau cafeaua în cimitir, cei doi arici ieșeau și ei la o poveste. Trifoi se alătura adulților în timp ce fiul ei, își aștepta prietenul liliac sprijinit de zidul bisericuței sau făcându-și înviorarea de dimineață în jurul acesteia. Nici Săltăreața nu era prezentă deoarece ea trebuia să ajungă în parcul central, la Hanul Frunză de Stejar, dimineața devreme, înainte de sosirea primilor clienți. Din această cauză, veverița cea veselă pleca din clopotniță înainte de ivirea zorilor astfel că, la vremea când micuța comunitate își savura cafeaua, Săltăreața lucra deja de zor ajutându-și patronul la treburile de zi cu zi. Moș Toma lua și el parte uneori la acest ritual. Atunci când treburi urgente îl trimiteau în oraș în zori de zi, bătrânelul făcea întotdeauna un ocol să-și salute prietenii din clopotniță. Cu aceste ocazii, el rămânea cu ei și-și servea cafeaua de dimineață. De obicei, însă, Moș Toma mergea la bisericuța din cimitir de trei ori pe săptămână, pe la amiază. În calitate de custode al vechiului monument, bătrânelul se ocupa de întreținerea locașului. Avea grijă ca înăuntru să fie curățenie, toate obiectele de cult să fie la locul lor și fereastra de urgență să fie mereu întredeschisă pentru ca să asigure accesul comunității de lilieci în clopotniță în caz de nevoie stringentă sau al micuților înscriși la școala de muzică. De trei ori pe săptămână, Foiță de Aur pregătea cafea special pentru Moș Toma, în același ceainic electric de pe lespedea de piatră din centrul clopotniței. Odată cu cafeaua cu lapte și miere, lui Moș Toma i se servea și prânzul, jos în bisericuță. Foiță era o gospodină desăvârșită iar bătrânelul, care era văduv de aproape douăzeci de ani și locuia singur căci copiii erau departe, se bucura că are o masă caldă la amiază. Și pentru că știa că nu are cine sa-i gătească, Foiță îi pregătea întotdeauna un sufertaș cu mâncare pentru a doua zi, când Moș Toma nu avea program la bisericuță. Nu uita niciodată să-l invite și sâmbăta și duminica să-i viziteze dar bătrânelul, care nu dorea să abuzeze de bunăvoința prietenilor lui înaripați, onora invitația Foiței doar de două ori într-o lună. Dar ori de câte ori îi întâlnea, indiferent de ocazie, Moș Toma se bucura. El iubea liliecii exact pentru acele calități pentru care cioroiul îi invidiase atâta vreme. Alături de ei, bătrânelul se simțea ca într-o familie. Iar înaripații vedeau în custodele bisericuței lor, un părinte înțelept pe a cărui judecată se puteau baza. De fapt, în ultima vreme, atunci când venea vorba despre el, liliecii îl numeau ,,Legenda Moș Toma” sau ,,Venerabilul nostru Moș Toma”, titlurile cu care își răsfățau cei mai respectați, înțelepți și vârstnici membrii ai comunității din orășel.

smart

Vara se instala cu pași grăbiți în micul oraș de la malul mării. Soarele răsărea dis-de-dimineață și scălda străzile, casele, parcurile și cimitirul liliecilor în razele sale prietenoase, aurii și calde. Timpul dedicat cursurilor la școală și grădiniță alerga cu repeziciune către linia finală. Liniștea din cimitir era tot mai des înlocuită de trilurile vesele ale Clopoțelului și ale celorlalți copii din comunitate care, cu teme tot mai puține, aveau timp mai mult de joacă. La amiază, când reveneau acasă, în clopotnița bisericuței, micii lilieci luau prânzul pregătit de mamele lor grijulii. Apoi, dacă nu aveau nicio problemă de rezolvat la matematică, vreo hartă de desenat la geografie sau de scris o compunere, se întâlneau afară în cimitir, sub tufele de glicină sau la umbra răcoroasă a unei cripte, la joacă. Jocurile preferate de micuți erau de-a v-ați ascunsa și slalom printre morminte. Și cum aproape toți se născuseră acolo, în vechiul cimitir, acesta nu mai avea demult nicio taină pentru ei. Micii înaripați cunoșteau toate cotloanele, ascunzătorile și scorburile copacilor, toate pietrele funerare și toate potecile întortocheate. Nici un străin de locul acela nu ar fi putut să-l găsească vreodată pe unul dintre năzdrăvanii înaripați ascuns în vreun cotlon tainic numai de el știut. Tocmai de aceea, micii lilieci din clopotniță jucau de-a v-ați ascunsa numai între ei și niciodată cu alți micuți veniți din celelalte comunități din orășel. Fiindcă, oricine altcineva ar fi îndrăznit să se aventureze în labirintul din cimitir ar fi riscat să se piardă iar înaripații din clopotniță nu doreau să aibă pe nimeni pe conștiință. Slalomul printre morminte era în schimb, accesibil tuturor, chiar și străinilor. Tot ce trebuia să faci era să zbori cât de repede poți printre cripte și cruci funerare, încercând să-l prinzi pe cel din fața ta. Bineînțeles, că toți cei implicați în aceste curse de mare viteză trebuiau să stăpânească la perfecție arta zborului, tehnica picajului și a evitării obstacolelor. Jocul era un exercițiu de zbor foarte bun pentru micuții lilieci. Toți adolescenții din clopotniță îl practicaseră la un moment dat, în copilăria lor. Obstacolele peste care și pe lângă care trebuia să treci în vechiul cimitir erau mai puțin înspăimântătoare pentru orice începător în ale zborului decât copacii uriași din parcul central, casele cu câte două sau trei etaje și blocurile din oraș. De asemenea, cimitirul era un loc liniștit, unde nu trăiau decât liliecii și unde lucra numai Moș Toma. Aici, nu existau mașini zgomotoase, copii care țipau și adulți care urau liliecii. De aceea, era unul dintre cele mai potrivite medii în care liliecii cei mici puteau să-și însușească arta zborului. Să-ți întinzi aripile și să zbori prin clopotniță era destul de înfricoșător la început când erai mai mic decât pumnul lui Moș Toma și tot ce era în jur avea dimensiuni gigantice. Asemenea excursii se lăsau cu cucuie sau cu aripioare frânte câteodată, însă micii lilieci nu abandonau niciodată. Astfel că, cu timpul, interiorul clopotniței devenea prea mic pentru orice liliac începător iar acesta se avânta în necunoscutul din cimitir unde jocul de-a v-ați ascunsa era un antrenament eficient, care-i perfecționa arta zborului. Și aici existau incidente la început, pentru că spațiul era mult mai vast decât interiorul clopotniței iar obstacolele mai mari sau mai mici erau la tot pasul. Dar în cimitir, învățăceii își însușeau tehnici care le erau utile pentru tot restul vieții, de aceea, în ciuda dificultăților, ei perseverau mereu. Învățau experimentând, chiar dacă asta însemna să dai cu capul de o cruce și să vezi steluțe verzi, să-ți lovești picioarele de marginea unui mormânt de marmură pentru că nu ți-ai dat seama cât de înalt era sau pur și simplu să te lipești de peretele unei cripte pentru că ți-a apărut în față pe neașteptate când tu goneai cu toată viteza zburătăcindu-ți un prieten, care, mai experimentat, cunoștea zona și a reușit să evite impactul în ultima clipă.

                                                                         ***

De când se mutase cu liliecii în clopotniță, Gură Spartă obișnuia să iasă în cimitir după-amiaza și să asiste la jocurile micilor înaripați așezat comod într-un șezlong de pânză pe care îl întindea pe capacul unuia dintre mormintele de marmură sculptată aflat în apropierea bisericuței. Monumentul vechi de două secole se afla la umbra unui mesteacăn așa că, cioroiul profita din plin să-și încălzească oasele bătrâne fără ca soarele să-l lovească direct în cap. Dacă dorea să se odihnească, atunci își lua ochelarii de soare pe care și-i așeza pe nas și se întindea alene la umbra mesteacănului, moțăind. Dar cum cioroiul era totuși o fire foarte activă, momentele de moțăială erau rare și de aceea, un lux. De cele mai multe ori, Gură Spartă se odihnea activ, citind o carte sau scriind articole pentru noua revistă a comunității pe care se angajase să o scrie el însuși cu contribuția tuturor liliecilor din orășel. Aceasta urma să cuprindă știri din lumea lor și nu numai. Cioroiul dorea ca, în timp, să introducă articole de cultură prin care comunitățile înaripate să se familiarizeze cu ceea ce au creat oamenii de-a lungul milenarei lor existențe. El considera că liliecii aveau nevoie de astfel de modele pentru a-și lărgi orizonturile și pentru a învăța să-i cunoască pe oamenii cu care, vrând, nevrând, trebuiau să conviețuiască. Primise și aprobarea ,,legendelor” de la vechea vilă. Aceștia, nu numai că îi salutaseră ideea cu entuziasm dar îi și promiseseră să-l ajute financiar pentru a putea să scoată revista într-un număr adecvat de exemplare care să ajungă în toate comunitățile de lilieci din micul oraș. Toată lumea trebuia să beneficieze de știința și erudiția domnului Gură Spartă și totodată, să-și descopere talentele ascunse contribuind la revistă. Așa că, cioroiul își petrecea diminețile și unele seri, zburând prin orășel, de la o comunitate la alta și vorbind cu liliecii de toate vârstele. Avea tot timpul la el ochelarii de citit și o geantă petrecută peste piept care conținea un minuscul laptop primit în dar de la comunitatea din clopotniță, un caiet cu linii și un pix pentru note urgente precum și un reportofon cu care putea să înregistreze diverse mărturii despre evenimente aproape uitate. Avea și un mic aparat de fotografiat cu care imortaliza portrete și peisaje. Tot ceea ce culegea se transforma în articole de mai mare sau mai mică întindere, scrise cu grijă și respect față de subiecți și subiecte. Poze inedite animau paginile bogate ale revistei. Primul număr fusese un real succes cu contribuții din partea multor lilieci din toate comunitățile. Cioroiul strânsese cu atenție desene ale micilor înaripați, le prelucrase la calculator și le presărase din loc în loc, în revistă. Aceasta conținea un interviu cu Flaut Fermecat, în care profesoara de muzică vorbea despre cariera ei artistică, despre elevii ei și concertul ce urma să aibă loc în curând și nu în ultimul rând, despre speranța pe care și-o punea în Clopoțel, fiica lui Freddy și a Foiței. Gură Spartă adăugase articolului și o poză mare, color, în care apăreau Flaut și Clopoțel în timpul repetițiilor pentru concert. Profesoara purta voaleta și jobenul violet iar Clopoțel avea părul împletit în două cozi legate la capete cu fundițe albe cu buline roșii. Cioroiul introdusese și primul articol dintr-o serie despre istoria liliecilor din orășel, așa cum i-o relataseră ,,legendele” în câteva interviuri pe care le luase în podul vechii vile din centru. La insistențele acelorași ,,legende”, Gură Spartă scrisese un articol despre contribuția familiei lui la istoria modernă a orășelului de la malul mării. În paginile acestui prim număr, își făcuse loc și un interviu despre cei doi arici care sălășluiau în vechiul cimitir al bisericuței. Mama și fiul vorbiseră despre Picior Iute, moartea prematură a acestuia și greutățile pe care le întâmpinaseră. Dar nu uitaseră să menționeze liniștea și pacea de care se bucurau acum, în comunitatea din cimitir. Ei lăudau liliecii pentru dragostea, prietenia și căldura de care dădeau dovadă mereu. Revista numită Aripi era o reușită datorată articolelor și pozelor din paginile ei care erau de o calitate excepțională. Primul număr era dedicat ,,legendelor” de la vilă și tot ei fuseseră primii care o primiseră îndată ce ieșise de la tiparniță. Gură Spartă personal dusese câteva exemplare la vilă pentru a le înmâna celor mai vârstnici și respectați lilieci din orășel. Aceștia o primiră cu bucurie după care, fiecare se retrăsese în colțul lui pentru a o studia pe îndelete. Între timp, cioroiul fusese servit cu o cafea aburindă chiar de către Steluță, mama lui Freddy. În ciuda vârstei și a experienței, simțea că inima îi bătea atât de tare să-i spargă coșul pieptului în așteptarea verdictului. De când se aciuise în mijlocul liliecilor din vechiul cimitir, Gură Spartă trecuse de la ură, invidie și ciudă la recunoștință, atașament și respect față de înaripații cu blăniță neagră și ochi ca mărgelele. Dorea cu orice preț să le arate că și el era capabil de sentimente nobile. Le pusese la dispoziție mintea sa ascuțită și talentul de a împleti cuvintele cu măiestrie într-o încercare timidă de a-și spăla păcatele. Își deschisese inima față de cei pe care nu demult îi tratase cu răceală și dispreț. Acum, simțea mai mult ca niciodată că nu vrea și nu poate să-i dezamăgească. Toate comunitățile îl cunoșteau deja iar ,,legendele” îi încredințaseră misiunea de a scrie revista lor.

smart

Pentru  a-și domoli emoțiile care îl asaltau, cioroiul lua înghițituri mici din cafeaua îndulcită cu miere și îmbogățită cu scorțișoară. Se uita pe furiș la Steluță care se așezase în fața lui și-l studia.

,,E o mamă foarte tânără pentru un fiu ca Freddy…”, își zise el. ,,Probabil că s-a măritat când era încă o adolescentă. Domnul Aripi Cărămizii e mult mai bătrân. Trebuie să fi fost de-o vârstă cu tatăl ei când a luat-o în căsătorie. Dar cred că a iubit-o foarte mult…”

O privi din nou și Steluță clipi închizându-și pentru o secundă pleoapele cu gene lungi, elegante, întoarse la capete care-i împodobeau ochii albastru-verzui. Avea un nas drept, ca al statuilor din Grecia Antică și păr ca onixul, lung și ondulat. Numai atunci cioroiul își dădu seama că numele i se trăgea de la steaua mică albă care îi împodobea fruntea.

,,E deosebit de frumoasă, oricum. Clopoțel îi seamănă. În schimb, Freddy pare să fi moștenit de la ea numai steaua albă din frunte și a transmis-o mai departe lui Bob. Ce ciudat se așează și genele astea…”, mai apucă să-și spună Gură Spartă înainte ca Steluță să părăsească tăcerea în care se învăluise și să-i spună cu glasul ei tineresc:

– Am auzit multe despre dumneavoastră, domnule Gură Spartă.

– Da, sunt convins, și nu toate de bine, spre rușinea mea. Nu m-am purtat așa cum ar fi trebuit cu fiul dumneavoastră și cu ceilalți lilieci din clopotniță, răspunse cioroiul cu glas aproape șoptit lăsându-și ochii în jos.

– Nu e nimic. Fiul meu este bun la suflet și sunt convinsă că v-a iertat demult. Cât despre vecinii lui, nu cred că cineva v-ar reaminti vreodată vechile neînțelegeri. Vedeți dumneavoastră, domnule Gură Spartă, noi liliecii, în ciuda reputației proaste pe care o avem printre oameni și celelalte viețuitoare, nu facem rău nimănui. De fapt, cred că nici nu am fi capabili de așa ceva. Noi am trăit mereu împreună, în comunități mai mari sau mai mici și ne ajutăm întotdeauna. Dacă ne stă în putință, îi ajutăm și pe alții. Dacă nu, îi lăsăm în pace. Dar nu rănim niciodată pe nimeni.

– Da, am învățat și eu asta, într-un final. Mi-a luat ceva timp și efort dar am înțeles toate astea atunci când, în noaptea în care mi-am pierdut casa strămoșească, bărbații-lilieci din clopotniță și nepotul dumneavoastră m-au ajutat să-mi salvez cărțile și mai ales, viața. Le sunt profund recunoscător. Și, și pentru că mi-au oferit un acoperiș deasupra capului și masa lor deși eu nu făcusem altceva ani întregi decât să-i bârfesc și să-i vorbesc de rău peste tot în oraș.

Cioroiul tăcu și-și lăsă ochii în jos din nou.  Studie podeaua timp de câteva clipe după care o privi pe Steluță și-i zâmbi.

– Eu cred că aveți un suflet frumos, domnule Gură Spartă. Numai că dumneavoastră nu ați fost obișnuit să trăiți într-o mare familie ca noi. Ați fost mai mereu singur, nu-i așa?

– Da, da, așa este. Părinții mei s-au dus demult la cele veșnice iar de atunci sunt singur. Sau, mă, rog, am fost singur, până când am fost ”adoptat” de către ai dumneavoastră… Am fost foarte arogant toată viața. Nu am acceptat pe nimeni în jurul meu. Am refuzat să-mi fac o familie și timpul a trecut. Foarte repede, mult prea repede.

– Dar acum aveți o familie mare, grijulie și iubitoare…

– Da, aveți dreptate și le sunt recunoscător…De fapt, vă sunt recunoscător tuturor. Și soțului dumneavoastră pentru revistă. Mi-a făcut o mare onoare permițându-mi să o scriu și să o coordonez.

