fireworks-227383_1920

Prestigioasa întrecere adunase în jurul scenei din vilă o audiență numeroasă și mare melomană. Sala era ticsită cu lilieci veniți de pe tot litoralul. Unii ședeau pe scaunele comode, acoperite cu brocard argintiu în timp ce alții optaseră pentru candelabrele din sală, atârnând cu capul în jos ca orice liliac bine educat. Dar, indiferent de locul pe care și-l aleseseră, toți erau la fel de eleganți. Domnii purtau frac sau costum negru cu cămașă albă și papion. Ținutele doamnelor, în schimb, erau spectaculoase și pline de culoare. Nuanțe de roșu, albastru, verde, galben și portocaliu înveseleau atmosfera din marea sală a Splendidei. Rochiile lungi sau scurte, cu trenă sau fără, erau completate de bijuterii strălucitoare din pietre prețioase prinse în medalioane, cercei sau brățări din aur și argint. Ici și acolo, câte o doamnă sau domnișoară își ascundea năsucul îndărătul unui evantai asortat cu rochia. Înăuntru era deja foarte cald, așa că organizatorii hotărâră să întredeschidă una dintre ferestrele mari pentru a lăsa briza serii să pătrundă în sală și să răcorească spectatorii. Sala forfotea în așteptarea începerii concertului. Spectatorii povesteau, râdeau sau își scuturau aripile pentru a se dezmorți. Liliecii din clopotnița bisericuței din vechiul cimitir erau prezenți și ei cu mic și mare. Câteva locuri, în primul rând, chiar lângă scenă, fuseseră rezervate pentru cele șapte ,,legende” și soțiile lor. Lângă ei, stătea Moș Toma. Cioroiul Gură Spartă ocupa unul dintre scaunele centrale, tot în rândul întâi, alături de juriu și cei trei experți, pentru a putea să observe în detaliu și apoi să descrie cele petrecute la concurs cu cât mai mare precizie în paginile revistei Aripi. Freddy, Foiță de Aur și Trifoi cu Patru Foi se așezaseră în rândul al doilea în timp ce băieții, Bob și Țepi își găsiră câte un loc confortabil pe unul dintre candelabrele ce atârnau de tavanul marii săli. Și pentru că atârnatul cu capul în jos nu-i era la fel de la îndemână tânărului arici ca prietenului său înaripat, Țepi se întinsese comod pe unul dintre brațele candelabrului, putând admira astfel, nu numai scena ci și degetele puternice ale picioarelor lui Bob, aflate chiar sub nasul lui. Și asta pentru că fiul lui Freddy și al Foiței se agățase cu picioarele lui vânjoase de adolescent de același braț al candelabrului și se lăsase apoi în voia gravitației, înfășurându-și cu grijă aripile în jurul corpului.

Dacă cineva ar fi privit foarte atent adunarea aceea elegantă, ar fi putut observa, într-unul dintre colțurile mai îndepărtate ale sălii, șezând într-un fotoliu comod în penumbră, un domn încă tânăr, purtând un frac gri șoarece, pantaloni negri și joben. Faptul că alesese un loc mai retras arăta clar că dorea să se bucure de concert în propriul lui spațiu, departe de priviri indiscrete, aplauze torențiale sau suspine înăbușite în câte o batistuță fină de dantelă. Cu toate acestea, ținuta distinsă și aristocratică atrăgea mereu privirile doamnelor și domnișoarelor. Dar ceea ce atrăgea cu adevărat la acest personaj aparte erau urechile mari, aproape transparente, care, chiar și în penumbră, aveau o strălucire specială, argintie. Ori de câte ori întâlnea privirea galeșă a vreunei doamne, distinsul domn răspundea printr-o înclinare discretă a capului și un zâmbet misterios în colțul gurii.

