Acum aproximativ trei săptămâni, am făcut o descindere împreună cu câțiva prieteni la Satu Mare, să vizităm un prieten drag nouă, tuturor. Poate că noiembrie nu este o lună preferată de majoritate pentru deplasări din cauza frigului și a altor potențiale fenomene meteorologice amenințătoare, dar totuși, noi ne-am încercat norocul. Și nu am greșit cu nimic pentru că vremea a fost de partea noastră. Pe o șosea aproape liberă, mașina a zburat parcă printre șiruri de case, grădini încă verzi și dealuri până la Zalău unde am oprit la o benzinărie să ne tragem sufletele. Unii au și mâncat pentru că nu toată lumea e obișnuită să ia micul dejun la ore astrale ale omenirii. Făcând turul clădirii care adăpostește un magazin cu de toate și un mic restaurant, am dat peste un stand de cărți și reviste. Curiozitatea mi-a fost trezită de un volum aparținându-i lui John le Carre, scriitor specializat în arta spionajului, meserie pe care se pare că a practicat-o și el, cândva. Am cumpărat cartea, bineînțeles, cu promisiunea solemnă făcută mie însămi că o să o și citesc. Spre surprinderea mea, am reușit să parcurg deja câteva capitole în ciuda orarului încărcat la serviciu și a muncii de acasă.

După acest scurt popas, ne-am continuat drumul spre Satu Mare, cu soarele zâmbindu-ne prietenos din cerul albastru. Am ajuns la destinație ”in no time” cum ar spune un englez pentru că voia bună și conversațiile interesante au curs din belșug în mașina care alerga pe o șosea fără cusur.

Satu Mare ne-a întâmpinat cu un aer calm și prietenos, cu străduțele lui înguste străjiute de copaci. Ne-am cazat în două apartamente într-o vilă, nu departe de centrul orășelului. Era trecut de amiază când am ajuns la casa aceea modernă așezată la intersecția a două străzi. Era o liniște de început de lume în jur. Frunze gălbui și maronii, uscate de frigul zilelor de toamnă, acopereau strada. Mi-am amintit atunci de o excursie făcută cu un an înainte, în octombrie, la Iași și drumul spre bojdeuca lui Ion Creangă, printr-un cartier vechi, cu aceleași străzi înguste, case din alte vremuri și covorul de frunze căzute măturate de un vânt pribeag. Ziua nu era la fel de caldă ca aceea din urmă cu un an dar amintirea era atât de vie încât cred că aș fi putut să o ating cu mâna. În ciuda frigului pe care parcă începeam să-l simțim în oase, ne-am aventurat prin labirintul de străzi pentru a ne regăsi prietenul. A fost într-adevăr o regăsire deși nu ne despărțisem de el de prea multă vreme. Ne-am bucurat, am râs, am povestit, am spus bancuri și am mâncat împreună, ca o mare familie. Tot ceea ce era important era că eram acolo toți, încă o dată. Chiar dacă mai rămăseseră multe de spus, am ieșit în oraș la o plimbare în seara aceea de toamnă târzie. După-amiaza alerga înspre amurg și în înaltul cerului ciorile zburătăceau și croncăneau în căutarea unui adăpost pentru noapte. Mașini grăbite și oameni la plimbarea de seară forfoteau peste tot în jurul nostru. Am admirat clădirile vechi, străzile pietruite și parcurile frumos întreținute. Catedrala greco-catolică ne-a dat binețe cu atmosfera ei primitoare, liniștea atotstăpânitoare caracteristică oricărui locaș de cult și semiîntunericul presărat cu lumina candelelor. În drum spre bisericuța Calvaria unde urma să asistăm la slujba de seară, am trecut în revistă blocul cașcaval, clădirea Primăriei, Turnul Pompierilor despre care eu am crezut că este un minaret rătăcit și sinagoga.

Calvaria, biserica romano-catolică a orașului de pe malul Someșului, este o mică perlă în vârful unui delușor. În fața ei, la poalele dealului, se află o nișă cu o statuie a Fecioarei Maria așa cum trebuie să-i fi apărut ea Bernadettei Soubirous în peștera de la Lourdes. Biserica în sine seamănă cu camera de joacă a unor copii. Culorile pastelate care acoperă pereții, vitraliile multicolore și statuile viu colorate te duc cu gândul la joacă, la timpul inocenței, la iubirea necondiționată. A doua zi, duminică, biserica a fost înțesată de oameni. Cu mic cu mare au venit la slujbă să se roage, să cânte, să asculte un cuvânt de înțelepciune și corul acompaniat de orgă. A fost foarte frumos. Și pentru că vroiam să vedem cât mai multe și să trăim totul intens, la amiază am plecat la Homorod, unde am asistat la al doilea serviciu religios din ziua aceea. Când totul s-a terminat, am dat o fugă până la o familie nevoiașă pentru a le aduce puțină bucurie în suflete și apoi am onorat invitația generoasă la plăcinte cu varză, cartofi și brânză a unei doamne din sat. Amurgul violet cobora tiptil peste lume când am hotărât că era timpul să plecăm înspre casă. Ne-am despărțit veseli de prietenul nostru pentru că știam că urma să îl revedem în curând.

Pe drumul de întoarcere, am admirat apusul care colora cerul în nuanțe de roșu ca focul, galben intens și violet catifelat. Discul solar se rostogolea grăbit în spatele orizontului. Era obosit și el. Râsetele și șoaptele noastre din mașina care ne aducea înapoi la Cluj au animat noaptea care tocmai se lăsase.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s