– Soțul meu și ceilalți vârstnici din comunitate știu că sunteți foarte capabil și învățat. De aceea v-au încredințat-o. Uite-i! Vin!, exclamă Steluță.

Gură Spartă se întoarse și văzu siluetele celor șapte ,,legende” apropiindu-se. ,,Doamne, sunt într-adevăr extraordinari! Nu-ți vine să crezi că sunt din lumea aceasta!”, își zise  urmărind cu admirație zborul maiestuos al bătrânilor lilieci. Aceștia se agățară de o grindă, contemplându-și interlocutorul cu capul în jos. Capetele lor împodobite cu păr alb impuneau respect. Era suficient să-i privești și-ți dădeai seama imediat că ai în față niște personaje deosebite, cu un statut aparte. Reputația lor depășise demult granițele orășelului de la malul mării. Tatăl lui Freddy luă cuvântul în timp ce ceilalți îl priveau pe cioroi cu ochi rotunzi, negri sau căprui dar toți foarte inteligenți.

– Am studiat revista pe care ne-ați adus-o, domnule Gură Spartă, atât fiecare în liniștea sa cât și împreună. Nu putem decât să vă felicităm. Este remarcabilă! Felicitări încă o dată și vă rugăm să continuați să o scoateți. Noi promitem să vă ajutăm cu tot ce putem. Aveți întregul nostru sprijin.

Gură Spartă simți că rămâne fără aer. Inima începu să-i danseze în piept. Picioarele bătrâne îi tremurau ușor. Reuși să bâiguie:

– Mulțumesc, mulțumesc, domnilor! Mă bucur sincer că vă place. Am pus în ea tot sufletul meu, dacă pot să spun așa. Dar nu aș fi reușit fără ajutorul dumneavoastră și al tuturor celorlalți. Practic, ei au scris revista. Eu doar am ordonat ceea ce au spus ei, am dat formă materialului brut. Atât am făcut.

– Ați făcut totul, domnule Gură Spartă. Fără dumneavoastră, această revistă nu ar fi existat. Iar noi, liliecii, avem nevoie de așa ceva. Copiii noștri trebuie să afle cine le sunt înaintașii, ce au realizat ei. Trebuie să învețe ce lucruri bune au făcut oamenii ca să poată să-i aprecieze și pentru ceea ce au bun în ei. Trebuie să se exprime liber ca să învețe să-și transmită gândurile dar să și le și cenzureze. Aripi va fi o lecție de viață pentru noi toți.

– Mă onorați, domnule Aripi Cărămizii. Mulțumesc din suflet pentru aprecieri, răspunse cioroiul pe nerăsuflate ducându-și aripa dreaptă în dreptul inimii și făcând o mică reverență în fața celor șapte.

– Nu aveți pentru ce. Ele sunt perfect îndreptățite. Așteptăm cu nerăbdare numărul următor.

– Este în lucru deja. Sperăm să vadă lumina tiparului curând.

– Încă ceva, domnule Gură Spartă. Doresc să știu ce s-a ales de vasta dumneavoastră bibliotecă. Unde se află acum?

Cioroiul trase aer în piept și simți că ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Răspunse încet:

– Ceea ce am reușit să recuperez din ea cu ajutorul fiului și nepotului dumneavoastră cât și a vecinilor lor, se află în bisericuța din cimitir. Multe cărți au fost mistuite de flăcări înainte de a putea fi salvate.

În acest punct, Gură Spartă simți că vocea i se pierde și un nod mare și încăpățânat i se așeză de-a curmezișul în gât. Măsură din nou podeaua câteva clipe. Apoi își drese glasul și continuă:

– Aș dori să o pun la dispoziția tuturor liliecilor din orășel și nu numai. Să deschid o bibliotecă publică. Ca semn de mulțumire pentru tot sprijinul și încrederea pe care mi le-ați acordat.

– Din nou o idee extraordinară! Sunteți de acord cu mine, nu-i așa?, se adresă Aripi Cărămizii celorlalți venerabili și Steluței care urmărea conversația în aceeași liniște misterioasă în care părea că se învăluie mereu.

– Da, bineînțeles, aprobară ceilalți în cor.

– O bibliotecă pentru noi toți și generațiile viitoare!, rosti cu entuziasm Steluță și ochii ei albastru-verzui străluciră de fericire.

,,E atât de frumoasă!”, gândi din nou, cioroiul. Și o privi pe mama lui Freddy pentru prima dată, într-un fel aparte. Aripi Cărămizii îi surprinse licărirea din ochi și zâmbi. Știa foarte bine ce efect avea soția sa asupra tuturor.

– O să apelez din nou la înțelepciunea dumneavoastră pentru a pune în practică acest vis.

– Iar noi vă vom sprijini necondiționat, domnule Gură Spartă. Avem nevoie de puțin timp pentru a ne sfătui. Trebuie să găsim cel mai bun amplasament pentru viitoarea bibliotecă astfel ca ea să le fie accesibilă tuturor.

– Bineînțeles, domnule Aripi Cărămizii. O să aștept decizia dumneavoastră. Între timp, eu o să rog noua mea familie să mă ajute să sortez și să cataloghez cărțile.

– Bine, domnule Gură Spartă. Mulțumim încă o dată pentru tot. Noi ne retragem acum. Vă rog să rămâneți să vă beți cafeaua în compania soției mele. La revedere!

– La revedere, domnilor și mulțumesc și eu!

Capitolul V. “Furtuna”

smart

Vântul îndoia crengile bătrânului nuc făcându-le să trosnească. Ploaia cădea în șuvoaie furioase pe pământ măturând tot ce-i ieșea în cale. Micul cimitir de la periferia orășelului se transformase în câteva minute într-un lac de acumulare pe care pluteau crengi, frunze rupte și alte obiecte purtate de vânt și apoi abandonate în grădina în care unii dintre cei mai vechi locuitori ai orășelului de la malul mării își dormeau somnul de veci nederanjați de zeci și chiar sute de ani.

În culcușurile lor din clopotniță, dormeau, feriți de ploaie și de vânt, liliecii, cufundați în vise cu vânători de insecte la lumina lunii, plimbări în Peștera Roz de pe plajă și picnicuri care se prelungeau târziu în noapte sub bolta înstelată.

Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți dormeau neîntorși în vechiul mormânt de piatră de lângă bisericuță. Așternuturile calde și pufoase în care se răsfățau acum erau o răsplată bine meritată după viața grea, plină de privațiuni, pe care o duseseră în oraș după moartea lui Picior Iute, tatăl lui Țepi și soțul lui Trifoi. Acesta murise strivit de un autobuz în urmă cu patru ani. Moartea lui i-a lăsat soția și fiul pe drumuri. Dar, după suferință, sărăcie și peregrinări de ici colo în căutarea unei locuințe potrivite și a unui mediu sănătos pentru fiul ei, viața îi surâsese din nou lui Trifoi atunci când găsise micuța comunitate de lilieci din cimitir. Și cu ei rămăsese.

Familia lui Fir de Iarbă se odihnea și ea în cripta părăsită în așteptarea venirii pe lume a unui nou membru. Leagănul care avea să-i fie culcuș era deja gata. Pișcot nu era însă deloc încântat de evenimentul mult așteptat. El știa că de acum încolo, trebuia să împartă atenția și dragostea părinților cu cel sau cea care avea să vină foarte curând iar el nu dorea asta. Gândul că cineva ar putea să-i ia locul în inima lui Fir și Firicel îl supăra îngrozitor și nu-l lăsa să doarmă. Temerile îi dădeau târcoale și în această noapte furtunoasă de sfârșit de primăvară așa că, micul liliac era treaz. Pe la miezul nopții, doi nori negri se ciocniră și bubuitura asurzitoare care urmă făcu natura să se cutremure. Pișcot sări speriat din culcușul lui și începu să zburătăcească dezorientat prin criptă. Fir și Firicel dormeau adânc, parcă atinși de o vrajă rea. Micuțul se izbi de unul dintre pereții de piatră și țipă scurt. Tatăl se foi puțin dar nu se trezi. Norii se fugăreau unul pe celălalt purtați de vântul furios ce continua să îndoaie crengile copacilor. Deodată, un fulger imens cu două limbi despică bolta cerului lăsând să se vadă întunericul infinitului de dincolo de nori. Una dintre limbile strălucitoare căzu în micul cimitir pârjolind pământul în jur. Cealaltă lovi năprasnic nucul, locuința lui Gură Spartă. Falnicul copac se despică pe loc, ca și cum un topor invizibil l-ar fi tăiat în două. O limbă de foc cuprinse trunchiul bătrân. Acesta se scutură încercând parcă să alunge creatura care începuse să-l strângă în chingi groase, roșii și galbene. Dar flacăra zglobie se întinse lacomă și fierbinte spre coroana bogată. Limbile roșiatice o cuprinseră într-o îmbrățișare ucigătoare urcând sus, tot mai sus, spre vârf, luminând noaptea neagră. Ploaia care cădea torențial nu mai putea să ajute bătrânul copac. În curând, acesta ardea ca o torță ce se legăna în bătaia vântului. Obosit să mai trăiască, nucul depuse armele.

Gură Spartă, care nu închisese un ochi toată noaptea, zburătăcea plin de groază, croncănind, prin coroana în flăcări. Casa strămoșească în care crescuseră, trăiseră și muriseră generații după generații din familia lui, era acum amenințată să se transforme în scrum. Cu fiecare secundă care trecea, focul devenea tot mai puternic iar el, Gură Spartă, se vedea tot mai neputincios în fața potopului fierbinte. Pentru prima dată în viața lui, se simți cu adevărat singur și disperat. ,,Dacă m-ar ajuta și pe mine cineva, măcar o dată în viață. Am fost întotdeauna singur și nu am simțit nevoia să mă apropii de nimeni, dar acum e prea mult pentru mine. Sunt complet depășit și am nevoie de ajutor. Trebuie să-mi salvez locuința și cărțile. Ele nu au voie să cadă pradă focului. Aici e toată munca și știința mea, a părinților, bunicilor și străbunicilor mei. Am nevoie de cineva să mă ajute. Numai de data asta, dar trebuie să fiu ajutat. Oare unde o fi Săltăreața?”, își încheie cioroiul șirul gândurilor și se avântă înspre ramurile de jos, printre flăcări, căutându-și co-locatara. De jur împrejur, totul dogorea.

-O să iau foc dacă mai cobor și o să mă transform în cenușă! Vai, nu credeam că o să sfârșesc astfel, se lamentă Gură Spartă în mijlocul focului. O să mor arzând ca un chibrit și nimeni nu o să-și aducă aminte de mine. Chiar nimeni!…Săltăreațo, Săltăreațo, unde ești?, strigă el cu disperare.

O flacără mică roșie i se anină de aripa stângă și-i pârjoli penajul. Cioroiul o stinse imediat, fluturându-și aripa dar o altă flacără lacomă îi aprinse coada. Zbură ca o rachetă înapoi înspre locuința sa, scuturându-și coada. Printre flăcări, vaietele nucului și zgomotul asurzitor al tunetelor, auzi glasul zglobiu al tinerei veverițe:

– Domnule Gură Spartă! Domnule Gură Spartă! Unde sunteți?

– Sunt aici, înăuntru, Săltăreațo, aici, la mine în casă. Încerc să-mi salvez lucrurile și mai ales cărțile!, îi strigă cioroiul într-un suflet, bucuros că Atotputernicul îi auzise gândurile și-i trimisese ajutorul.

– Vin să vă ajut și eu! Nu vă las singur!, veni răspunsul prompt al veveriței.

Gură Spartă începuse să-și golească vasta bibliotecă, plină ochi cu cărți vechi și valoroase, albume de artă și enciclopedii. Le smulgea din nișele lor săpate în trunchiul falnicului nuc și, cu lacrimi în ochi și strângere de inimă, le arunca în micul lac de dedesubt. ”Mai bine ude decât scrum”, își zise el și-și continuă cu zel treaba. Îi mulțumi Cerului încă o dată pentru co- locatara sa care se oferise să-l ajute dar, nici bine nu-și termină gândul, când își dădu seama că dorința acesteia de a-l ajuta ar fi putut să o coste viața.

– Unde ești, Săltăreațo?

– Jos, în cimitir. M-am adăpostit aici, într-unul dintre morminte când am văzut ce vreme vine. Iar acum, mă lupt cu apele. Dar vin sus, la dumneavoastră, cât bați din palme!

– Nu veni, e prea periculos. Nucul e o vâlvătaie. Dacă încerci să te cațeri, te înghit flăcările! Te rog, rămâi jos!, îi strigă cioroiul. Nu vreau să pățești ceva din cauza mea. Mulțumesc, oricum, pentru că vrei să mă ajuți! Mulțumesc! Dar trebuie să fac asta singur!

Gură Spartă folosea asemenea cuvinte pentru prima dată în viața lui lungă. El nu mulțumise nimănui niciodată pentru nimic. Stătuse mereu departe de toată lumea, se descurcase întotdeauna singur și prin urmare, nu fusese necesar să mulțumească niciodată nimănui. Turnul de fildeș pe care și-l construise de mic, îi fusese un adăpost bun și suficient în toți acești ani dar se dovedea inutil în aceste momente, la vreme de restriște. Pereții transparenți dar solizi de care se înconjurase, care îi permiseseră să vadă în afară dar nu lăsau decât cu greu pe cineva înăuntrul lor, îl sufocau acum. Iar în acest ceas de cumpănă, nu-l puteau feri de furia focului care îi devasta locuința și-i punea în pericol viața. Dar Săltăreața nu era tipul de veveriță care să renunțe atât de ușor, mai ales atunci când era în joc viața cuiva. Și cu toate că Gură Spartă nu făcea parte dintre simpatiile ei, îi era totuși recunoscătoare pentru adăpostul pe care i-l oferise la nevoie. Era momentul acum, să-i întoarcă serviciul pe care i-l făcuse.

-Mă duc să chem liliecii, îi strigă ea cioroiului dar acesta nu o mai putu auzi din cauza bubuiturii unui tunet. Dacă nu îl scoate cineva de acolo, domnul Gură Spartă o să ardă de viu! Trebuie să mă grăbesc!

Din două salturi ajunse lângă mesteacănul înalt de lângă micuța biserică din cimitir. Se cățără în el, sărind din creangă în creangă și, ajungând aproape de clopotniță, începu să strige cât o țineau puterile:

-Domnule Freddy, domnule Freddy! Gură Spartă,…adică domnul Gură Spartă, se corectă ea imediat, are nevoie de ajutor! Domnule Freeeeeddy! Vă rog să-l ajutați!

În clopotnița bisericuței, liliecii se treziseră din cauza furtunii. Se foiau în culcușurile lor neliniștiți dar nimeni nu se uitase afară să vadă nucul arzând. Copiii, inclusiv Clopoțel, dormeau fără grijă, cufundați în paradisurile lor multicolore, îmbătate de mirosul primăverii. Dar Bob de Mazăre era treaz și-și întindea deja aripile gata de zbor. Ceva, nu știa ce, îi șoptea că noaptea aceea nu era una obișnuită. Freddy zbură până la fereastra rotundă și se uită afară, în noapte. Ceea ce văzu îl îngrozi. Se întoarse înspre Foiță și Bob și le spuse având grijă să nu trezească micuții:

-Nucul e în flăcări! Bob, du-te și anunță-i pe ceilalți că ieșim. Numai bărbații!

Când deschise mica fereastră, o văzu pe Săltăreață ceva mai jos, stând în ploaia care se mai domolise. Apa curgea în șuvoaie pe blănița ei roșu-portocaliu.

– Domnul Gură Spartă e în nuc. Își salvează cărțile și nu vrea să iasă de acolo! Vă rog să-l salvați, domnule Freddy!

– Stai liniștită, Săltăreață! Vom face tot posibilul pentru el, numai să vrea să fie ajutat!  Acum, vino în clopotniță la soția mea și rămâi aici. Plouă cu găleata și ești deja udă până la piele. La noi e cald și bine și o să te usuci imediat.

– Mulțumesc, domnule Freddy, zise Săltăreața și, fără să piardă timpul, coborî din mesteacăn, traversă trotuarul îngust ce înconjura bisericuța, escaladă zidul acesteia și pătrunse înăuntru prin fereastra de urgență a comunității.

Freddy, Bob de Mazăre și restul bărbaților lilieci ieșiră din clopotniță și se apropiară de nuc. Trezit din somnul greu în care se cufundase, de tunete, trăsnete și vânt, li se alătură curând și Fir de Iarbă. Din coroana care ardea zburau cărți de toate mărimile și culorile. Unele luau foc, altele scăpau nevătămate. Însă toate ajungeau jos, în micul lac care acoperea acum suprafața cimitirului. Departe, la orizont, apăru o rază portocalie. Mijeau zorile. Tunetele se îndepărtau și perdeaua de ploaie care înecase micul cimitir se transforma din nou în picături mari și calde ce cădeau din ce în ce mai rar. Panglicile luminoase care brăzdaseră cerul cu furie toată noaptea fugiră și ele să se ascundă în alte zări. Numai bătrânul nuc continua să ardă. Flăcările îi mistuiseră deja o parte din coroană iar trunchiul despicat până aproape de rădăcină cu ceea ce rămăsese din bogata podoabă stătea să se năruie peste mormintele vechi de zeci de ani.