Concertul-concurs începu în aplauzele entuziaste ale spectatorilor. Prezentatoarea, o fetiță-liliac îmbrăcată într-o rochiță lungă, cu trenă, în culoarea și modelele draperiilor de brocard de la ferestrele sălii, anunță membrii juriului, experții internaționali prezenți la eveniment și numele corurilor participante. Spectatorii răsplătiră prezentarea fetiței cu un ropot de aplauze. Apoi, corurile începură să se perinde pe scenă, unul după altul. Fiecare trebuia să interpreteze trei melodii din repertoriul local și internațional cu acompaniament de pian sau alt instrument muzical. Solistul sau soliștii cântau atât cu corul cât și separat. Coriștii, copii-lilieci de diferite vârste, provenind de pe tot litoralul, încântară cu prestația, coregrafia și costumele lor. Melodiile rapide sau mai lente antrenau audiența care se manifesta bătând din palme în ritmul muzicii, fâlfâindu-și aripile, legănându-se, făcând piruete în aer cu capul în jos sau cântând odată cu coriștii. Pe scenă, micii cântăreți cântau, dansau, zburau sau cântau la diferite instrumente. Unele melodii erau acompaniate numai de pian. Dar cele mai multe, combinau pianul cu vioara sau orga electronică, flautul, țambalul sau toba astfel încât, rezultatul era o îngemănare spectaculoasă de sunete și voci care stârnea entuziasmul sălii ce trăia fiecare melodie vibrând la unison cu coriștii. Și pentru ca spectacolul să fie absolut, scena pe care cântau și dansau copiii era luminată de spoturi colorate ce împrăștiau o lumină diafană dând impresia că micii cântăreți se mișcau într-o altă dimensiune, în afara timpului real.

Corul condus de doamna Flaut Fermecat intră al șaptesprezecelea în concurs. Micuța comunitate din clopotniță, cele șapte ,,legende” și părinții coriștilor așteptaseră cu sufletul la gură apariția copiilor lor pe scena Splendidei. Flaut aduse pe scenă o orgă electronică, o chitară și câteva castaniete. Micii coriști își luară locurile pentru primul cântec. Interpretară o melodie antrenantă de origine spaniolă. Profesoara cânta la chitară iar copiii pocneau din castaniete în ritmul muzicii. O fetiță și un băiat dansară un dans spaniol dând un plus de savoare piesei muzicale. Cei doi făceau și cursuri de dans, pe lângă cel de canto. Pentru a fi în ton cu muzica, micii artiști îmbrăcaseră costume specifice Spaniei: ea purta o rochie lungă, strâmtă, cu coadă și volane iar el, costum de toreador. Mișcările rapide ale dansatorilor, sunetele deosebite ale castanietelor și vocile cu modulații ale copiilor electrizară spectatorii care, la finalul melodiei intonară într-un glas, ,,Ole!”. A doua piesă era din repertoriul pop internațional. Orga electronică își intră acum în drepturi. Scena se învălui în întuneric apoi, se aprinseră pe rând, spoturile multicolore. În lumina lor diafană dansau vălătuci de fum alb creând astfel, o atmosferă de mister. Coriștii arătau ca umbrele în fundal murmurând o melodie ca de început de lume. După câteva clipe, orga la care cânta Flaut scoase un țipăt ascuțit iar copiii se împrăștiară pe scenă, cântând, sărind și făcând tumbe. Pentru a se mișca liber, coriștii își scoaseră tunicile costumașelor și rămaseră în cămășile albe cu mâneci scurte împodobite cu cravate roșii și albastre. Vocile lor subțirele cântau la unison sau separat, dând impresia uneori că fetele se ceartă cu băieții, totul într-un ritm amețitor de muzică, mișcare și culoare. Spectatorii reacționară din nou, ridicându-se în picioare, fredonând și fâlfâindu-și aripile după muzică. Sfârșitul cântecului aduse ropote de aplauze și câte un ,,Bravo!” din toate colțurile sălii. A treia melodie interpretată de elevii lui Flaut Fermecat purtă spectatorii în lumea operei. Profesoara alesese ,,Corul robilor” din opera ,,Nabucodonosor” de Verdi pentru a pune în valoare vocea unică a Clopoțelului. Copiii se așezară în semicerc în mijlocul scenei, în jurul lui Clopoțel. Fetița se afla în centrul atenției, în fața atâtor spectatori, pentru prima dată în viața sa și emoțiile o copleșiră. Simțindu-i teama, atât copiii cât și profesoara o încurajară din priviri, așa că, în cele din urmă, micuța își adună forțele și interpretă aria fără greșeală. Corul îi asigură fundalul muzical murmurând sau cântând cu ea anumite fragmente în timp ce Flaut îi acompania la orga electronică. Vocea de înger a Clopoțelului animă noaptea înstelată și făcu audiența să se înfioare de plăcere. Spectatorii o ascultară cu sufletul la gură. Nimeni nu mai fredona, nimeni nu se mai mișca în ritmul muzicii. Părea că pământul se oprise pentru câteva momente. Toată lumea asculta vocea aceea extraordinară. Ultimei măsuri cântate de Clopoțel îi urmară câteva clipe de tăcere atât de profundă că se puteau auzi și puținele muște ce mai zumzăiau prin marea sală la ora aceea târzie din noapte. Apoi, dintr-o dată, spectatorii izbucniră în aplauze frenetice iar strigătele ,,Bravo!” și ,,Bis!” veneau de peste tot. Micii coriști rămăseseră uluiți în mijlocul scenei. Era rândul lor să privească spectacolul pe care îl oferea masa aceea multicoloră de lilieci de vârste diferite, bătând din palme cu entuziasm. Era ca și cum, scena se mutase din locul unde stăteau ei, în marea sală a vilei. Copiii își priveau audiența cu ochii larg deschiși de uimire. În mijlocul freneziei, Clopoțel își aduse aminte de după-amiaza aceea nu prea îndepărtată în care Flaut Fermecat îi povestise despre debutul ei în Egipt, în Marea Piramidă a faraonului Keops. ,,Ea a spus atunci că totul a fost de vis, de neuitat și extraordinar. Îmi amintesc foarte bine”, își zise ghemotocul privind-o fix pe Flaut pentru a-i vedea reacția la aplauze. Aceasta o privea la rândul ei și aplauda. Pentru prima dată în scurta ei viață, Clopoțel se simți importantă, simțea că era cineva datorită vocii cu care fusese înzestrată de divinitate. ”Ea mă aplaudă pe mine! Asta înseamnă că dacă o să muncesc mai mult, o să ajung și eu ca ea și o să cânt pe marile scene ale lumii. O să fiu o mare cântăreață de operă, cunoscută și iubită de liliecii de peste tot”, gândi fetița, zâmbind. O bucurie greu de povestit i se citea în priviri. ,,Așa eram și eu atunci, în noaptea aceea magică în care mi s-au deschis porțile tuturor scenelor lirice din lume. Și atunci când l-am întâlnit pentru prima dată pe Urechi de Argint…”, își depăna Flaut fuiorul amintirilor privindu-și talentata elevă cu admirație și duioșie  și suspină încet.

