architecture-building-countryside-126271

Viața liniștită a micii comunități din cimitir deveni trepidantă la începutul lunii iulie. Și asta pentru că toată suflarea se pregătea pentru concertul copiilor. Acesta urma să aibă loc la mijlocul lunii și avea să marcheze debutul Clopoțelului ca solistă. Doamna Flaut spera ca acest concert să fie rampa de lansare a elevei sale preferate. Talentata profesoară dorea din toată inima ca micuța să-i calce pe urme, devenind noua stea a scenei lirice din lumea liliecilor. O pregătise intens pentru acest moment știind că în sală vor fi prezenți câțiva dintre cei mai vestiți experți de canto din lume. Ei asistau la asemenea concerte pentru a recruta noi talente pe care apoi le luau sub aripa lor ocrotitoare și le croiau o carieră de succes pe marile scene ale lumii, în luminile strălucitoare ale reflectoarelor. Așa începuse și ea.

Pentru eveniment, Foiță de Aur îi cumpărase Clopoțelului o rochiță albă simplă de in și fundițe la fel, pentru a-i aduna părul bogat. Restul copiilor din cor erau îmbrăcați în roșu, fetele și în albastru, băieții. Pe ultima sută de metri, repetițiile se țineau lanț. Profesoara și elevii puneau la punct ultimele detalii. Flaut Fermecat adusese și un coregraf pentru ca acesta să-i învețe pe copii mișcări care să acompanieze cele trei cântece pe care corul urma să le prezinte pe scenă.

– Totul trebuie să fie muzică, culoare și mișcare. Când urcați pe scenă, trebuie să fiți relaxați și să vă simțiți ca atunci când vă jucați slalom printre morminte în cimitir. Atunci și numai atunci o să dați tot ce aveți mai bun în voi. Ați înțeles?, le spusese ea coriștilor.

– Și dacă totuși, nu o să câștigăm marele premiu?, întrebă unul dintre micuții înaripați, îngrijorat de perspectiva unui posibil eșec.

– Marele premiu nu contează, dragul meu. Nu contează deloc. Tot ceea ce este important la acest concert este să participați și să vă simțiți bine. Dacă nu veți câștiga premiul cel mare, nici eu, nici părinții voștri și nimeni din orășel nu o să fie supărat pe voi. Un eșec nu înseamnă că trebuie să abandonați. Dimpotrivă, înseamnă că trebuie să munciți mai mult pentru a deveni mai buni și atunci veți câștiga tot ceea ce vă veți propune. E clar acum? Să nu vă fie frică! Bucurați-vă de fiecare clipă pe care o să o petreceți la concert, indiferent dacă veți câștiga marele premiu sau nu!

Așa își încurajase profesoara elevii și tocmai de aceea, repetițiile erau o relaxare. Bisericuța răsuna de voci și râsete cristaline. Sus în clopotniță mamele se delectau cu trilurile vesele și la sfârșitul fiecărei lecții întindeau afară, în cimitir, o masă delicioasă pentru profesoară și coriști, la umbra tufelor bogate de glicină. Micuții mâncau pe nerăsuflate după care se relaxau, jucându-se prin cimitir sau în grădina învecinată. Între timp, Flaut Fermecat povestea cu doamnele liliac și cu aricioaica Trifoi. După o oră de râsete și zburătăceală prin împrejurimile bisericuței, trupa coriștilor se reîntorcea pentru o nouă repetiție. Zilele însorite de iulie păreau să devină din ce în ce mai lungi în micul cimitir. Serile parfumate de trandafirii și florile care își ițeau căpșoarele multicolore din toate colțurile erau încă un prilej de bucurie pentru că, atunci când ziua se îngemăna cu noaptea, înainte de lăsarea întunericului peste lume, bărbații-lilieci se întorceau acasă de la slujbele lor din orășel. Familiile erau din nou împreună. Și tot atunci, Aripi Cărămizii și Steluță veneau în vizită. Când își făcea apariția și Moș Toma, micuța comunitate era în sărbătoare. Gură Spartă și Flaut Fermecat erau tratați întotdeauna ca invitații de onoare deși, în opinia lor, erau încă doi străini. Li se dădeau mereu cele mai bune locuri și erau serviți primii. În asemenea seri, liliecii preferau să stea de povești în cimitir, acasă, decât să iasă la vânătoare de insecte. În locul acestora, aleseseră să savureze câte un desert dulce: tort de ciocolată cu marțipan, prăjitură cu diferite fructe și cu multă frișcă sau înghețată. De cele mai multe ori, în mijlocul mini-petrecerii de fiecare seară, ajungea și Săltăreața care lucra deja de câteva săptămâni la hanul domnului Ghindă Neagră din parcul central al orașului. Veverița era aproape tot timpul obosită însă, cu toate acestea, era mereu cu zâmbetul pe buze. Toți liliecii o iubeau. Cioroiul o admira și el și chiar o lăudase de câteva ori.