-Domnule Gură Spartă, trebuie să ieșiți de acolo, altfel o să vă sufocați!, îi strigă Freddy.

Dar cioroiul nici nu vroia să audă.

– Trebuie să-mi salvez biblioteca, chiar cu prețul vieții. Lăsați-mă în pace!

– Dar e foarte periculos! Ieșiți până nu e prea târziu! Vă rog! Nucul stă să cadă…, încercă să-l înduplece Freddy.

– Nu, nu pot, îmi pare rău. Cărțile astea sunt moștenire de la străbunii mei și nu le pot lăsa să piară atât de ușor, se înverșună Gură Spartă.

– Atunci vă ajutăm și noi, să terminați mai repede, nu se lăsă nici Freddy mai prejos. Băieți, haideți să vedem ce putem face!

– Uite, tată, pe acolo putem intra în ceea ce a mai rămas din coroană, zise Bob, arătând spre una dintre crengile fumegânde care mai rezista încă.

– Da, Bob, așa e dar  să avem grijă, e foarte periculos. Nucul arde și se poate prăbuși în orice moment. Dacă ne prinde sub el, nu mai scăpăm.

– Știu, tată, dar nu-l putem lăsa pe cioroi…, șopti Bob.

– Bravo, băiete, ești un copil de nădejde!, îl lăudă Freddy după care, îl mustră șăgalnic:

– Doar să-ți perii puțin vocabularul. Trebuie să înveți când și cum să-ți deschizi gura! Haideți, băieți! În câteva clipe suntem gata! Feriți-vă de flăcări!

Trupa înaripată intră în nucul vâlvătaie și puse umărul la salvarea bibliotecii. Cărțile nu mai zburau în lac ci aripi puternice le cărau stivuite, afară din casa lor veche și le așezau pe mormintele de piatră. În curând, treaba era gata. Ca și cum ar fi știut că a fost eliberat de povară, bătrânul copac se înclină tare, spre pământ. Liliecii îl prinseră pe Gură Spartă cu putere și-l traseră afară chiar înainte ca nucul să cedeze cu totul. Cioroiul se zbătu dar își dădu seama imediat că sosise sfârșitul. Nimeni nu mai putea face nimic pentru bătrânul copac din cimitir. Casa lui strămoșească se dusese și ea odată cu cel care o adăpostise. Vechii inamici se așezară pe unul dintre mormintele de piatră și priveau cum nucul își dădea ultima suflare. Lacrimi mari și fierbinți se rostogoleau din ochii lui Gură Spartă. Penajul lui negru cu gri era ciufulit și pârlit pe alocuri. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva.

Ploaia se oprise la fel de brusc cum începuse. Zorii puseră stăpânire peste micul cimitir din orășelul de la malul mării. Soarele începea să urce pe boltă în caleașca lui de aur topit. Cărțile lui Gură Spartă stăteau cuminți, aranjate în șiruri, acolo unde le așezaseră liliecii.

Cineva înainta repede prin apa care scălda acum mormintele și pietrele funerare. Clipocitul atrase atenția înaripaților. Privirile se întoarseră înspre pământ, acolo unde Țepi Ascuțiți se apleca și aduna cărțile ce se înmuiaseră deja în micul lac artificial.

– Unde să le pun?, întrebă el cu un zâmbet larg. Am ieșit să vă ajut. Doamne, ce potop! Îmi pare rău pentru casa dumneavoastră, domnule Gură Spartă. Era un nuc frumos. Cel mai frumos din oraș!

– Mulțumesc, Țepi Ascuțiți. Era, într-adevăr, o casă confortabilă dar acum s-a dus. Cred că părinții și bunicii mei se răsucesc în mormintele lor de aici, din cimitir. Că și ei dorm în locul acesta, aproape de mine. Am fost mereu împreună, spuse cioroiul și vocea i se înecă în lacrimi.

Cei prezenți îl priviră cu milă pentru că, în ciuda neînțelegerilor din trecut cauzate de caracterul dificil al lui Gură Spartă, liliecii nu îl urau deloc. Dacă îl ignoraseră, fusese pentru a evita dispute neplăcute care ar fi putut genera conflicte nedorite. Iar ei iubeau viața liniștită și armonia. De aceea, îi respectau durerea și încercau să-l înțeleagă. După câteva clipe de tăcere, Bob îi spuse prietenului său:

-Poți să pui cărțile peste celelalte, pe mormintele de aici, Țepi, și-i indică trei paralelipipede de marmură veche sculptată. Aici am pus tot ceea ce am reușit să salvăm.

– Venim și noi să te ajutăm îndată, Țepi. Numai să ne tragem sufletul puțin, interveni Fir de Iarbă pe care dogoarea focului și căratul cărților îl sleiseră de puteri.

– Nu e necesar, nenea Fir, îi replică Bob imediat. Eu și Țepi le adunăm până numeri la trei. La treabă, ariciule!, strigă adolescentul și-și luă zborul făcând rapid slalom printre morminte și pietre funerare.

– Băieți, înșirați cărțile, nu le stivuiți. Sunt ude și trebuie să se usuce, le atrase atenția Freddy. Haideți să intrăm în clopotniță cu toții, să ne odihnim puțin. Avem treabă azi. Să vedem ce putem face cu nucul. Cineva trebuie să-l anunțe pe Moș Toma despre incident. Vă invit pe toți la un ceai cald la noi.

Întorcându-se spre cioroi, adăugă:

– Și pe dumneavoastră, domnule Gură Spartă! Vă rog să ne fiți oaspete!

– Mulțumesc, domnule Freddy. Mulțumesc pentru bunăvoință! Chiar am nevoie de ceva cald, după atâta ploaie, îi răspunse cioroiul cu emoție în glas. Și mulțumesc și pentru cărți, ați fost un sprijin adevărat, dumneavoastră, Bob și vecinii voștri. Singur nu aș fi reușit să-mi salvez cărțile și nici viața. Vă sunt recunoscător tuturor cu atât mai mult cu cât eu nu m-am purtat frumos cu voi niciodată și nu meritam ajutorul vostru…

Gură Spartă rămase fără cuvinte. Emoțiile și oboseala îl copleșiseră cu totul. El, care fusese întotdeauna stăpân pe sine și nu arătase niciodată nici un fel de slăbiciune în fața altora, se deschidea acum de față cu liliecii pe care îi desconsiderase mereu. Pe care îi disprețuise deși, în sinea sa, îi invidiase pentru spiritul de fraternitate și căldura de care dădeau neîncetat dovadă. Se întrebase de nenumărate ori cum ar fi fost dacă ar fi făcut parte din comunitatea lor, dacă ar fi petrecut serile în clopotniță alături de ei, ascultând-o pe micuța Clopoțel cântând cu vocea ei de înger sau ar fi depănat povești împreună cu ceilalți. Dacă ar fi încercat să se apropie de ei în loc să-i șicaneze și să-i vorbească de rău, s-ar fi putut bucura de toate acestea și nu ar mai fi fost nevoit să se ascundă prin copaci sau la adăpostul întunericului pentru a-și asculta favorita cântând. Pentru că cioroiul o iubea cu adevărat pe Clopoțel, nu numai pentru vocea ei nepământească ci și pentru drăgălășenia și finețea ei. Iubise foarte rar în lunga lui viață și fusese exagerat de pretențios cu cei din jurul său. Nicio cioară nu fusese suficient de bună pentru el și nu o invitase pe niciuna dintre cele pe care le cunoscuse de-a lungul anilor să-i rămână alături și să-și întemeieze o familie cu el. Cât despre prieteni, aceștia se perindaseră ca stelele căzătoare prin viața lui, pentru că niciunul nu reușise să-i suporte toanele pentru multă vreme. Așa că, cioroiul petrecuse câteva decenii de singurătate care îl transformaseră în ce era în acel moment: un bătrân ursuz, pretențios, invidios și acru dar care avea o mare slăbiciune – un ghemotoc de blăniță neagră cu doi ochi ca două mărgele și o voce divină. Un ghemotoc care îl făcuse să-și dorească să se deschidă înspre o lume plină de iubire, căldură sufletească și armonie. Datorită unei întâmplări neprevăzute, această lume pe care el o tratase până atunci cu ostilitate dar pe care o dorea cu la fel de multă intensitate, își deschidea porțile în fața lui și-l invita să-i calce pragul. Tot ce avea de făcut în acel moment era să accepte o invitație la ceai.

În clopotniță era cald și bine și mirosea a vanilie și iasomie. Foiță, ajutată de Săltăreața, pregătise un ceai fierbinte delicios pentru cei care-și riscaseră viața înfruntând furtuna. Totul era curat și ordonat: măsuțe rotunde sau pătrate acoperite cu fețe de masă multicolore, dulăpioare de diferite dimensiuni pentru haine și veselă, scaune și scăunele pentru toți membrii mai mari sau mai mici ai comunității. Niciun fir de praf nu îngreuna aerul. Copiii se treziseră deja și zburătăceau jucându-se de-a v-ați ascunselea prin cotloanele clopotniței. Doamnele liliac dereticau prin casele lor și se mai răsteau din când în când la năzdrăvanii care nu-și găseau locul. Clopotnița răsuna de râsete și fâlfâit de aripi tinere.

Bărbații, Bob, Țepi și Gură Spartă se așezară în jurul măsuței rotunde ce împodobea cu mândrie locuința lui Freddy. Foiță turnă ceai aburind în cești de porțelan roz. Ceaiul se servi în liniște. Copiii își găsiră fiecare câte un loc și zarva încetă pe dată. Se agățară de grinzile clopotniței și se balansau privind lumea așa cum o privesc de obicei liliecii, cu capetele în jos. Cu ochișorii lor ca tăciunii spionau ce se întâmpla în jurul mesei unde se adunaseră bărbații. Fără vreo intenție ascunsă, toți îl priveau pe furiș pe cioroiul ciufulit. Prezența lui sus, în clopotniță era neobișnuită. Săltăreței îi bătea inima de emoție la gândul că, în ciuda ajutorului pe care i-l acordaseră  liliecii, cioroiul nu se va putea abține și va începe să-și verse sacul cu răutăți tocmai la ei în casă. ,,Și atunci să vezi ce-o să iasă când s-or pune toți liliecii pe el și-o să-l jumulească de-o să-i sară penele!”, își zise ea plină de îngrijorare. Dar pe măsură ce nisipul din clepsidra invizibilă a timpului se scurgea, temerile ei se dovedeau neîntemeiate. Gură Spartă își bău ceaiul liniștit, zâmbind pe rând tuturor apoi, cu o voce timidă, care nu îl caracteriza dar care, de data aceasta părea sinceră, îi mulțumi Foiței pentru ceai și apoi tuturor, încă o dată,  pentru ajutor. Liliecii, Țepi și Săltăreața îl priveau uimiți. O liniște apăsătoare domnea în clopotnița plină de obicei, de râsete, veselie și mișcare. Freddy sparse gheața, în cele din urmă:

– Domnule Gură Spartă, ar trebui să rămâneți cu noi, măcar câteva zile, până vă găsiți o locuință nouă. Noi suntem modești, nu vă putem oferi mai mult decât ceea ce vedeți în jur dar nu abandonăm pe nimeni niciodată. Aici o să aveți un acoperiș deasupra capului, liniște și confort, și, bineînțeles, libertate. Săltăreațo, sper că rămâi la noi, nu?

– Da, domnule Freddy, mulțumesc. Oh, am uitat să vă spun…Sper că nu aveți nimic împotrivă, eu m-am angajat la hanul Frunză de Stejar, la domnul Ghindă Neagră. Va trebui să merg la serviciu în fiecare zi…

– Dar e foarte bine, Săltăreațo! Felicitări!, se bucură Foiță de Aur și o îmbrățișă cu drag. Asta e o veste minunată.

Ochii celor prezenți se îndreptară din nou spre cioroi care stătuse pitit pe scaunul său, nevenindu-i să creadă că fusese invitat să locuiască în micuța comunitate de lilieci, care, nu numai că-i întinseseră o mână de ajutor la nevoie, dar acum, îi deschideau ușa casei lor, ca și cum trecutul nu ar fi existat niciodată. Era de-a dreptul copleșit. Îi venea să le strige, ,,Ciupiți-mă, să mă trezesc! Cred că visez cu ochii deschiși!”. Dar nu visa. Totul se întâmpla aievea pentru că, cineva acolo sus, îl iubea. De acum nu va mai trebui să se ascundă ca să o vadă și să o asculte pe Clopoțel. Putea chiar să o atingă și să povestească cu ea. ,,De aici înainte o să mă comport frumos ca să nu mă alunge. Nu o să mai fiu singur niciodată, fiindcă nu o să mai plec de aici până mor!”, își spuse Gură Spartă și un val de căldură plăcută îi cuprinse trupul bătrân. Răspunsul pe care i-l dădu lui Freddy, ieși ca un glonț prin pliscul de care se temuseră toți până în urmă cu câteva ore:

-Rămân cu voi, domnule Freddy…Pentru totdeauna, dacă mă primiți!

Liliecii îl priviră și mai uluiți, făcând ochii mari, cât farfurioarele. Niciunul dintre ei nu scoase vreun sunet pentru că, pur și simplu, nu le venea să creadă ce aud. Surprinsă și ea de răspunsul cioroiului, Clopoțel se balansă mai tare decât ar fi trebuit pe grinda de care atârna, își pierdu echilibrul și căzu pe podeaua clopotniței. Dar, în loc să se vaiete că o durea aripioara stângă pe care aterizase, strigă de acolo, cu vocea ei îngerească, bătând din aripioare:

-Bravo, domnule Gură Spartă! Ce super că rămâneți la noi! E tare de tot! Tocmai mi-am mai făcut un prieten cu care să mă joc!

Și astfel, cuvintele ghemotocului pecetluiră intrarea lui Gură Spartă în micul cerc al liliecilor care sălășluiau în clopotnița bisericii din cimitirul orășelului de la malul mării.

Capitolul IV. “Unele istorii se repetă. La picnic”

Seara următoare, Freddy și Foiță de Aur împreună cu cei doi copii zburară spre grădina de lângă micul cimitir unde urmau să se întâlnească, la picnic, cu Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți.

Picnicurile erau una dintre distracțiile preferate ale tuturor liliecilor din orășel. Iar micuța comunitate din clopotnița bisericuței din vechiul cimitir și familia lui Freddy nu erau o excepție. Picnicurile se țineau de obicei de primăvara și până când dădea frigul. Uneori, unele familii mai curajoase, se întâlneau la câte un picnic și iarna. Atunci nu mergeau în câmp sau în vreo grădină ci alegeau podul unei case părăsite din preajmă sau vestita Peșteră Roz de pe plajă. Considerată sacră de către toți liliecii din orășel, această peșteră era locul favorit de promenadă al îndrăgostiților și cea mai rafinată locație pentru picnic. Dar cu toate acestea, nimeni nu îndrăznise vreodată, sau cel puțin, așa se spunea, să se avânte prea departe în labirinturile roz. Circulau tot soiul de legende legate de Peștera Roz de la malul mării pe care liliecii le cunoșteau din moși strămoși. Și poate tocmai de aceea, nici unul dintre ei nu trecuse vreodată granița impusă de tradiție. Când alegeau să meargă la picnic în peșteră, drumul avea două etape. Prima dată, curajoșii zburau până în parcul din centrul orășelului. Acolo, se opreau la  Hanul Frunză de Stejar, la domnul  Ghindă Neagră, care-i servea cu vin cald, ceai fierbinte sau cacao cu lapte. După ce se încălzeau la focul cu lemne din șemineu, liliecii plecau mai departe și nu se opreau până pe plajă. Aici, urmăreau valurile înspumate spărgându-se de stânci iar apoi intrau în peșteră. Deși era un loc popular și prin urmare, frecventat de o groază de lilieci, peștera era deosebit de curată pentru că nimeni nu îndrăznea să lase gunoaie acolo. De altfel, liliecii din orășel erau învățați de mici cât de importantă era curățenia, atât cea personală cât și cea din jurul lor.

Seara de sfârșit de mai era splendidă. Un vânt parfumat adia peste grădină. Cerul era violet, acoperit cu un covor de stele. Luna aproape plină, își prinsese cornul în creanga unui stejar falnic. Freddy așeză coșul de picnic lângă o lespede de piatră aflată la capătul unui strat de pătlăgele roșii.

– Trifoi știe unde să vină, Freddy?