La un semn al profesoarei, copiii părăsiră cuminți scena unul după altul și se îndreptară spre culise pentru a aștepta sfârșitul spectacolului și decizia juriului. În spatele scenei, îndărătul unei draperii uriașe, era mare agitație. Coriști și profesorii lor, părinți și prieteni, părea că toată suflarea se adunase acolo. Toți povesteau și râdeau dar fără să exagereze, conștienți că cei care interpretau sus, pe scenă, nu trebuiau deranjați. Micii lilieci pregătiți de Flaut Fermecat se adunaseră într-un colț, în jurul profesoarei.

– Felicitări, dragii mei. Ați fost minunați. Sunt foarte mândră de voi!

– Dar Clopoțel a fost cea mai bună!, se grăbi să adauge Garofița.

– Toți sunteți buni, copii. Clopoțel are însă un talent special pe care îl au numai unii lilieci și oameni, explică Flaut pentru ca toți copiii să înțeleagă și să nu se supere nimeni. Deși era mândră de calitățile Clopoțelului, profesoara nu dorea să facă diferențe între elevii ei. Până la urmă, toți aveau voci bune, de aceea îi și alesese pentru corul pe care îl conducea.

– Credeți că o să câștigăm vreun premiu?, vru să știe unul dintre micii lilieci cântăreți.

– Nu pot să știu ce va decide juriul. Ați văzut că toți copiii de aici sunt foarte buni. Dar și dacă nu câștigăm nimic, să nu vă supărați. Tot ce contează este că am participat și ați dat tot ce a fost mai bun în voi. Data viitoare, o să fiți și mai buni și, până la urmă, tot o să câștigați, îi lămuri Flaut, încercând să-i pregătească pe copii pentru orice final, bun sau mai puțin fericit.