– Bineînțeles, draga mea. Asta i-am spus prima dată. Și cum ne-am mai întâlnit aici și anul trecut în toamnă, ne vor găsi cu siguranță. Copii, vreți să facem un mic foc de tabără?

– Da, da!, răspunseră Clopoțel și Bob pe nerăsuflate. Micuțul ghem cu voce fără egal bătu din aripile ei fragile de fericire.

– Atunci, Bob, vino cu mine să adunăm câteva vreascuri. Tu, Clopoțel, ajut-o pe mama cu despachetatul.

– Bine, tată, imediat. Dacă te întâlnești cu Felinar, să-i spui că suntem aici. Te rog! Dacă vrea, poate să vină cu prietenii lui să ne jucăm.

– Bine, Clopoțel, așa o să fac. Sunt sigur că prietenul tău, Felinar, nu e departe. Hai, Bob! Să mergem! Nu uita să-l strigi pe licurici. Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Foiță, te rog să-i dai lui Bob săculețul pentru vreascuri.

– Imediat, dragul meu.

Foiță de Aur scoase din coșul de picnic un săculeț crem cu două chingi pe care îl primise de la mama ei, ca parte a trusoului de nuntă. Tatăl și fiul se îndepărtară zburând în apropierea solului pentru a ochi cele mai bune vreascuri. Focul de tabără la picnic devenise o tradiție în familia lui Freddy. Cei doi copii îl adorau pentru că, în jurul lui, după un picnic copios, părinții și bunicii dacă erau prezenți, sau uneori, alți adulți, le spuneau povești. În funcție de anotimp, picnicurile în familie se prelungeau până târziu în noapte dar asta se întâmpla numai dacă cei doi copii nu trebuiau să meargă la școală și la grădiniță ziua următoare.

Foiță de Aur și Clopoțel scoaseră din coș numai specialități pregătite cu dragoste: salată de insecte cu iaurt, ruladă de spanac umplută cu cașcaval, cuiburi din ouă cu pastă de linte, felii de dovlecel ornate cu pastă de brânză iute, morcovi fierți dați prin caramel, roșii umplute cu fructe de mare și un bol uriaș cu salată de fructe și frișcă. Așezară o față de masă roșie pe lespedea de piatră. Apoi, urmară farfurioarele de plastic: verde pentru Freddy, roz pentru Foiță, albastră pentru Bob de Mazăre, violet ca noaptea pentru Clopoțel, galbenă pentru Trifoi și portocalie pentru Țepi Ascuțiți.

– Clopoțel, te rog să pui tacâmurile, paharele și șervețelele. Să nu uiți de bolul de sticlă pentru prietenii tăi!

– Da, mami. Unde să-l pun?

– În mijlocul mesei. În el vor sta foarte bine și se vor juca, în timp ce noi o să mâncăm și o să povestim la lumina lor.

– Da, în centrul mesei o să le placă foarte mult, se entuziasmă Clopoțel. Lor le place întotdeauna să fie în centru atenției! Atunci strălucesc cel mai tare! Și o să mai fie și focul de tabără care o să facă lumină. Pe unde or fi tata și Bob? Dar tanti Trifoi și Țepi?

– Apar ei, nu-ți fă griji. Tata și Bob nu sunt departe.

Foiță inspectă masa și nu putu să nu admire, în sinea ei, grija cu care Clopoțel așezase lingurile, furculițele, șervețelele și paharele. Se bucură că are o fetiță harnică și atât de talentată. ,,Sunt sigură că într-o zi, o să fie una dintre cele mai bune și apreciate cântărețe de operă din lumea noastră”, își zise ea privind cu toată dragostea ei de mamă micul ghemotoc de blăniță care zburătăcea deja nerăbdătoare deasupra desișurilor din apropiere în așteptarea micilor ei prieteni luminoși, licuricii.

– Mami, mami, vin tanti Trifoi și Țepi. Sunt pe cărare!, țipă dintr-o dată Clopoțel și țâșni înaintea lor.

– Ai grijă pe unde mergi, să nu te lovești de ceva, încercă mama să o avertizeze dar fetița era deja departe, în întâmpinarea oaspeților.

– Ce se-ntâmplă, Foiță, aici? Ce are fiica noastră?, întrebă Freddy care de-abia se întorsese, pe nesimțite, cu Bob.

– Vin Trifoi și Țepi, și știi cum e ea când se entuziasmează. Mă tem că, într-o zi, din grabă și prea multă fericire, o să intre în vreun copac sau în vreun zid și atunci o să vadă ea, îi răspunse Foiță cu o undă de tristețe în glas.

– Lasă, mami, că mai crește și ea și nu o să mai fie așa. Se schimbă cu timpul. Așa am fost și eu la început și apoi am pățit ce am pățit și după aceea, mi-a venit mintea la cap, profită Bob să se laude puțin, deși, toți știau că avea dreptate. Se maturizase foarte mult în anul care trecuse.

– Să sperăm că așa va fi, dragul meu, spuse Foiță. Unde sunt licuricii? Le-am pregătit bolul.

– Vin și ei imediat, răspunse Freddy. Bob, hai să facem focul, să ne întâmpinăm oaspeții cum se cuvine!

Cei doi deșertară săculețul cu vreascuri uscate și le clădiră în apropiere. Vântul de primăvară târzie se oprise între timp iar, în curând, micul foc de tabără avea să lumineze seara târzie.

– Bună seara, tuturor!, se auzi glasul ușor răgușit a lui Trifoi cu Patru Foi.

– Sărut mâna, tanti Foiță! Sărut mâna, nenea Freddy! Salut, Bob! Ce mai zici?, salută respectuos, Țepi care era și el adolescent, mai mare cu doar două luni decât Bob de Mazăre. Poate și de aceea, băieții erau prieteni foarte buni. Cu toate că unul era arici și celălalt liliac, unul umbla pe pământ iar celălalt zbura, cei doi făceau parte din același grup de prieteni, petreceau mult timp împreună și erau elevi la aceeași școală.

– Tată, v-ați întâlnit cu Felinar și prietenii lui?, întrebă Clopoțel.

– Da, fetița mea. Ni se alătură și ei cât bați din palme. Văd că le-ai pregătit și bolul. Foarte frumos din partea ta! O să fie încântați.

– Mulțumesc, tati!

– Vrei să ne cânți ceva în seara asta, Clopoțel? Ai o voce atât de frumoasă! Te rog!, spuse Țepi.

– Bineînțeles, Țepi. O să cânt pentru voi toți!

– Focul e gata, în curând o să-și dea drumul, anunță Freddy.

– Atunci, haideți la masă cu toții!, îi invită Foiță. Avem de toate pentru toate gusturile.

– Și eu am o surpriză dulce pentru copiii cuminți, adăugă Trifoi cu Patru Foi.

– Ce e? Ce e?, se entuziasmă din nou, Clopoțel.

– Ai răbdare, Clopoțel, și o să vezi. Te rog, nu ne strica surpriza!, o avertiză Bob.

– Bine, Bob, bine…Tu și răbdarea asta a ta!!!

– Dacă vrei să ajungi departe și să realizezi lucruri mari, trebuie să ai și răbdare, printre altele, comentă Bob.

– Care altele?, vru Clopoțel să știe.

– Uff! Lasă-mă să mănânc, Clopot mic și curios ce ești! Mereu pui întrebări! Și eu trebuie veșnic să am răspuns la toate, numai că nu am întotdeauna chef să pălăvrăgesc cu tine!

– Ce înseamnă ,,a pălăvrăgi”, Bob?

– Înseamnă să taci ca eu să pot mânca în liniște!

– Bob, nu fi rău cu sora ta!

– Dar, tată…

– Bob, te rog! Tu ești mai mare, așa că trebuie să ai mai multă minte. Și acum, vă rog să mâncați!

Bucatele dispărură curând de pe masa amenajată pe lespedea rotundă. Licuricii nu se lăsară așteptați. Spre bucuria tuturor, ei se adăpostiră în bolul de sticlă din mijlocul mesei și-și începură jocul. Lilieci și arici se lăsară vrăjiți de micuțele creaturi luminoase ale nopții. Focul de tabără își înălța limbile roșii și galbene până la cer în timp ce vreascurile ce-l alimentau trosneau degajând un miros plăcut, aromat.

– Și acum, surpriza!, anunță Trifoi cu încântare, scoțând din plasa de rafie pe care o aduseseră cu ei, o caserolă de plastic cu un tort mare, rotund, acoperit cu cremă roz.

– Vai, ce bine arată, Trifoi! L-ai făcut sau l-ai cumpărat?

– L-am făcut, Foiță. Am vrut să vă fac o surpriză dulce așa că, m-am gândit că tortul meu de căpșuni cu pișcoturi este cel mai potrivit. Nimeni nu-l face la fel de bun ca mine!, adăugă Trifoi cu Patru Foi, mândră de arhitectura ei roz delicios de dulce.

– Ce păcat că nu e aici Pișcotul lui Fir de Iarbă, constată Freddy. Ar fi în al nouălea cer de fericire! Nu i-am invitat și pe ei pentru că Firicel trebuie să nască zilele astea și nu ar fi venit, oricum.

– Nu-i nimic, păstrăm o bucată și pentru ei. Trecem mâine pe acolo și le-o dăm, zise Trifoi.

– Mă duc eu, mamă, se oferi Țepi imediat.

– Bine, dragule. Mulțumesc!

– Dar o să ne rămână și nouă ceva tort, nu, tanti Trifoi? Nu-l dați pe tot lui Pișcot, așa-i?, întrebă Clopoțel în grabă.

– Nu-i frumos să fii lacomă, draga mea, o mustră Foiță de Aur. Tortul este pentru toată lumea, inclusiv pentru Pișcot.

– Așa e, încuviință Trifoi. Doar l-am adus până aici pentru noi, cei prezenți, în primul rând.

– Bine, bine, mulțumesc, răspunse ghemotocul. Doresc o felie mare, vă rog. Cu multă cremă.

– Ai răbdare, Clopoțel!, îi reaminti Bob.

– Răbdarea asta a ta îmi strică toată ziua, Bob, se plânse fetița.

– Ce ne cânți, Clopoțel?, interveni Țepi simțind că urma un nou schimb de replici între cei doi frați în urma căruia Bob, prietenul lui, avea să fie din nou mustrat. ,,Ar trebui să aibă mai multă răbdare cu sora lui și să o mai lase de banii ei, în loc să o tot agațe cu tot felul de replici din care ea nu înțelege mare lucru. Doar e încă mică și necoaptă și Bob nu vrea nicicum să vadă asta. Trebuie să-l trag nițeluș de urechi când suntem doar noi doi. Altfel, o să o ia pe coajă mereu, mai ales de la nenea Freddy…Și pe bună dreptate. Nu-ți pui mintea cu cineva mai mic cu zece ani decât tine. Doamne!”, gândi pentru sine, Țepi și dădu ușor din cap, a mirare.

– Câteva dintre cântecele pe care le pregătim pentru concursul de luna viitoare și o parte din aria Violettei din ,,Traviata” de Verdi, veni răspunsul lui Clopoțel prompt.

Trezit din vârtejul gândurilor, Țepi tresări la auzul glasului subțirel al micului ghemotoc.

– Ah, super!, aprobă el cu sinceritate, întrebându-se totodată cum poate să sune o arie atât de cunoscută și de dificilă cântată de o creatură atât de minusculă și fragilă ca sora prietenului său.

– Haideți la dud! îi îndemnă Freddy, arătând înspre copacul înalt și rămuros din apropierea gardului grădinii. Luăm și farfuriile cu tort cu noi și o ascultăm pe Clopoțel. Felinar, haideți și voi!

Micul ghemotoc îi încântă cu vocea ei subțirică dar bine lucrată deja. Aria Violettei suna altfel, avea un fel de dulceață și inocență când ieșea dintre corzile vocale ale Clopoțelului. Cu toate că dezaproba influența doamnei Flaut Fermecat asupra surorii sale, Bob de Mazăre trebui să recunoască în sinea sa că fosta mare cântăreață nu se înșela în privința talentului lui Clopoțel. Aceasta avea o voce deosebită cu adevărat, chiar și pentru el care nu era prea priceput într-ale muzicii. Era pentru prima oară când Bob își lua sora în serios și o privea cu alți ochi. Cântecul o transforma într-o domnișoară matură care nu mai avea nimic în comun cu Clopoțel pe care o știa el, fetița inocentă ce punea tot felul de întrebări naive făcându-l să-și piardă răbdarea. Vocea aceea, gravă pe alocuri, care parcă nu îi aparținea surorii lui, îl făcu dintr-o dată să se simtă mic de tot. Își dădu seama că el nu va avea un asemenea dar niciodată și, în loc să simtă invidie, inima îi fu invadată de un sentiment cald, de dragoste pentru creatura aceea mică dar și de mândrie că îi este frate. ,,Într-o zi va ajunge cineva cu vocea asta magnifică, își spuse Bob, dar mai trebuie să muncească mult. Nu mă mir că doamna Flaut o ține din scurt și biata Clopoțel nu are timp de joacă. Trebuie să o ajut și eu cum pot să se distreze de acum înainte”, concluzionă el.

                                                                           ***

smart

Frânturi din trilurile vesele ale micuței ajunseră și la urechile bătrânului cioroi, Gură Spartă. Deși de la incidentul cu clopotnița de la începutul anului cioroiul își evita vecinii, vocea fermecătoare a lui Clopoțel îi înmuia ciuda pe care o simțea față de ei ori de câte ori o auzea din depărtare și îl chema tot mai aproape. Și pentru că noaptea era frumoasă și caldă, se gândi să-și calce peste mândrie și să dea o raită până în grădina din apropiere să audă mai bine. Și acum, ca în seara accidentului, era întuneric beznă fiindcă era deja aproape de miezul nopții. Dar, de data aceasta, Gură Spartă își luă toate măsurile de precauție. Își puse ochelarii de distanță pe nas și-și luă lanterna după ce se asigură de două ori că funcționează. Își luă și binoclul pentru că nu vroia să se apropie prea tare de ,,inamic”. Urcă până în vârful nucului falnic și își luă zborul de acolo fără să aprindă lanterna. O întâlnire neașteptată cu Săltăreața era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit în momentele acelea. Nu vroia să răspundă la întrebările pe care veverița ar fi putut să i le pună văzând că iese atât de târziu. ,,Sau, Doamne ferește, s-ar putea oferi să mă însoțească!”, își zise el și penajul negru cu gri i se zbârli de groază. Zbură până pe clopotnița bisericuței unde se opri să-și tragă răsuflarea și aprinse lanterna. Apoi traversă cimitirul liniștit și se instală pe gardul ce-l despărțea de grădina de legume în care ieșiseră la picnic Freddy cu familia și prietenii. ,,Ah, aici e lumină ca ziua”, mormăi pentru sine ducându-și binoclul la ochi pentru a vedea mai bine ce se întâmplă. ,,Liliecii au făcut foc de tabără. Uite-i cum stau în jurul lui! Și mai sunt și aricii, Trifoi și Țepi. Vai, nici ăștia nu-mi plac deloc! Antipatice creaturi, și unii și alții. Trebuie să mă apropii să o aud mai bine pe Clopoțel, dar cu grijă, nu cumva să mă vadă ei.” Stinse lanterna și zbură în boscheții de lângă gard. De acolo mai era o aruncătură de băț până la dudul în apropierea căruia se aflau ,,inamicii” strânși în jurul focului. ,,De pe orice creangă de mai jos văd foarte bine. Nu-mi trebuie nici lanternă și nici binoclu. Dar unde o fi Clopoțel? De auzit o aud dar nu o văd nicăieri”, continuă cioroiul să-și depene gândurile. ,,Coroana este suficient de deasă să mă ascundă de priviri indiscrete. Și acolo voi putea să ascult în liniște. O să-mi închipui că sunt la operă, în loja principală”, își mai spuse Gură Spartă, felicitându-se totodată pentru alegerea făcută. Prinse un moment în care i se păru că toți sunt concentrați asupra cântăreței și parcurse distanța de la boscheți până la dud într-o fracțiune de secundă. Se adăposti în coroana bogată a copacului și se lăsă pradă visării. Vocea de neegalat a lui Clopoțel îi întoarse gândurile înspre tinerețea de mult trecută dar niciodată uitată. Începu să îngâne una dintre melodiile micuței liliac și să danseze. ,,Melodia asta o cânta orchestra din chioșcul din parcul central al orașului când eram foarte tânăr și mergeam la bal. Doamne, ce frumos era! Și ce demult a fost! Parcă totuși, ieri…”, își aminti Gură Spartă. Și continuă să fredoneze, să se legene și să facă piruete printre ramurile dudului. Când Clopoțel începu aria Violettei de Verdi, cioroiul, care era mare amator de muzică de operă și un extraordinar admirator al lui Giuseppe Verdi, vru să o vadă cu orice preț pe micuța Clopoțel. O frenezie nebună puse stăpânire pe el dintr-o dată. ,,Trebuie să o văd neapărat. Așa ceva nu pot să ratez!” își zise el și începu să sară din creangă în creangă în speranța de a o vedea. Dar micuța nu era niciunde. I se auzea doar glăsciorul din ce în ce mai puternic și emoționant. La un moment dat, o zări. Clopoțel atârna pe cea mai joasă creangă a dudului, cu capul în jos ca orice liliac. Și ca o cântăreață de operă în devenire, în timp ce cânta, ea și interpreta aria, astfel că, toate trăirile Violettei erau acolo, în fața publicului, aduse la viață de acel ghemotoc cu blăniță și aripioare aproape transparente. Gură Spartă se opri pe ramura stufoasă de deasupra încercând să nu-și deconspire poziția. Pentru că nu se putea apropia mai mult, se propti bine pe picioarele lui bătrâne, se aplecă și-și alungi gâtul cât putu de tare, sperând să o vadă pe Clopoțel în toată splendoarea ei de cântăreață debutantă.  Dar ghinioanele se țineau lanț ori de câte ori cioroiul se afla în preajma liliecilor. De data aceasta, Gură Spartă se dezechilibră și o luă în picaj, cu ciocul înainte. Își desfăcu aripile sperând să reușească să se redreseze la timp și să zboare fără a fi zărit. Nicio șansă. În cădere, lovi cu capul creanga de care stătea atârnată Clopoțel, apoi o izbi cu aripa stângă după care căzu grămadă la pământ. Izbitura îi încetinise căderea dar când se dezmetici, era întins pe spate, cu picioarele ridicate iar în jurul lui, liliecii și cei doi arici făcuseră cerc. Fețele lor exprimau mirare dar și îngrijorare. Cu toate acestea, orice ochi experimentat ar fi putut să vadă unda de amuzament de pe chipul lui Bob de Mazăre și bineînțeles că aceasta nu-i scăpă nici bătrânului cioroi. Situația era de-a dreptul ridicolă. Înaripatul, nu numai că-și deconspirase prezența fără să vrea dar se și făcuse de râs. Preț de câteva momente, cele două tabere se priviră intens după care liliecii și aricii se apropiară încercând să ajute victima împrejurărilor. Numai că Gură Spartă nu dorea să fie ajutat de ,,inamici”. Le opri avântul întinzând o aripă și croncăni destul de șifonat.

-N-am nevoie de ajutorul vostru. Mă descurc și singur!

Micuța echipă făcu un pas îndărăt fără să scoată o vorbă. Cercul din jurul lui se lărgi și cioroiul putu să vadă cerul negru de deasupra. ,,Au dispărut stelele și luna”, mormăi mirat și dădu să-și miște picioarele. Își auzi pocnind încheieturile și simți o durere puternică în spate. ,,Cred că o să mor aici întins pe spate de față cu ăștia. Și mă mai doare și capul. Pesemne că l-am lovit de ceva în cădere…Asta îmi mai lipsea acum, să rămân paralizat și să-mi sfârșesc zilele împachetat în bandaje și proțăpit în atele ”, gândi cu ciudă. ,,Nu mi-ar strica o mână de ajutor dar nu pot să o cerșesc, mai ales de la lilieci și arici! Mai bine aștept să mor!”, concluzionă el. Își lăsă moale corpul și închise ochii așteptând ceea ce credea el că va fi un sfârșit lent. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Freddy se apropie de el și-l atinse ușor.

– Vă ajut eu să vă ridicați, domnule Gură Spartă. Nu puteți rămâne întins aici. Ce vă doare?

– Nu mă doare nimic și nu am nevoie de nimeni. Pot să mă ridic și singur!, se răsti cioroiul. Dă-te la o parte și lasă-mă-n pace, liliac nesuferit!

– Vino, dragul meu, interveni Foiță cu blândețe. Sunt sigură că domnul Știe – Tot se va descurca până la urmă. Haideți să strângem, mai bine, că vine ploaia, curând. Norii aceștia negri de deasupra noastră nu sunt semn bun. Bob și Țepi, vă rog să căutați lucrurile domnului cioroi și să i le înapoiați. Atât putem face pentru el!

Nimeni nu mai îndrăzni să spună ceva. Tonul ironic și categoric al Foiței nu lăsase loc pentru comentarii. Trilurilor vesele din urmă cu câteva momente le luă locul o tăcere apăsătoare. Freddy părăsi primul locul incidentului fără să se uite în urmă. Se apropie de focul de tabără care încă ardea vesel și rămase acolo. Apoi, Foiță de Aur se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre lespedea de piatră pe care se aflau resturile picnicului. O urmară Trifoi cu Patru Foi și Clopoțel. Între timp, Bob și Țepi căutară și găsiră lanterna, ochelarii și binoclul cioroiului și i le înapoiară. Fără să le mulțumească, acesta făcu o ultimă sforțare și se ridică în picioare. Își puse ochelarii pe nas, își atârnă binoclul după gât, aprinse lanterna și zbură pe creanga de care atârnase Clopoțel. De acolo, de sus, se uită peste umăr, la cele două familii. Simți o ciudă nemaipomenită când văzu că nimeni nu-l băga în seamă.

-Nesuferiți și urâți!, croncăni el întorcându-le spatele, deschizându-și coada în evantai și ridicând-o ca semn de dispreț total. Apoi își luă zborul.

Dar cineva îi văzuse totuși, gestul. Bob. Departe de a se supăra, adolescentul liliac începu să râdă cu hohote. Gură Spartă îl auzi din depărtare și știu că Bob râdea de el. Dar nu mai era nimic de făcut. Nu putea șterge cu buretele întâmplările din seara aceea. Se făcuse de râs nu numai pentru că trăsese o trântă zdravănă ci și prin felul în care reacționase atunci când Freddy se oferise să-l ajute. ,,M-am purtat ca un copil prost. Și Bob și-a dat seama. E prea inteligent ca să nu știe. Ochii lui negri spun tot. Și eu m-am făcut de râs în fața lui! Pasăre proastă ce sunt!”, își reproșă el în timp ce se odihnea pe gardul ce despărțea grădina de micul cimitir. Vântul începu să sufle dintr-o dată cu putere aplecând crengile copacilor din jur. O picătură mare de ploaie îi căzu pe cap.

– Vai de mine, o să mă facă ciuciulete până ajung acasă, dacă nu mă grăbesc! Nici nu mi-a trecut prin minte să-mi iau umbrela. Când am venit încoace era senin și frumos. Ca în serile de vară lungi și calde din copilăria mea. Dar acum totul s-a schimbat. Au ajuns tinerii ăștia obraznici să fie mai deștepți decât noi, cei în vârstă! Cred că ar trebui să mă mut. Poate undeva în centru, în parc. Aici nu mai e de stat. Toată ziua bună ziua lilieci și arici și arici și lilieci. Pe unde te întorci numai de ei dai! M-au colonizat! Au ajuns să mă calce pe picioare și să-mi facă viața un coșmar. Iar eu am nevoie de o bătrânețe liniștită, fără adolescenți cu aere și mini-vedete în devenire!

Gură Spartă vorbea cu sine cu voce tare. În depărtare se auzi o bubuitură și o panglică de lumină brăzdă cerul. O altă picătură de ploaie îi ateriză pe spate zbârlindu-i penajul.

– De data asta chiar că plec!, spuse el repede și se avântă înspre clopotniță. Crengile nucului din cimitir trosneau sub rafalele de vânt. ,,O să fie o noapte grea. Cred că vine furtuna. Mă duc să mă adăpostesc acasă. Acolo sunt în siguranță”. Și intră ca un glonț în coroana copacului.

                                                                            ***

Între timp, în grădina de legume, Freddy, Bob și Țepi turnau apă din sticlele de plastic pe care le aduseseră cu ei peste focul de tabără care se stingea de acum. Flăcările roșii și galbene care se înălțaseră vesele până la cerul violet al nopții de mai se transformară în cărbuni negri care fumegau. Picături mari și calde de ploaie cădeau din norii negrii de deasupra ușurându-le munca. Luna se ascunsese și ea. Felinar și prietenii lui, scântei în noapte, dansau în continuare în bolul din mijlocul lespezii de piatră care servise drept masă pentru picnic.

– O să venim cu voi o bucată de drum, dacă vreți, să vă luminăm calea, zise Felinar.

– Mulțumim, Felinar drag, deși voi știți că noi, liliecii ne descurcăm foarte bine mai ales pe întuneric, iar de tanti Trifoi și Țepi, nu am ce zice. Ei sunt cei mai buni!, îi răspunse Clopoțel.

– Știu asta, Clopoțel, dar m-am gândit să mai petrecem puțin timp cu voi…

– Ah, asta da, Felinar. E-așa de bine și de haios când ne întâlnim. Haideți într-o zi la noi, să ne jucăm în cimitir. Sau în bisericuță. Nu ne-am mai jucat de cinci sute de ani!

– Ei, nu exagera, Clopoțel! Auzi, cinci sute de ani! Știi cât înseamnă asta? Nimeni nu trăiește așa de mult!!!

– Păi, atunci, mai puțin. Ia să vedem…N-ați mai fost la noi demult! E bine așa?

– Da, așa e foarte bine și ai dreptate. Nu știu ce am tot făcut dar nu ne-am mai întâlnit și nu ne-am jucat de multă vreme deși locuiți la o aruncătură de băț de noi. Chiar vorbeam cu trupa veselă despre asta într-o zi. Tu mergi la grădiniță din nou, nu-i așa?

– Da, da. În fiecare săptămână. Și mai am și lecțiile de muzică, în fiecare după-amiază. Dar vreau atât de mult să ne jucăm împreună! Mi-e dor să zbor cu voi și să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.

– Zilele sunt mai lungi acum, Clopoțel și nopțile sunt calde și parfumate, interveni Bob de Mazăre care-și terminase treaba cu focul de tabără. Mai rămăsese doar scrumul din el. După ce termini cu muzica după-amiaza, poți să-ți faci puțin timp și pentru prietenii tăi licurici, ce zici? O să ies și eu cu voi în cimitir sau în bisericuță în loc să mă duc la vânătoare cu mama și tata. Ai vrea?

– Chiar ai face asta pentru mine, Bob?, îl întrebă micul ghemotoc în timp ce fața i se deschise într-un zâmbet larg.

– Bineînțeles! Ce nu fac eu pentru surioara mea! Meriți și tu să te simți bine cu fratele și prietenii tăi după atâta muncă. Și eu vreau să fac asta pentru tine.

– Mulțumesc, Bob. Mulțumesc! Să vezi ce o să ne mai distrăm!, se bucură Clopoțel.

– Iar eu o să fiu prin preajmă, dacă mă primiți, intră și Țepi în conversație. Și putem să-l luăm și pe Pișcot cu noi. E destul de mare și el, de-acum.

– Ooo, ce bine că vii și tu cu noi, Țepi!, strigă Clopoțel bătând din aripioarele ei delicate.  Da, da, Pișcot e de-o vârstă cu mine, numai din altă lună.

– Așa este, draga mea, aprobă Foiță de Aur. Pișcot s-a născut în februarie iar pe tine te-am serbat luna trecută, în aprilie. Deci, aveți amândoi cinci ani deja și ar trebui să vă comportați ca doi copii mari!

– Dar eu încerc, mami!

– Atunci așa să fie, Clopoțel. Iar acum, te rog vino și ajută-ne pe mine și pe tanti Trifoi să terminăm de strâns de aici și să plecăm că uite, vine ploaia.

– Cred că mai degrabă furtuna, zise aricioaica. S-a pornit și vântul. Uite-l cum îndoaie crengile copacilor. Băieți, ați terminat cu focul?

– Da, Trifoi, aici totul e în ordine, îi strigă Freddy. Hai să ne grăbim. Avem un drum până acasă și trebuie să ducem și coșul.

– Care e foarte ușor de-acum, adăugă cu mândrie, Bob.

– Am avut noi grijă să-l golim cât ai zice pește, se lăudă și Țepi.

– Dar și eu l-am golit, nu se lăsă Clopoțel mai prejos.

-Ai dreptate, ghemotocule, îi răspunse Bob mângâind-o cu tandrețe pe creștet. Tu mănânci cât un uriaș deși ești mică mică!

– E totul în regulă, copii?, întrebă Freddy. Să mergem până nu ne prinde ploaia. Bob, luăm amândoi coșul. Foiță, tu ia-o înainte cu Clopoțel. Noi venim cu Trifoi și Țepi. Ne vedem la gard. – Bine, dragul meu. Să mergem.

– Ah, Țepi, poți tu să iei bolul cu licuricii, te rog?

– Sigur, nenea Freddy. Până unde veniți cu noi, licurici?

– Până la gard. O să ne adăpostim în boscheții de acolo. Sunt deși cu frunze mari care nu lasă ploaia să ajungă la noi, răspunse Felinar care era liderul micului grup luminos și unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Clopoțel.

Mica trupă se puse în mișcare. Picături uriașe de ploaie cădeau din ce în ce mai des iar vântul de primăvară târzie bătea tot mai puternic. Foiță de Aur și ghemotocul ei cântăreț ajunseră la gard destul de repede în ciuda rafalelor de vânt care le îngreunau zborul.

– Să te ții strâns de mine, Clopoțel, o avertizase Foiță, în caz că bate vântul foarte tare, să știu că ești în siguranță, lângă mine.

– Bine, mami, așa o să fac. Dar de-acum sunt mare și destul de puternică să nu mă întoarcă din drum niciun vânt care suflă mai tare, se apără Clopoțel deși se prinsese cu nădejde de picioarele mamei.

Ajunse la gard, fetele lui Freddy se opriră să-și tragă sufletul. Gardul era, de fapt, un zid gros de piatră  vechi ca cimitirul care, după ani întregi în care își făcuse datoria, căzuse pradă trecerii timpului și delăsării omului iar acum avea, din loc în loc, câte o spărtură la nivelul solului, prin care micii locuitori patrupezi ai cimitirului, care nu zburau și nu săreau, treceau dintr-o parte într-alta. De data aceasta, trupa terestră condusă de Freddy trecu printr-una dintre găurile zidului. Și fiindcă aceasta era suficient de largă, Bob profită de ocazie  să-și demonstreze abilitățile de zbor și tâșni prin spărtură. Nimeni nu-i aplaudă reușita pentru că nu era nici timpul și nici locul pentru așa ceva. Nimeni, cu excepția Clopoțelului care bătu din aripi fascinată de performanța fratelui ei mai mare.

-Bravo, Bob, bravo!, strigă ea, fascinată.

Nici nu apucă să termine că se dezechilibră și se rostogoli până în iarba de la piciorul zidului, strigând încă, ,,Bravo, Bob!”. Inima Foiței se făcu cât un purice de frică. Ceilalți se repeziră să o caute. Iarba era destul de înaltă iar ghemotocul era mic și greu de găsit. Și în plus, niciunul dintre cei prezenți nu știa sigur cât de întreagă ajunsese Clopoțel în iarbă. Freddy îi chemă în ajutor pe Felinar și prietenii lui luminoși. Lilieci și licurici zburau în cercuri pe lângă zid, încercând să-și dea seama unde se rostogolise Clopoțel, în timp ce Trifoi și Țepi dădeau la o parte săbiile înalte ale ierbii.

-Clopoțeeel! Clopoțel! Unde ești, ghemotocule?, strigau toți sperând să primească un semn.

Iar acesta nu se lăsă mult așteptat. De undeva din iarbă, se auzi un glăscior melodios și binecunoscut tuturor.

– Sunt aici, lângă zid, în iarbă!

– Ești bine?, vru să știe Foiță imediat.

– Da, sunt bine. Mă doare puțin capul într-o parte. Cred că m-am lovit de zid ca cioroiul de creangă în timp ce cântam eu astă-seară, veni răspunsul amuzat al ghemotocului.

– E bine că poți să te amuzi acum, după așa o întâmplare, îi spuse mustrător Freddy. Ți-am spus de atâtea ori să fii atentă pe unde mergi și ce faci, dar ești mereu cu capul în nori. Mișcă puțin iarba să vedem unde ești.

– Aici sunt!, se auzi din nou glasul lui Clopoțel în timp ce, undeva, lângă zid, iarba începu să se dea la o parte și capul ghemotocului ieși din ascunzișul verde.

– Aici erai, deci, copil rău și neascultător ce ești!, veni și rândul lui Foiță să o certe. Am crezut că mor de spaimă când te-am văzut luând-o la vale.

– Ca pe tobogan, se grăbi să adauge fericită, Clopoțel.

– Văd că încă îți arde de glume, deși nu e cazul. Toți am fost foarte speriați. I-am chemat și pe licurici să ne ajute.

– Dar, tati, nu am pățit nimic. Doar mă doare puțin capul…

– Bine, dar să fii mai atentă altă dată, draga mea. Și acum, să mergem că uite, s-a întețit și ploaia și deja fulgeră foarte des. Licurici, mulțumim de ajutor! Duceți-vă și adăpostiți-vă de ploaie și de vânt.