Clopoțel nu întrebă nimic. Acum știa că își dorea să ajungă o mare cântăreață de operă, la fel de bună și de renumită ca Flaut Fermecat și era conștientă că o așteptau ore întregi de muncă pentru a-și perfecționa vocea, oricât de bună ar fi fost aceasta. Era foarte fericită că participase la concurs împreună cu colegii ei de la cor și aștepta cu nerăbdare să se întoarcă în vechiul cimitir și să se joace din nou printre morminte. Urma o vacanță binemeritată cu picnicuri până noaptea târziu, cu povești spuse de domnul Gură Spartă în câte o după-amiază la umbra tufelor de glicină și zboruri în oraș alături de Bob de Mazăre care se oferise să o inițieze în lumea de dincolo de zidurile micului cimitir în care crescuseră amândoi. Bineînțeles că la toate aceste evenimente urma să ia parte și prietenul lor țepos. Se anunța o vară de zile mari. ,,O să mergem până la Peștera Roz de pe plajă și o să privim valurile. Întotdeauna mi-am dorit să o vizitez! O să zburăm sau… mai bine o să mergem cu bicicleta. Așa poate să vină și Țepi cu noi. Și ce distracție o să fie”, își făcea deja planuri ghemotocul cu voce de înger. Dar nici nu apucă să-și termine gândurile când, în mulțimea veselă, văzu blănița roșcat-portocalie și coada stufoasă a Săltăreței.

-Săltăreațo, Săltăreațo, suntem aici!, strigă fetița.

Veverița îi făcu semn cu mâna și se îndreptă înspre micul cor din colț. Purta o rochie lungă, de catifea mov și mănuși de dantelă neagră. În spatele ei, venea un domn îmbrăcat într-un frac negru, asortat cu un joben înalt de satin. Dar, spre deosebire de Săltăreața, domnul avea blăniță albă ca spuma laptelui și o coadă stufoasă, elegantă, tot albă și ea. Copiii și Flaut priviră perechea uimiți. Toți o cunoșteau pe veverița cea prietenoasă care locuia de o vreme în clopotnița bisericuței din vechiul cimitir împreună cu comunitatea de lilieci dar nimeni nu știa cine era misteriosul domn care o urma îndeaproape.

– Bună seara, doamnă Flaut și bună seara, copii! Am venit să vă felicităm. Noi am ajuns puțin mai târziu. Serviciul, drumul până aici…dar ne-a plăcut spectacolul și v-am aplaudat, spuse veverița și întorcându-se puțin înspre domnul în frac, adăugă:

– Acesta este domnul Ochi Negri, prietenul meu. Este nepotul domnului Ghindă Neagră, patronul barului Frunză de Stejar unde lucrez, și a venit tocmai din Anglia pentru a se stabili aici, la malul mării, unde e cald și bine.

– Bună seara! Mă bucur să vă cunosc, doamnă, zise veverițoiul ceremonios, înclinându-și puțin capul înspre Flaut Fermecat. Apoi, îi luă aripa dreaptă și i-o sărută cu respect.

Copiii priveau scena în tăcere dar cu mare interes. Le plăcea blana albă a veverițoiului, glasul lui profund, de bariton, și manierele elegante.

– Bună seara, domnule Ochi Negri. Mă bucur de cunoștință, răspunse Flaut cu respectul cuvenit. Aceștia sunt elevii mei care v-au încântat cu vocile lor în seara aceasta, continuă ea, arătând înspre grupul de copii. Toată lumea e foarte mândră de ei, mai ales eu.

– Vă felicit, copii, zise Ochi Negri. Aveți niște voci uluitoare și dansați extraordinar. Nu am văzut demult o asemenea reprezentație. Felicitări din inimă vouă și minunatei voastre profesoare!

– Mulțumim, veni răspunsul micului cor de ștrengari.

– Haideți să le cântăm un ,,Mulțumim” Săltăreței și domnului Ochi Negri, sări Garofița care nu pierdea nicio ocazie să se facă remarcată. Așa era ea. Îi plăcea să le știe pe toate și să fie mereu centrul atenției. Copiii o iubeau fiindcă era veselă și avea tot felul de idei năstrușnice.

– Daaaaa! Să le cântăm așa cum numai noi știm!, strigară vocile subțirele la unison.

– Clopoțel, tu dai tonul!, își îndemnă Flaut eleva.

– Bine. Atunci, copii, atenție la mine!, zise micul ghem negru, imitând felul în care profesoara îi pregătea pentru un nou cântec.

– Unu, doi, trei, intonă ea, ridicându-se pe vârfuri și ridicând aripile pentru a-și dirija colegii. Coriștii intonară un ,,Mulțumim” pe două voci apoi făcură o reverență în fața profesoarei și a celor două veverițe. Scurta reprezentație stârni aplauzele celorlalte coruri dar entuziasmul lor se domoli repede pentru că de pe scena din marea sală răzbăteau acordurile cântecelor penultimului cor din concurs.