– N-aveți pentru ce să ne mulțumiți, nenea Freddy. Mai ales când e vorba de Clopoțel. Mă bucur că ești bine, ghemotoc!

– Sunt bine, Felinar. Să veniți pe la noi!

– Venim, Clopoțel, venim! Noapte bună, tuturor!

Cu aceste cuvinte, trupa luminoasă se îndepărtă. Cei rămași se regrupară și o luară înspre bisericuță, printre mormintele vechi. În depărtare se auzi o bubuitură iar cerul fu brăzdat din nou, de câteva panglici luminoase. Ploaia cădea deja  în ropote.

-O să fie o noapte furtunoasă așa că, să ne grăbim, îi îndemnă Freddy.

Trifoi și Țepi se adăpostiră în modesta lor locuință din mormântul de lângă bisericuță. ,,Noroc că am adus lespedea aceasta de piatră și am înălțat podeaua că altfel astăzi puteam să ne dăm cu barca în casă”, își zise aricioaica. Puse punga cu tortul pe o policioară și pregăti paturile.

– Hai la culcare, Țepi. Până mâine nu putem face altceva decât să dormim. Să sperăm că furtuna nu va face pagube foarte mari.

– Nu-ți face griji, mami. Va fi bine, veni răspunsul calm al fiului. Noapte bună!

– Noapte bună, dragul meu și vise frumoase!

Familia lui Freddy intră în bisericuță printr-o fereastră care stătea mereu descuiată. Deși micul monument era închis publicului, moș Toma lăsa întotdeauna fereastra aceea puțin întredeschisă pentru micii lilieci care erau înscriși la școala de muzică și nu locuiau în clopotniță. Fereastra era folosită și de comunitatea din cimitir în caz de urgență. Altfel, liliecii intrau și ieșeau din clopotniță prin gemulețul rotund din acoperiș care îi provocase atâta suferință lui Gură Spartă.

Acasă era cald și bine. Freddy se asigură că fereastra rotundă era bine închisă. De afară se auzeau bubuiturile înspăimântătoare ale tunetelor și din când în când, câte un  fulger lumina  întunericul din clopotniță. Ploaia răpăia pe acoperiș.

-Doamne, ce noapte!, zise Freddy. N-am mai văzut așa ceva de când eram copil și locuiam la vilă. Atunci a fost rupere de nori.

– Așa e și acum, fu de acord Foiță. Auzi cum bubuie cerul, parcă se rupe! Haideți mai bine să ne culcăm. Dimineață o să fie din nou soare și cald. Copii, în pat!

– Acum, mami, îi răspunse Clopoțel imediat, întinzându-și aripioarele și căscând. Mi-e așa de somn!

– Eu aș sta să mai citesc. Cartea pe care am început-o zilele trecute e foarte interesantă!

– Despre ce e, Bob? Povestește-mi, te rog!, sări ghemotocul care părea că uitase dintr-o dată de somn.

– Nicio carte, Bob. Și mâine e o zi. Azi te culci!, interveni energic Foiță. Nu auzi ce e afară?

– Bine, mami. Iartă-mă. Mă duc la culcare.

– Noapte bună, dragii mei!, le ură Freddy.

– Noapte bună, tată! Noapte bună, mami!, spuseră în cor Bob și Clopoțel.

– Noapte bună, copii!, le ură și Foiță de Aur.

Capitolul III. “Zvonuri tulburătoare și sfaturi înțelepte”

smart

În cripta în care locuia Fir de Iarbă cu familia sa, lucrul era în toi. Freddy, Bob de Mazăre și Fir munceau la leagănul bebelușului ce urma să vină pe lume în curând. Între timp, Pișcot, care era de aceeași vârstă cu Clopoțel, zburătăcea pe lângă ei iar Firicel de Pai, stăpâna casei, pregătea o prăjitură pentru oaspeți.

– Ar trebui să te mai astâmperi, Pișcot, își mustră ea fiul. Mereu faci așa când avem musafiri. Într-o zi, cineva o să zică că noi nu te educăm deloc când numai asta facem toată ziua.

– Lasă-l să se simtă bine, Firicel!, îi luă Freddy apărarea micului năzdrăvan. Trebuie să se miște și el puțin și, mai apoi, nu ne încurcă cu nimic. Mie îmi plac copiii veseli.

– Da, dar nu cei prea veseli care strică totul în jurul lor. Pișcotul nostru nu stă o clipă, adăugă Fir de Iarbă. Deși ieșim la un zbor scurt în fiecare seară, el continuă să fie agitat. Dacă ar fi și el talentat ca și Clopoțelul vostru…

– Clopoțel e prea cuminte pentru vârsta ei, interveni și Bob. Ea cântă mereu și numai asta are în cap. În loc să iasă să zburde, ea preferă să stea ore în șir cu doamna Flaut și să repete tot felul de cântece.

– Arii din opere celebre, Bob. Asta o învață doamna Flaut pe Clopoțel, îl corectă Freddy.

– Da, numai că doamna Flaut îi bagă în cap tot felul de idei și vise despre țări îndepărtate și scene celebre la care soră-mea a ajuns să viseze cu ochii deschiși. Ca să nu mai spun, că în fiecare zi se îmbracă cu rochiile mamei și-și pune tot felul de zorzoane pe ea, la fel ca doamna de muzică. Uneori, nu i-ar strica să iasă din casă și să-și exerseze aripile. În curând va trebui să meargă la școală și să dea piept cu lumea de afară iar eu nu pot să o duc în spate.

– Nu va fi necesar să o duci tu în spate, Bob, spuse Freddy. Tot ce va trebui să faci, va fi să o protejezi.

– Asta o să fac cu siguranță, tată. Dar trebuie să se ajute și ea, singură. Nu să viseze la stele verzi și lucruri imposibile.

– Nu fi rău, Bob, nu-ți stă bine, îl mustră Freddy. Dacă tu nu ai asemenea vise, nu înseamnă că ele sunt neapărat, rele. Dacă va munci serios, Clopoțel are toate șansele să ajungă o mare cântăreață de operă și atunci, va fi nu numai mândria noastră ci a tuturor comunităților de aici. Iar faptul că e cochetă nu face rău nimănui. Doar va fi în curând domnișoară.

– Iar pentru o domnișoară e foarte important să știe să se aranjeze, interveni prompt Firicel de Pai. Numai așa poate să atragă partenerul potrivit. O să vezi tu, ce important e felul în care arată o fată. Asta dacă nu ai observat deja!

– Da, numai că pe lângă spoieli, trebuie să aibă și ceva în căpșor, nu se lăsă Bob mai prejos.

– Niciodată nu te grăbi să judeci pe nimeni după aparențe. Ele pot fi înșelătoare, îi replică Firicel. Pentru ca să cunoști o fată, trebuie să ieși cu ea de mai multe ori, să vezi cum se comportă în diferite situații și asta timp de câteva luni. Nu așa, cum faceți voi, tinerii din ziua de azi, că expediați pe oricine fără să vă faceți chef și timp să-l cunoașteți.

Glasul lui Firicel de Pai devenise dojenitor dar de multe ori, simțise un soi de superficialitate la noua generație, cu care nu era de acord. Ar fi dorit ca Pișcot și copilașul ei nenăscut să crească într-o lume care știa să aprecieze adevăratele valori spirituale și nu numai nevoile materiale și distracția cum se întâmpla mai nou, peste tot în jurul lor.

– Tinerii lilieci nu au pic de profunzime în zilele noastre, murmură Firicel pentru sine și-și reluă gătitul.

Bob de Mazăre se simți încurcat și bănui că poate, întinsese coarda prea tare.

– Îmi cer scuze, tanti Firicel. Nu am vrut să vă supăr. Eu doar v-am spus părerea mea despre soră-mea și muzica ei. Nu vreau ca într-o zi, când va fi mare, să fie dezamăgită și să regrete că nu s-a jucat mai mult. De-asta aș vrea să coboare mai mult cu piciorușele pe pământ…

– Nu m-ai supărat, Bob. Doar că gândeam cu voce tare. E bine că îi dorești tot binele lui Clopoțel. Datoria ta, ca frate mai mare, este să o ajuți și să o protejezi. Restul va învăța singură, din mers.

– Ai dreptate, Firicel, o aprobă Freddy pe nerăsuflate. La fel ca noi toți, Clopoțel o să-și găsească drumul în viață.

– Apropo de picioare pe pământ, își aminti dintr-o dată Fir de Iarbă, umblă vorba că vor să renoveze bisericuța noastră. Am auzit azi, la piață. Lumea era cam agitată pe acolo, ziceau ceva de constructori, restauratori de pictură și că vor să repună în funcțiune clopotul cel mare din clopotnița voastră.

– Nu cred că e adevărat, Fir de Iarbă. Dacă ar fi ceva, primul care ar afla ar fi moș Toma și el ne-ar fi anunțat, cu siguranță. Nu are niciun rost să ne agităm, acum. Nu văd de ce nu ar păstra bisericuța ca monument în loc să o dea în funcțiune din nou. Că asta înseamnă repornirea clopotului, nu?

–  Da, Freddy, dar poate se gândesc că, deja sunt atât de mulți oameni în orășel, că au nevoie de încă o biserică.

– Numai că bisericuța noastră e foarte veche și nu cred că ar rezista la dangătul clopotului uriaș în jurul căruia noi toți cei din clopotniță ne facem zborul de înviorare de ani. La un singur sunet puternic, s-ar prăbuși nu numai clopotnița ci și biserica. Unde mai pui, că o mulțime mare de oameni nu ar încăpea în micul nostru cimitir. Pur și simplu s-ar călca în picioare și ar strica și mormintele vechi de sute de ani. Eu nu cred că cineva ar glumi cu așa ceva.

– Eu am auzit ceva și mai îngrijorător, tată.

– Ce poate fi mai rău decât să nu mai avem casă, Bob?

– Să ne facă cineva nouă rău, tată. Băieții spuneau zilele trecute că, cei de la Primăria orașului, au de gând să scape de toți liliecii de prin oraș. Cică vor să ne alunge.

– Dar de ce?, întrebă speriată Firicel de Pai. De ce să plecăm? Doar nu facem nimic nimănui.

– Numai le murdărim podurile și clopotnițele, spun ei, iar unora le e frică de noi când ieșim seara la vânătoare, draga mea, se amestecă și Fir de Iarbă în conversație. Le încurcăm părul pe care unii nu îl au, adăugă el ironic. Nu toți oamenii ne iubesc ca moș Toma. Mulți ne urăsc.

– Da, poate, nenea Fir, dar eu nu cred că ar fi în stare să ne alunge. Noi nu facem rău nimănui, așa cum a spus tanti Firicel. Și îi și scăpăm de unele insecte nedorite atunci când ieșim la vânătoare.

– Ai dreptate, Bob. Într-adevăr nu am auzit niciodată ca un liliac să fi rănit vreodată pe cineva și le și facem un serviciu cu insectele dar, cu toate acestea, oamenii nu ne iubesc. Ei sunt total absorbiți de propriile lor interese iar când vine vorba despre alții, se fac că nu văd și nu aud. De ce să le pese de noi, biete creaturi nocturne, când nu le pasă de semenii lor pe care îi batjocoresc, urăsc, lovesc sau chiar omoară?

– Credeți că și-o fi vârât cioroiul nostru coada pe undeva?, întrebă Firicel. Astea sunt ideile lui. El trâmbițează de multă vreme, peste tot, că noi, liliecii suntem o pacoste pentru orășel, ba chiar pentru omenire. Că din cauza noastră s-a închis bisericuța și nu mai vezi picior de om pe aici, și așa mai departe, prostii după prostii.

– Nu trebuie luat în seamă Gură Spartă. El exagerează în toate. Amintiți-vă de episodul cu Bob de anul trecut și multe altele. E foarte egoist și acru dar nu cred că ar fi în stare să ceară să fim evacuați forțat sau să pună umărul la alungarea noastră. E trompetă lungă dar nu are suflet rău. Așa zice moș Toma, concluzionă Freddy.

– Și moș Toma are întotdeauna dreptate, adăugă Bob care era foarte atașat de bătrânul custode.

– Asta așa este, fu de acord și Fir de Iarbă.

– Eu zic să nu ne facem griji deocamdată. Încă nu știm nimic sigur. Toate sunt numai zvonuri și nu are rost să acuzăm pe nimeni fără să avem probe oricât de mult nu ne-ar plăcea acel cineva, încercă Freddy să detensioneze atmosfera. Vorbim cu moș Toma când vine la bisericuță și vedem dacă știe ceva. O să dau o fugă și până la vilă, să vorbesc cu ai mei. Poate că au auzit și ei zvonurile. Până atunci, haideți să terminăm leagănul, că vine bebelușul și nu aveți unde să-l culcați.

– Iar eu, să văd ce e cu prăjitura și să vă servesc cu o felie, că meritați pentru efort.

– Așa să faci, Firicel, o aprobă repede Fir de Iarbă. Tot ce e dulce, e bun. Mai ales dacă are pișcoturi, favoritele puștiului nostru. Apropo, unde e năzdrăvanul, că nu l-am mai auzit. Pișcooot! Pișcot!

– Nu trebuie să strigi atât de tare, tati, că învii și morții! Sunt aici, îi răspunse micul ștrengar.

Când se întoarse cu fața spre cei trei, Pișcot era plin de miezuri și cremă pe botișor și pe aripi. Blănița de pe piept era mânjită toată cu cremă și bucăți de portocale din prăjitură.

– Uuuf, copil rău și neascultător! Mi-ai stricat toată prăjitura! Nu puteai să aștepți puțin, că nu intrau zilele în sac, țipă la el Firicel. Ne faci de minune cu toți vecinii de față. Acum, pe ei cu ce-i mai servesc?!

– Lasă-l, Firicel, că doar n-a mâncat-o pe toată. Mai este și pentru noi, îi luă Fir de Iarbă apărarea fiului neastâmpărat.

– Are dreptate Fir, și mai apoi, noi am venit aici să muncim, nu să mâncăm, adăugă și Freddy.

– Așa e, tată, ai dreptate, dar mie mi-ar place să gust din prăjitura lui tanti Firicel, se amestecă Bob. Și acum știu de ce l-ați botezat Pi școt.

– Da, fiindcă întotdeauna i-au plăcut pișcoturile. Îmi amintesc cum zburam din magazin în magazin să-i cumpăr pișcoturi și lapte, să aibă ce să mănânce la cină când era mic. Și uite la el, cum ne răsplătește eforturile, se văicări Firicel de Pai.

– Lasă, Firicel, că o să crească mare și atunci o să regreți micile lui năzdrăvănii de acum, o domoli Fir de Iarbă.

– Numai dacă nu ar face unele și mai mari atunci, dragul meu.

– Fii fără grijă, că atâta vreme cât suntem aici, așa ceva nu se va întâmpla, o asigură soțul ei. O să-l punem pe calea cea dreaptă, o să vezi. Până atunci, haideți să terminăm ce-am început și să gustăm din prăjitură! Pișcot, du-te și spală-te!

Capitolul II. “Pe portativ”

smart

Școala de muzică se ținea în vechea bisericuță din cimitir în clopotnița căreia locuiau Freddy și familia sa. Cum biserica fusese declarată monument istoric și nu se mai folosea de ani de zile pentru servicii religioase, profesoara de muzică a micuților lilieci, pe numele său, Flaut Fermecat, hotărâse, împreună cu Moș Toma, custodele, să țină acolo orele de muzică. Bineînțeles, trebuia păstrată ordinea și curățenia, așa că, după fiecare curs, copiii aveau grijă ca fiecare lucru să fie la locul lui. Motivul principal pentru care profesoara alesese acest spațiu era acustica. Pereții de piatră amplificau sunetele iar cântecele interpretate de copiii din cor deveneau adevărate capodopere. Clopoțel era solista corului în ciuda vârstei fragede. Acest ghemotoc de blăniță neagră cu aripioare aproape transparente era un adevărat talent muzical. Profesoara îi prezisese un viitor minunat în muzică. Ea spera, la fel ca și familia lui Clopoțel, ca micuța să devină o strălucită cântăreață de operă invitată să cânte pe marile scene ale lumii liliecilor. În acest fel, renumele lui Flaut Fermecat ar fi fost dus mai departe prin eleva sa. Flaut Fermecat fusese ea însăși o mare cântăreață de operă care trebuise să se retragă din activitate în plină glorie datorită faptului că își pierduse brusc vocea în urma unei răceli severe. Dar fiindcă era un caracter puternic, fosta mare cântăreață nu se dăduse bătută în urma tragediei. Cu puțin efort și cu banii pe care-i câștigase de-a lungul prestigioasei ei cariere, a înființat o școală de muzică pentru micuții lilieci de la malul mării. După ani buni petrecuți pe scene celebre, Flaut se întorsese acasă, în comunitatea de la vilă în care crescuse și de unde plecase în lumea largă. Tot acolo, se hotărâse să adune micile talente și să le învețe să cânte sperând, în secret, că într-o zi, își va găsi o urmașă. Acum, după un an în care lucrase intens cu Clopoțel, era aproape sigură că găsise ce căutase.