– Și noi vă mulțumim pentru că ne-ați încântat în seara aceasta, dragi copii, le spuse Săltăreața bucuroasă. Acum, eu și Ochi Negri ne întoarcem în sală pentru a aștepta finalul concursului și festivitatea de premiere. Vă ținem pumnii!

– Mulțumim pentru vizită și ne vedem după concurs, răspunse Flaut.

Pe măsură ce se apropia momentul în care juriul urma să anunțe câștigătorii concursului, emoțiile din culise creșteau vizibil. Coriștii deveniseră din ce în ce mai agitați. Vorbeau cu voce tare, râdeau, se jucau și se zburătăceau chiar dacă făceau parte din coruri diferite. Frenezia aplauzelor din sală părea să se fi transferat în spatele scenei. Profesorii se adunaseră într-un colț și stăteau de vorbă liniștit. Renunțaseră să-și mai mustre elevii, lăsându-i să-și consume energia.

Sarcina anunțării premiilor îi reveni unuia dintre membrii juriului. Acesta era un liliac mai în vârstă, cu părul grizonat, profesor de muzică la Conservatorul din capitală. Ceea ce atrăgea atenția la acest personaj ilustru, era musteața stufoasă care îi împodobea partea de jos a feței, încadrându-i gura cu zulufi negrii brăzdați de o grămadă de fire albe. Profesorul își puse ochelarii cu lentile groase pe nas și începu să citească decizia juriului:

-Stimați oaspeți și dragi candidați, o să încerc să fiu scurt. După atâtea voci minunate, a mea, groasă și bătrână, nu vă va încânta deloc, sunt sigur, dar alta nu am, așa că, o să vă rog să mă ascultați cu îngăduință.

Spectatorii zâmbiră și aplaudară iar profesorul continuă:

-În primul rând, doresc să vă mulțumesc tuturor pentru prezență în această minunată noapte de vară. Harnicul nostru juriu a deliberat și a ales câștigătorii concursului, cu destul de multă greutate pentru că toți copiii au fost foarte buni. O să rog câștigătorii să urce pe scenă pentru a-și lua premiile.

În culise se făcu liniște deplină. Coriștii ascultau cu atenție și cu inimioarele bătând cu putere din cauza emoțiilor.

-Așadar, premiul trei se acordă Corului ,,Aripi Vesele” condus de domnul profesor Gheare Scurte. Haideți să-i aplaudăm!

Copiii urcară pe scenă în costumele lor portocaliu cu verde împreună cu profesorul și-și luară premiul care consta în medalii rotunde de bronz ce atârnau pe o panglică multicoloră fiindcă liliecilor le plăceau foarte mult, culorile. Veni rândul premiilor doi și unu. Toți coriștii primiră din nou, medalii. Prețioasele trofee erau confecționate din argint și suflate apoi cu pulbere de bronz, de argint și de aur. Una dintre fețe era netedă în timp ce cealaltă avea desenat în relief un portativ cu câteva note. Deasupra portativului era scris cu litere tot în relief ,,Concursul de canto de la malul mării”. Fiecare medalie era însoțită de o diplomă pe care scria numele coristului și cel al corului din care făcea parte.

Elevii lui Flaut Fermecat așteptaseră cu suflețelul la gură să fie invitați pe scenă în aplauzele tuturor. Dar acest lucru nu se întâmplă nici la premiul trei, nici la doi și nici la unu. ,,Probabil că nu vom câștiga nimic în seara asta și cred că piticii vor fi foarte dezamăgiți”, își spuse Flaut, ,,dar eu nu mai pot să fac nimic în acest moment, decât să aștept. Ar fi păcat, pentru că elevii mei au fost foarte buni…Poate cei mai buni. Mai este totuși, o speranță”, concluzionă ea, încurajându-se și trase aer în piept.

– Și acum, dragii mei, începu din nou profesorul de la Conservator, vă rog să-mi permiteți să anunț Marele Premiu al concursului din seara aceasta. Câștigătorii vor primi medalia de platină și trofeul concursului. Totodată, ei sunt invitați să participe în toamnă la Marele concurs de canto din capitală, care va avea loc în luna octombrie. Medaliile și trofeul vor fi înmânate de către cel care a făcut posibilă organizarea acestui prestigios eveniment aici, la Vila Splendida, printr-o contribuție generoasă. Îl invit pe scenă pe binefăcătorul nostru, domnul Urechi de Argint venit tocmai din capitala egipteană, aici, pe țărmul mării. Vă rog să-l aplaudați!

Numele personajului necunoscut dar cu dare de mână, stârni ropote de aplauze în sală în timp ce, în culise, inima lui Flaut Fermecat se opri pentru câteva secunde din cauza șocului, sau cel puțin, așa i se păru ei. Era momentul pe care îl așteptase ani de-a rândul, sperând mereu că-l va revedea pe Urechi de Argint. Acum că tot ce-i mai despărțea era o simplă draperie, avea impresia că visa. Nu mai auzea nimic în jur în afară de propria ei inimă care îi bubuia în timpanele urechilor. Își vedea elevii sărind și îmbrățișându-se dar nu-și dădea seama dacă o făceau de bucurie sau de supărare. Apoi, ca prin ceață, o văzu pe Clopoțel apropiindu-se și începu să-și revină. Fetița îi sări de gât și o îmbrățișă.

– Doamna profesoară, am câștigat Marele Premiu. Trebuie să mergem pe scenă. Acum.

Flaut Fermecat reuși să se adune și, în fruntea corului, urcă pe scenă în aplauzele torențiale ale spectatorilor. Când îl revăzu pe Urechi de Argint făcu ochii mari de uimire. Fosta ei simpatie nu se schimbase deloc. Era la fel de chipeș și de tânăr ca atunci când îi făcea curte. Acesta îi zâmbi și o invită din priviri să se apropie.

– Sărut mâna, doamnă, o salută el respectuos. Îi luă aripa dreaptă și-i sărută degetele cu delicatețe. Vă rog să primiți din partea mea și a juriului acest prestigios trofeu pentru munca pe care ați depus-o cu elevii dumneavoastră.

– Vă mulțumesc, domnule Urechi de Argint, în numele meu și al copiilor, îi răspunse Flaut fără urmă de emoție în glas. Era din nou ea, femeia puternică ce nu se dăduse bătută niciodată.

Urechi de Argint îi felicită pe rând pe membrii corului și le înmână diplomele și prețioasele medalii de platină în aplauzele entuziaste ale spectatorilor.

-Felicitări, doamnă Flaut Fermecat și copii, interveni și profesorul de la Conservator. Vă rog să mai rămâneți pe scenă câteva clipe. Trebuie să mai fac un anunț. După cum știți, în sală se află trei experți a căror misiune a fost să-i aleagă pe cei mai buni dintre cei mai buni. În această seară, ei au decis să aleagă un singur solist pe care să-l pregătească pentru Academia de Muzică al cărui membru sunt și eu. Acest cântăreț face parte din corul dumneavoastră. El, de fapt ea, va fi îndrumat de dumneavoastră, în continuare, dar cu sprijinul colegilor mei până când va împlini vârsta potrivită pentru a fi admisă la prestigioasa noastră școală, pe care ați absolvit-o și dumneavoastră.

Flaut se uită la Clopoțel care, la rândul ei, își privi profesoara. Acum știa că, într-o zi, va fi o mare cântăreață. La auzul numelui ei, colegii de la cor izbucniră în urale, făcură cerc în jurul ei și toți începură să sară de bucurie. Familia Clopoțelului, liliecii din cimitir, cei doi arici dar mai ales, Gură Spartă erau în al nouălea cer de fericire. Toți erau foarte mândrii de micul ghemotoc cu voce de înger. Fetița confirmase așteptările tuturor.

Concursul se termină cu o cină festivă în sufrageria imensă de la parterul vilei. Organizatorii aranjaseră sala cu mult gust. În centru era o masă mare, cu o mulțime de mâncăruri delicioase, pe gustul tuturor: supe de carne și de legume, fripturi, grătare, legume fierte sau caramelizate, pește, fructe de tot felul și nelipsitele dulciuri. De jur împrejurul sălii erau aprinse lumânări lungi, în sfeșnice înguste, aurite, care stăteau pe un singur picior. Era noaptea târziu iar bolta cerului se înveșmântase într-un albastru-violet presărat cu stele. O lună mare, cât o roată de car, veghea petrecerea liliecilor. Aceștia zburau în jurul mesei, se serveau pe farfurii de porțelan alb și apoi, se adunau în colțuri unde stăteau la taifas.