Tu ești un mic diamant ce trebuie șlefuit, îi spusese ea lui Clopoțel la sfârșitul unuia dintre cursuri. Vocea ta e aur curat. Dacă mă asculți și exersezi în fiecare zi, o să ajungi o mare cântăreață. Toată lumea te va aplauda și te va iubi. Ai să vezi. O să cânți pe scene renumite  de pe toate continentele alături de cântăreți la fel de celebri. O să te îmbraci în haine frumoase și o să ai bijuterii scumpe. Toată lumea o să fie la picioarele tale. Și lumea asta e foarte mare, Clopoțel, și plină de lucruri și locuri minunate. Mai târziu, când o să-ți închei cariera, o să poți să înveți și tu alți copii să cânte. Și ei vor fi mândria ta. Astfel, tu vei trăi prin ei, iar ei, la rândul lor, vor trăi prin elevii lor și tot așa mai departe. Șirul acesta nu se va sfârși niciodată, dacă tu mă asculți pe mine. Tot ce trebuie să faci, este să continui să cânți cu același entuziasm ca până acum. Vrei, Clopoțel?

Micuțul ghem de blăniță o ascultase fermecat, cu ochii crescându-i în orbite pe măsură ce auzea ce lucruri extraordinare o așteptau și asta, numai pentru că îi plăcea să cânte.

– O să-ți dau un singur exemplu ca să vezi cât de sus poți ajunge dacă muncești. Eu am cântat în toată lumea asta mare. Una dintre cele mai frumoase și importante scene pe care am avut onoarea să cânt și unde am fost ovaționată printr-un delir de aplauze de o mulțime fără sfârșit a fost în Marea Piramidă a faraonului Keops de la Cairo. Știi unde e Cairo, Clopoțel?

– Da, e capitala Egiptului. Eu nu merg încă la școală, dar Bob m-a învățat câteva capitale. Mi le-a arătat pe globul geografic pe care îl avem acasă.

– Bravo, Clopoțel! Și bravo și pentru Bob care are grijă să te învețe lucruri folositoare! De faraonul Keops ai auzit?

– Nu, Bob nu mi-a vorbit despre el niciodată.

– Ei bine, Keops a fost unul din regii Vechiului Egipt. El a construit o piramidă mare, lângă Cairo, unde a fost îngropat. Această piramidă e una dintre cele șapte minuni ale lumii oamenilor. De astea trebuie să fi auzit, nu-i așa?

– Da, Bob mi-a spus ceva despre un far și despre niște grădini…

– Ah, farul din Alexandria – asta e tot în Egipt, și grădinile suspendate ale reginei Semiramida din vechiul Babilon…

– Turnul Babilonului, o întrerupse Clopoțel. De ăsta am auzit ceva, zise ea pe nerăsuflate.

Flaut Fermecat îi aruncă o privire piezișă elevei sale pentru că, oricât de mult ar fi iubit-o, nu putea să treacă cu vederea o asemenea greșeală de comportament.

– Clopoțel, te rog să nu mă mai întrerupi, nu e frumos, se răsti Flaut. Lasă-mă să termin ce am de spus și apoi, putem să discutăm dacă mai este ceva de spus. Ai înțeles?

– Da, bâigui ghemotocul, vă rog să mă iertați. Nu am vrut să…

– Lasă, lasă, e în regulă, știu că vrei să-mi arăți că știi, dar să nu mai faci asta așa, întrerupându-mă la fiecare al doilea cuvânt. Nu este politicos, rosti ea apăsând pe fiecare cuvânt. Și acum, unde am rămas? Ah, la cele șapte minuni ale lumii…Da…Ia să vedem…Oh, spuse Flaut cu un gest teatral, ca și cum și-ar fi adus aminte brusc de ceva foarte important, mai sunt încă patru, minuni, vreau să zic, dar nu-mi amintesc acum care sunt. N-are importanță. În curând o să înveți despre ele la școală și atunci o să le știi mai bine decât mine. Oricum, în Marea Piramidă a lui Keops, în sala în care se află sarcofagul lui care acum e gol, se află Marea Operă Națională a Liliecilor din Egipt. De câteva ori pe an, liliecii din toată lumea, se strâng aici pentru a-i asculta pe cei mai renumiți și talentați dintre cântăreții lor. Și eu, adăugă Flaut Fermecat cu emoție în glas, am fost una dintre primadonele care i-a delectat cu glasul ei. Nu o să uit niciodată noaptea aceea de vis. Timp de mai mulți ani, cântasem pe toate scenele lumii dar nu fusesem invitată să cânt în Marea Piramidă niciodată. Îmi doream cu ardoare să cânt și să joc acolo, dar nici nu îndrăzneam să visez că așa ceva se va adeveri vreodată. Și uite că s-a întâmplat. Dumnezeul oamenilor, care e și al nostru, mi-a ascultat rugile și m-a răsplătit…

Flaut se întrerupse, suflându-și năsucul ei cârn și ștergându-și o lacrimă. Emoțiile o copleșiseră chiar și pe ea care era atât de puternică. Nu spuse nimic câteva clipe, timp în care se adună pentru a continua să-și depene amintirile. Era important ca micuța ei elevă să audă ce avea de spus. Era convinsă că acest episod va fi un imbold pentru Clopoțel.

– Îmi amintesc că stăteam în culise așteptând să intru pe scenă. Inima îmi bătea foarte tare. Îmi era frică că o să mor de spaimă. Știam că în public erau foarte mulți lilieci, inclusiv membrii marcanți ai celei mai vechi comunități din Egipt și…

– Ce înseamnă ,,marcanți”?, o întrerupse iar Clopoțel, în ciuda mustrării pe care tocmai o primise.

Dar, de data asta, profesoara zâmbi îngăduitor, dându-și seama că, pe alocuri, limbajul ei elevat depășea puterea de înțelegere a tinerei eleve. Așa că răspunse pe un ton blând:

– Înseamnă ,,foarte importanți”. Apoi reluă:

– Era chiar și fiul unuia dintre cei mai bătrâni și respectați lilieci din Cairo care iubea opera foarte mult. Venise fiul în locul tatălui. Era tânăr și frumos, cu aripi gri și urechi mari și aproape transparente…

Vocea lui Flaut se pierdu precum ecoul iar ochii ei mari și negri priveau în gol, undeva departe, dincolo de zidul de piatră al bisericuței, către o lume pe care doar ei o puteau vedea. Clopoțel observă că o altă lacrimă se prelinse prin blana neagră și pufoasă a profesoarei. Aceasta tresări și scoase o batistuță albă, cu dantelă și inițialele F.F. și-și șterse fața. Aripile fine, cu unghii ojate purpuriu, îi tremurau. Își suflă și năsucul și continuă, cu privirea concentrată:

– Când am ieșit pe scenă, inima mea s-a oprit o clipă. Am simțit-o oprindu-se! M-am uitat la publicul acela fabulos și am știut că nu vroiam să-l dezamăgesc.

Clopoțel nu înțelese cuvântul ,,fabulos” și-și mișcă urechiușele delicate a mirare dar se abținu să mai ceară lămuriri lingvistice. Se foi puțin pe băncuța pe care stătea împreună cu Flaut și continuă să asculte.

– Am început să cânt. Și în timp ce cântam, mi-am dat seama că nu mai eram eu, era altcineva cine cânta înăuntrul meu. Nu mai conta nimic altceva decât publicul acela căruia eu îi dădeam totul, tot ce aveam mai bun. Și orchestra care cânta din ce în ce mai frenetic. Era ca și cum toți, adică eu, publicul și orchestra am fi fost singuri pe lume, călătorind printre stele. Am cântat și am cântat iar când am terminat, s-a lăsat o liniște ca de mormânt timp de câteva secunde iar apoi publicul a izbucnit în aplauze torențiale care se revărsau fără oprire, din ce în ce mai puternice, asurzitoare. Eu eram în mijlocul acestei cascade și nu-mi venea să cred că ovațiile acelea erau pentru mine. A fost de vis, de neuitat, extraordinar!

Flaut Fermecat povestise cu atâta frenezie tot episodul, ca și cum acesta s-ar fi reluat aievea acolo, în bisericuța din cimitir. Nici nu-și dăduse seama că, în vârtejul aducerilor aminte, își smulsese de pe cap, așa cum obișnuia să facă la sfârșitul fiecărei reprezentații, micul joben violet și voaleta care îi acoperea parțial fața. Acestea se rostogoliseră undeva departe, în mijlocul bisericii iar cocul care era întotdeauna aranjat cu grijă, se desfăcuse pe jumătate acum. Respira foarte rapid  și ochii ei se măriseră ca și cum ar fi vrut să readucă de undeva de departe, fiecare detaliu al scenei de odinioară. Continuă, cu o voce care venea parcă, dintr-o altă lume:

– În cabina amenajată în sarcofagul marelui faraon, mă așteptau un buchet imens de trandafiri violet, jobenul și voaleta. În buchet era ascunsă o scrisorică parfumată scrisă cu o caligrafie perfectă. Era de la Urechi de Argint, fiul respectabilului liliac de la Cairo de care ți-am spus mai devreme. L-au botezat așa datorită urechilor lui care, în bătaia razelor lunii, strălucesc precum argintul, atât sunt de delicate. Închipuie-ți, Clopoțel…

– N-am văzut niciodată așa urechi, șopti ghemotocul.

– Nici nu mai există asemenea podoabe. Sunt unice…M-a invitat la cină în noaptea aceea, pe malul Nilului. Doamne, ce fabulos, ce extraordinar a fost! A fost…a fost, ireal.

– Așa spune și mama, de câte ori îmi povestește cum s-a plimbat prima dată cu tata, atunci când el îi făcea curte, spuse Clopoțel, prinsă și ea de vrajă.

– Da, da, ce vremuri au fost…Cel mai frumos, generos și manierat liliac în viață…

Amintirea lui Urechi de Argint o bântuia încă și, în secret, spera că într-o zi, se vor revedea. Nu mai știa nimic de el din anul acela în care, după concertul extraordinar din Marea Piramidă, cântase de mai multe ori în Egipt, iar el asistase la toate reprezentațiile ei, fie că fuseseră la Cairo, la Alexandria sau la Luxor. El o ceruse atunci în căsătorie, dar ea îl refuzase pentru că, în acel moment, pentru ea cel mai important lucru era cariera. Apoi, își pierduse vocea și nu îndrăznise să-l mai caute. Dar gândul îi rămăsese la el. Uneori își spunea că el sigur e căsătorit și are deja și copii cu urechi la fel de frumoase ca ale lui. Dar alunga repede acest gând și-și spunea, ,,Nu cred că m-a putut uita, așa cum nici eu nu l-am uitat pe el nicio clipă. Într-o zi o să-i scriu și atunci vom fi din nou împreună.” Speranța aceasta și munca cu copii îi animau zilele.

 

Câteva momente mai târziu, Flaut Fermecat se trezi din reverie. Se simțea mândră că-i împărtășise tinerei speranțe reprezentația de la Cairo care o transformase într-una dintre cele mai căutate și apreciate cântărețe de operă ale lumii liliecilor.  

– Clopoțel, te rog să-mi recuperezi jobenul și voaleta și hai să mai repetăm puțin. Numai prin muncă susținută poți ajunge sus ca mine.

Astfel, Flaut își reluă lecția și nimeni nu ar fi putut spune că, în urmă cu doar câteva minute, ea se lăsase pradă aducerilor aminte.

– Da, doamna profesoară, răspunse fetița care se considera acum foarte norocoasă că are o asemenea profesoară cu toate că, uneori, nu înțelegea tot ceea ce îi împărtășea această femeie misterioasă. ,,Mai am mult de învățat ca să pot înțelege tot ce zice ea”, își spusese de nenumărate ori Clopoțel. ,,Tot ce trebuie să fac este să cânt, să învăț să citesc și să-i întreb pe mama, pe tata și pe Bob când nu înțeleg ceva. Și așa, într-o zi, o să fiu și eu ca ea.”

 

 

 

 

Capitolul I. “O dimineață obișnuită. Întâmplări neobișnuite”

,,Și azi va fi o zi fierbiiiinte, fierbiiinte!”, mormăi Freddy întorcându-se cu spatele la ochiul de sticlă din acoperiș prin care soarele își strecura deja o rază luminoasă și caldă.

Bob de Mazăre se foi în culcușul lui. Apoi, strănută de două ori.

,,Iar începe povestea de anul trecut”, constată Foiță de Aur care se trezise dis-de-dimineață și deretica de zor prin casă. ,,Praful, soarele și polenul o să-i înfunde nasul lui Bob de Mazăre…Dacă nu am grijă de el din timp, Bobiță o să se umfle din nou ca un balonaș și în loc să zboare ca toți liliecii cu scaun la cap, o să planeze purtat de vânt și cine mai știe de ce stâlp o să se lovească iar…Și se mai face de râs o dată ca anul trecut!” Foiță își aminti cu tristețe de incidentul din anul precedent când fiul ei, abia ieșit din copilărie, nerăbdător să-și încerce aripile și puterile, plecase de acasă într-un zbor mai lung să-și viziteze bunicii care locuiau în podul unei vile părăsite de pe strada principală a orășelului. Era o seară plăcută de mai și Bob era în al nouălea cer de fericire că avea voie, pentru prima dată în viață, să zboare în oraș neînsoțit. Foiță pregătise un pachețel cu prăjiturele pentru socrii ei și i-l încredințase fiului să-l ducă la destinație. Părinții lui Freddy își iubeau foarte mult nepoții și erau mândrii de realizările acestora la școală precum și de comportamentul lor decent, lăudat de toți vecinii și cunoscuții. Bob ajunsese cu bine la destinație și petrecuse câteva ore în compania bunicilor. Își vizitase și prietenii de joacă care locuiau în același pod cu bunicii. Fusese o seară foarte plăcută pentru toți. Din nefericire, nimeni nu știa la vremea aceea că adolescentul avea probleme din pricina polenului. Nici măcar el însuși. Pe drumul de întoarcere, noaptea pe la unu, în timp ce zbura înspre casă, Bob simțise că i se umflă capul, nasul începuse să-i curgă asemenea unui robinet iar ochii amenințau să-i sară din orbite. Începu să dea repede din aripi sperând că poate să ajungă mai repede acasă astfel dar efortul îl lăsase fără suflare. Atunci se lăsă în voia brizei de seară care sufla dinspre mare dar vântul și lipsa de experiență într-ale zborului îl învinseseră. Extenuat, Bob se izbise de un stâlp și se prăbușise la pământ. Întâmplarea fusese văzută de către cioroiul Gură Spartă care, după cum arăta și numele, era prăvălia de bârfe a comunității. Gură Spartă nu iubea liliecii. Văzând incidentul, cioroiul izbucnise în râs, se învârtise de câteva ori în jurul lui Bob de Mazăre și zburase fluierând înspre casă fără să-i pese. Bineînțeles că nu se deranjase să anunțe familia lui Freddy deși erau vecini. Nucul falnic în care locuia Gură Spartă era la o aruncătură de băț de clopotnița bisericii din vechiul cimitir care adăpostea micuța comunitate de lilieci. Cu toate acestea, cioroiul se culcase liniștit în noaptea aceea, fără să se sinchisească de Bob. Liliacul adolescent avusese noroc cu moș Toma, bătrânelul care îngrijea bisericuța și care, spre deosebire de Gură Spartă, iubea și proteja liliecii din clopotniță. Moș Toma se întorcea acasă de la gară unde își condusese sora și nepotul la tren. În liniștea nopții, au răzbătut până la urechile lui, gemetele lui Bob care își frânsese o aripă și se străduia să se reechilibreze sperând că se va putea întoarce acasă singur. Bătrânelul se apropiase de mica victimă care se zbătea fără succes la marginea drumului. L-a recunoscut imediat pe fiul lui Freddy.

– Te ajut eu, micuțule, nu te necăji. Uite, sunt cu bicicleta, te pun în coș și cât ai bate din palme, suntem acasă, în clopotniță.

– Mulțumesc!, reușise să șoptească adolescentul. Mulțumesc frumos, Moș Toma. Dacă n-ai fi fost dumneata, cred că aș fi rămas la marginea drumului mult și bine. Gură Spartă, vecinul nostru, a trecut pe aici cam de un sfert de oră și a râs de mine. După care, sfrâââârrrr și dus a fost în noapte. Când îl prind, nu mai scapă din mâinile mele!!!

– Ba să nu-ți pui mintea cu el, Bob de Mazăre. Atâta poate, așa că, ia-l așa cum este. Indiferent ce-i faci, bate-l sau omoară-l, pe Gură Spartă nu-l mai schimbi. Dă-i pace. Într-o zi, s-ar putea să fie la ananghie și să aibă el nevoie de voi și atunci, în loc să-i întorci spatele, ajută-l. Ascultă sfatul meu. O palmă mai zdravănă nici că poți să-i dai! Asta o să-l doară mult mai tare decât o bătaie bună, că atâta înțelege și el. Nu e prost, dar îi merge mintea numai la rele. Și gura aia care melițează întruna, tocând mărunt pe toată lumea pe toate părțile.