Urechi de Argint și Flaut Fermecat se retrăseseră afară, în parcul vilei, pe o băncuță. Stăteau unul lângă celălalt, fără să-și spună nimic, fără să le vină să creadă că se regăsiseră în cele din urmă, după atâția ani.

– Adie briza, remarcă Urechi de Argint.

– Da, e un vânticel cald care adie mereu. Seara se simte cel mai tare, îi răspunse Flaut.

Urmă un moment de tăcere în care frumosul liliac păru că-și adună gândurile. Apoi, începu timid, aproape șoptit. Era atât de emoționat!

– Nu-mi vine să cred că te-am regăsit după atâta timp. Nici nu știam că locuiești aici.

– Ba da, după ce mi-am pierdut vocea, m-am întors la malul mării, unde m-am născut.

– Nu am știut nimic, absolut nimic iar tu ai dispărut fără urmă. Te-am căutat de mai multe ori dar nu am putut să-ți dau de urmă. Am suferit luni în șir după ce ai plecat fără să-mi spui un cuvânt…

– Îmi pierdusem vocea și nu am mai avut curaj să te caut. Îmi era rușine. Pierdusem singurul lucru de care fusesem mereu mândră. Vocea era cea mai importantă pentru mine, atunci. Vocea și cariera.

– Trebuie să fi fost o adevărată tragedie pentru tine. Dacă mi-ai fi spus ceva, te-aș fi ajutat, te-aș fi sprijinit. Aș fi făcut orice pentru tine, Flaut.

– Te cred, dar în clipele acelea eram foarte derutată și singură, așa că, am hotărât să mă întorc acasă, aici, la malul mării. După ce am reușit să trec peste durerea pierderii vocii, am simțit că trebuie să fac ceva util, să-mi ocup timpul, să folosesc ceea ce știam în folosul altora. În cele din urmă, mi-am adunat puterile și economiile și am înființat școala de canto. Țin ore cu copiii din orășelul învecinat, în bisericuța din vechiul cimitir. Sunt foarte mulțumită. Copiii și școala aceasta sunt viața mea. Și sunt bucuroasă să am o elevă atât de talentată ca și Clopoțel. Într-o zi va ajunge o mare cântăreață!

– La fel de cunoscută ca profesoara ei!, adăugă Urechi de Argint.

– Îi doresc numai, să aibă sănătate și să nu treacă niciodată prin ce am trecut eu. E trist și nedrept să-ți închei cariera atât de brusc, din cauza unei simple răceli.

– Așa este, draga mea. Dar acum suntem împreună și doresc să-ți rămân alături mereu, dacă ești de acord și tu. Mi-aș dori să nu ne mai despărțim niciodată.

– Asta a fost dorința mea secretă în toți acești ani. Întotdeauna am visat că o să ne regăsim și o să rămânem împreună pentru totdeauna. Uneori, mă gândeam că te-ai căsătorit și că ai copii cu urechi la fel de frumoase ca ale tale. Dar, de fiecare dată, alungam gândul ăsta…

– Nu mi-am dorit să mă căsătoresc decât cu o singură femeie și aceea ai fost tu, draga mea, Flaut Fermecat, spuse Urechi de Argint privindu-și aleasa inimii cu ochii lui mari, negri și blânzi.

– De aceea, aș fi foarte fericit dacă, după atâția ani, ai primi să fi soția mea.

Flaut era atât de incredibil de fericită și peste măsură de uimită că nu putu să spună nici ,,da”, nici ,,nu”. Se uita mută în ochii lui Urechi de Argint. Deodată, de undeva, din fața casei se auziră câteva bubuituri și deasupra acoperișului apărură stele multicolore și strălucitoare. Profesoara tresări.

– Artificii! Hai să le vedem. Întotdeauna am iubit artificiile!, spuse ea luându-l de aripă pe Urechi de Argint.

– Flaut, nu mi-ai răspuns la întrebare!

– Nu?! Dar ce m-ai întrebat?

Flaut se prefăcea pentru că dorea să mai audă o dată cererea în căsătorie. Încă avea impresia că tot ce i se întâmplase în ultimele ore era un vis din care urma să se trezească din clipă în clipă.

– Vrei să fi soția mea?, repetă Urechi de Argint întrebarea printre bubuiturile artificiilor.

– Da, vreau, veni răspunsul prompt al lui Flaut după care, cu toată stăpânirea ei de sine, îi sări în brațe ca o adolescentă de douăzeci de ani.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s