În clopotniță, Freddy și Foiță de Aur i-au mulțumit lui Moș Toma pentru ajutor. Bătrânelul i-a ajutat să-l panseze pe Bob pentru noapte iar a doua zi, l-a dus la medicul veterinar din orășel rugându-l să-i îngrijească aripa și să-i dea un tratament pentru alergia la polen care îi provocase atâta suferință. Adolescentul și-a revenit repede și și-a promis că așa ceva nu i se va mai întâmpla. Despre incidentul cu Gură Spartă nu a mai pomenit nimănui și de atunci încolo, de câte ori se întâlnea cu cioroiul îl saluta respectuos, ca și cum nu s-ar fi întâmplat niciodată nimic. Și asta, deși știa că prăvălia de bârfe a orășelului bătuse toba, încă de a doua zi, la toată lumea despre pățania lui. Numai că liliecii nu plecau urechea la vorbele rele ale lui Gură Spartă și nici nu le trecea prin minte să se amuze pentru nenorocirea altuia așa cum făcea cioroiul.

                                                                  ***

Foiță de Aur zâmbi trist și-și legă mai strâns șorțul roșu cu buline albe în jurul taliei. Apoi, puse apă la fiert pentru ceaiul de dimineață. Începu să pregătească micul dejun: omletă cu cașcaval, roșii și cartofi prăjiți pentru ea, Freddy și Bob de Mazăre și lapte cu miere și puțin griș pentru micuța Clopoțel.

– Bună dimineața!, o salută Freddy care se trezise bine dispus ca întotdeauna. E gata micul dejun?

– E gata, îi răspunse Foița cu glasul ei subțirel. În curând trezesc și copiii.

– Bine, Foiță. Trezește-i. Mă primenesc puțin și vin la masă. După aceea, o duc pe Clopoțel la muzică și-l rog pe Bob de Mazăre să vină cu mine la Fir de Iarbă să terminăm leagănul bebelușului. Trei vom lucra mai cu spor.            

Treziți din somn, cei doi copii își întinseră aripile și făcură repede, în zbor, ocolul locuinței să se dezmorțească. Bob crescuse mult de la incidentul cu aripa frântă. Devenise adolescentul neînfricat al familiei. Era bine făcut, cu aripi mari și puternice și, la fel ca tatăl său, Freddy, avea o steluță albă pe frunte. Ascultător și respectuos față de părinți și de toată lumea, Bob avea multă încredere în sine, însă fără a fi arogant și se bucura de o reputație foarte bună în grupul de prieteni din zonă al cărui lider de necontestat era. Surioara lui, Clopoțel, mezina familiei, era mică și delicată. Avea o pereche de aripioare finuțe, aproape transparente și o voce cristalină care îi dăduse și numele. Pasiunea ei era cântatul și, în ciuda vârstei fragede, își delecta deja familia cu triluri vesele în fiecare zi. Câteodată, familia o ruga să cânte seara sau noaptea târziu, când micuța comunitate din turla bisericii se întorcea de la vânătoare de insecte. Atunci, se adunau toți pe grinda cea mare și groasă din centrul clopotniței și ascultau fermecați cântecele zglobii ale lui Clopoțel. Familia spera că, într-o zi, Clopoțel va deveni o cântăreață renumită. De aceea, hotărâseră să o dea la școala de muzică.

Uneori, o asculta și cioroiul Gură Spartă, pe ascuns, fiindcă, nici în ruptul capului, nu ar fi recunoscut față de cineva, că vocea tinerei Clopoțel îi aducea aminte de tinerețe, de iubiri trecute și atunci, ochii lui bătrâni se umpleau de lacrimi fierbinți. Nu cu multă vreme în urmă, pe la începutul anului, Gură Spartă se rănise destul de tare la cap în timp ce spiona comunitatea într-o seară, târziu, sperând să o audă cântând pe Clopoțel. Fusese o zi mohorâtă și se simțise singur și deprimat. Se gândise să onoreze invitația la prânz a Săltăreței, o veveriță tânără și simpatică ce se mutase de curând în orășel, în căutarea aventurii și a iubirii și căreia îi permisese să se instaleze într-o scorbură din partea de jos a nucului falnic. Dar renunțase la idee din mândrie. ,,Deși ne înțelegem bine, nu pot să mă cobor într-atât. Eu, gazeta comunității, să apar slab în fața unei veverițe! Să mănânc cu ea, să-i caut compania! Așa ceva nu se poate! Chiar dacă mor de urât și singurătate, tot nu mă duc! Până la urmă, nici nu ne cunoaștem…”, își zisese atunci cioroiul și rămăsese ferm pe poziție. Se învârtise de unul singur prin coroana nucului, zburând de pe o creangă pe alta, ieși preț de o jumătate de oră să mănânce dar cu grijă ca nu cumva să dea ochii cu Săltăreața, apoi luă o carte din vasta lui bibliotecă și citi. Dar spre seară, aducerile aminte îl încercaseră atât de greu că trebui, cu orice preț, să iasă din casă în ciuda frigului și a întunericului. Gură Spartă detesta întunericul la fel de mult cum detesta liliecii. Își puse căciula de iarnă pe cap și mănușile pe aripi, își luă binoclul și lanterna și zbură pe clopotniță. Era înnorat și întunericul era atât de gros că puteai să-l tai cu cuțitul. Dinăuntru se auzeau deja trilurile vesele ale lui Clopoțel. Gură Spartă simți că se topește de fericire. Emoționat, făcu o piruetă și apoi, țâșni înspre gemulețul rotund din acoperiș pentru ca să poată auzi și vedea mai bine. Dar în graba mare, uită să aprindă lanterna și cum nu avea nici ochelarii pe nas, nu văzu că, de data asta, gemulețul care era de obicei întredeschis, era acum deschis pe de-a-ntregul așa că, intră, cu toată viteza, cu capul în sticlă. Izbitura fusese atât de puternică încât, pentru câteva clipe, văzu steluțe verzi dansându-i în fața ochilor și o luă vertiginos spre pământ fără să-și poată controla zborul. Se redresă chiar înainte de-a se izbi de trotuarul de piatră ce înconjura bisericuța. Lovitura i-ar fi fost fatală. Bâjbâi pe jos după lanternă și binoclu și apoi, cu chiu cu vai, reuși să ajungă cumva înapoi acasă. Se duse direct la oglindă și observă că, de sub căciulă i se prelingea un firicel de sânge iar ochiul drept începuse deja să i se umfle. Simțea că se învârte nucul cu el și avea o durere de cap înfiorătoare. ,,La naiba cu liliecii ăștia!”, blestemă el, ,,Cine m-o fi pus să zbor până acolo pe un întuneric să-l tai cu cuțitul? Și toate astea pentru ce? Numai să o ascult pe…pe…pe fetița aia cântând! Oare de ce?! Că oricum, nu are voce. Refuz să mai am de-a face cu creaturile alea urâte în vreun fel. De-acum încolo, vor trebui să treacă pe partea cealaltă, cum se zice, când mă vor vedea. Așa să fie!”, mormăi cioroiul în timp ce-și studia fața lovită în oglindă. De atunci, își ura vecinii și mai mult și-i evita cu orice preț.        

Și ca răzbunarea să fie completă, începu să trâmbițeze peste tot că liliecii speriau oamenii din orășel cu zborul lor dezordonat, că nimeni nu mai vizita bisericuța din cimitir de când  aceștia se adăpostiseră în clopotniță și din această cauză, monumentul istoric fusese lăsat în paragină și amenința să se dărâme fiindcă, oricine s-ar fi încumetat să se apropie, liliecii l-ar fi atacat și i-ar fi supt sângele. Bineînțeles că nici el nu credea asemenea grozăvii dar nu se putea abține să nu-i vorbească de rău. Și asta, nu numai pentru teribilul incident de la clopotniță în care, de altfel, ei nu avuseseră niciun amestec și, de care, nici nu aveau știință. Ci și pentru că îi invidia nespus de mult pentru prietenia și căldura de care dădeau dovadă în comunitate. Nimeni nu era niciodată singur. Liliecii se ajutau între ei, ieșeau la vânătoare sau pur și simplu, se relaxau împreună povestind, jucând diferite jocuri sau vizitându-se unii pe alții. Toată lumea era fericită. În schimb, el era singur și trist deși avea tot nucul din cimitir doar pentru el. Mai avea și cărțile din bibliotecă cu care se delecta destul de des și bârfele din orășel, dar uneori, acestea toate nu erau de ajuns. Singura ființă cu care se înțelegea oarecum, era Săltăreața. Dar, ea avea la dispoziție numai crengile inferioare ale copacului, pentru că el îi spusese clar și răspicat, de la început, că nu dorea să fie deranjat. El vroia să aibă toată coroana copacului numai pentru el și nu-i plăcea ca cineva, oricât ar fi fost de simpatic, să i se amestece în treburi. Așa că, cei doi co-locatari se întâlneau extrem de rar și schimbau câteva cuvinte doar din când în când. Săltăreața se mulțumise cu acest aranjament pentru că, spera ca într-o zi, cât mai curând, să întâlnească un veverițoi tânăr, frumos și generos cu care să-și întemeieze o familie și să-și amenajeze propria scorbură undeva în parcul central al orășelului sau, de ce nu, într-una dintre sălciile de pe malul mării. Deocamdată, și cimitirul cel vechi era bun. Aici nu o deranja nimeni, nici măcar Gură Spartă pe care nu-l vedea aproape deloc.

***

Familia luă micul dejun în jurul mesei rotunde pe care Freddy o confecționase cu multă dragoste pentru soția sa ca dar de casă nouă. Cei patru se mutaseră în clopotniță în urmă cu cinci ani când Clopoțel nu avea decât trei luni. Acum era deja mare. La fel era și Bob de Mazăre pentru că timpul trecuse pe nesimțite. Copiii se născuseră în podul vilei părăsite în care locuiau părinții lui Freddy. Comunitatea de la vilă, așa cum era cunoscută în orășel, era foarte mare. Cuprindea atât familii tinere cât și familii în vârstă. Printre membrii ei se numărau cei mai vârstnici lilieci din oraș sau ,,legendele” cum îi răsfăța toată lumea. Comunitățile din orășel și nu numai ele, se mândreau cu ei. Cei mai tineri, îi căutau pentru a le cere sfatul. Unul dintre acești venerabili era tatăl lui Freddy, Aripi Cărămizii. Tot acolo sus, în podul întunecos din centru, se cunoscuseră și se iubiseră Freddy și Foiță de Aur. Povestea lor de dragoste rămăsese celebră printre liliecii din orășel și toate adolescentele și tinerele din comunitățile din jur visau să trăiască într-o zi, o poveste asemănătoare. Când se născuse Clopoțel, Freddy se sfătui cu Aripi Cărămizii și hotărî să se mute în casă nouă. Venise timpul ca el și Foiță de Aur să-și trăiască viața pe cont propriu. După câteva săptămâni de căutări, Freddy găsise clopotnița din bisericuța vechiului cimitir și se mută acolo împreună cu familia sa. Deși era destul de departe de centru și de părinți, lui Freddy îi plăcuse micuța comunitate ce locuia în clopotniță și liniștea ce domnea în jur.

– Aici putem să ne creștem copiii în liniște, fără să ne temem că, într-o zi, cineva o să arunce cu pietre după ei sau o să-i batjocorească, așa cum se întâmplă în oraș. Aici lumea pare mai civilizată, îi spusese el atunci, Foiței de Aur.

– Da, da, îi răspunsese ea entuziasmată, cred că aici vom fi foarte fericiți. Și într-adevăr, fuseseră fericiți. Vecinii lor erau harnici, prietenoși și săritori. Comunitatea, care la vremea aceea număra cinci familii cu tot cu cea a lui Freddy, crescuse la nouă familii. Apoi, într-una dintre criptele părăsite din cimitir, se mutase Fir de Iarbă cu soția sa și fiul lor, Pișcot. În curând, familia avea să se întregească cu un nou membru. Și pentru că, liliecii din cimitirul vechi iubeau toate ființele de sub soare, au invitat în modesta lor familie, pe ariciul Țepi Ascuțiți și pe mama acestuia, Trifoi cu Patru Foi, care locuiau într-un mormânt de piatră gol, aflat în imediata apropiere a bisericuței. Micuța comunitate se transformase încet într-o mare familie. Și ca în orice familie adevărată, liliecii se respectau, se ajutau, se încurajau și se susțineau reciproc. Totuși, în ciuda deschiderii lor, relațiile cu Gură Spartă rămăseseră reci. Când comunitatea luase ființă, cioroiul locuia deja în nucul din cimitir de multă vreme dar nici unul dintre lilieci și, cu atât mai puțin, Trifoi și fiul ei, nu reușiseră să se apropie de el. Locatarul din nuc era arogant și distant. Nimeni nu reușise să scoată de la el mai mult decât un ,,Bună ziua!” sau ,,Bună seara!” niciodată. Iar de când auziseră de la alți lilieci de prin orășel ce vorbe urâte spunea pe seama lor, liliecii din clopotniță începuseră să se ferească de el.

-Mie îmi dă fiori numai când îi aud croncănitul dis-de-dimineață. Nici nu mai trebuie să-l văd…, spusese într-o seară Foiță de Aur în timp ce sărbătoreau ziua de naștere a lui Pișcot în cripta din cimitir. Și cu asta spusese totul. Din acel moment, ca și cum s-ar fi înțeles între ei, toți membrii micii comunități dădeau ochi cu Gură Spartă numai dacă era absolut necesar, adică, atunci când se întâlneau din întâmplare.

Când terminară de mâncat, copiii și Freddy îi mulțumiră Foiței pentru micul dejun iar Clopoțel o ajută să strângă vasele murdare. Le spălă cu entuziasm, mândră că, deși era atât de mică încă, putea să se facă utilă la unele treburi gospodărești.

– Îmi iau trusa cu unelte și plec, anunță Freddy. Clopoțel, pregătește-te, te duc la muzică.

– Bine, tată. Sunt gata imediat, îi răspunse Clopoțel cu glăsciorul ei zglobiu. Îmi iau cărțile de pe raft și plecăm. Am repetat cântecele de o sută de ori până acum și sper că doamna profesoară o să fie mulțumită. De abia aștept să participăm la concurs.

– Sunt sigură că o să fiți cei mai buni, o încurajă Foiță de Aur. Când e concursul?

– Peste o lună. Oricum, mami, doamna profesoară a spus să te rog să-mi pregătești costumul.

– Bineînțeles, Clopoțel. Bineînțeles. Mergem împreună la cumpărături și-ți alegi ce vrei.

– Mulțumesc, mami.

– Cu plăcere, drăguță!

– Apropo, ,,drăguților”, intră și Bob în conversație. Unde mergi, tată?

– La Fir de Iarbă, să terminăm leagănul bebelușului. Mai e puțin și vine pe lume. Mă gândeam că poate vrei să mă însoțești.

– Cu plăcere. Chiar vroiam să te întreb dacă mă poți lua cu tine.

– Sigur, Bob. Haide! Ne dai și tu o mână de ajutor și înveți să lucrezi cu lemnul. În zilele noastre, e bine să știi de toate.

– Acum, că sunt în vacanță, te ajut cât de mult pot.

– Mulțumesc, fiule. Să mergem, copii! Vii, Clopoțel?

– Da, tată. Sunt gata!

– Nu uita să treci pe la Trifoi cu Patru Foi și să-i spui că îi așteptăm la picnic mâine seară, îi reaminti Foița soțului ei.

– Fii fără grijă, Foiță. Trecem pe la ei înainte de a ne duce la Fir de Iarbă. Ai grijă pe aici.

– Fiți liniștiți, totul e în regulă. Aveți grijă de voi.

– Și tu, de tine, draga mea. Ne vedem ceva mai târziu.

 

Poveste cu lilieci

smart

Aceasta este o poveste despre o comunitate de lilieci, un cimitir vechi și un orășel de la malul mării. Înaripații sunt prietenoși și generoși, de aceea au acceptat în mijlocul lor o aricioaică și pe fiul ei. Mai târziu, au ,,adoptat” și un cioroi pasionat de jurnalism. Există și o fetiță liliac cu o voce deosebită și multe alte lucruri pe care le puteți afla dacă veți avea răbdare să citiți cartea. Ea se adresează atât copiilor, pentru că este, în primul rând, o poveste pentru ei, dar și adulților. 

My story is about a community of bats, an old cemetery, and a town on the sea shore. The winged creatures are friendly and generous, and this is the reason why they first welcomed a mother-hedgehog and her son into their big family. Later, they ”adopted” a crow who was keen on journalism. There is also a girl-bat who has a wonderful voice and many other things which you will discover if you have the patience to read the book. When I started writing the book I thought of kids as my main audience but adults can read it, too.