***

Ziua mult așteptată veni mai repede decât își închipuiseră micii înaripați cu voci subțirele, speranța comunităților din orășelul de la malul mării. Concertul se ținea seara târziu, într-o vilă celebră în zonă, numită Vila Splendida. Aceasta se afla într-un oraș învecinat și fusese proprietatea unui om foarte înstărit. Când acesta trecuse la cele veșnice, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, frumoasa clădire rămăsese pustie fiindcă fostul proprietar nu avusese urmași și nici alte rude. Timpul își lăsase amprenta necruțătoare asupra vilei. Pereții exteriori, galben lămâie cândva, deveniseră gri pe alocuri, acolo unde ploile reci ale iernilor și cele calde ale verilor îi spălaseră făcând loc mucegaiului. Vopseaua ușii de la intrare se scorojise. Albul imaculat odinioară era murdar sau lipsea cu desăvârșire. Geamurile, care altădată clipeau vesel de la lumina ce se filtra dinăuntrul casei, arătau acum ca niște ochi orbi, incapabili să mai vadă ceva. Numai interiorul mai păstra urmele gloriei de odinioară. Camerele imense, cu pereții acoperiți cu tapet roșu, verde sau galben, cu candelabre mari, din sticlă de Murano, a căror țurțuri atârnau pe spirale, brațe lungi și subțiri sau cercuri, mobila masivă de mahon, nuc și cireș și bibelourile de porțelan, sticlă, alabastru și alte pietre prețioase fuseseră martorii a numeroase dezbateri politice, conversații frivole, șoapte de amor și petreceri ce se prelungiseră până târziu în noapte. Tot ele, asistaseră neputincioase la agonia lungă a celui care le adunase și le îngrijise cu atâta dragoste și devotament. Și tot ele, îl plânseseră în felul lor mut și neștiut de alții, atunci când nisipul din clepsidra pe care Dumnezeu i-o dăduse la naștere, se terminase.

În Vila Splendida nu locuia nimeni, nici măcar liliecii sau aricii din orașul respectiv. Cu multă vreme în urmă, atunci când Freddy era încă adolescent, cele șapte ,,legende” și alți câțiva lilieci bătrâni și înțelepți din zonă hotărâseră ca vila să fie întreținută pe rând, de membrii comunităților ce sălășluiau la malul mării și să fie folosită ca sală de spectacole sau pentru evenimente și dezbateri importante. De aceea, în ciuda aspectului exterior, minunata clădire era întreținută cu multă grijă. Femeile-liliac făceau curățenie săptămânal iar de curând, comunitățile deciseseră să o renoveze împreună cu fonduri și efort proprii. Lucrările urmau să înceapă imediat după terminarea concursului de canto. Pentru acesta, comitetul de organizare alocase sala de bal de la etaj a cărei balcon dădea înspre parcul cu copaci seculari ce se întindea în spatele vilei. Tot din același balcon, se auzea marea cu valurile ei neobosite lovind țărmul. În marea sală se amenajase o scenă pentru corurile participante. Micii soliști beneficiau de un pian de concert cu coadă pentru acompaniament muzical în timp ce spectatorii puteau să-i urmărească fie stând pe șirurile de scaune ce fuseseră așezate în semicerc în fața scenei sau atârnând de candelabrele mari de Murano. Draperiile masive de brocard argintiu cu flori roșii și albastre fuseseră deja trase pentru a feri concurenții și audiența de priviri indiscrete și de lumina soarelui până când acesta avea să dispară dincolo de orizont pentru a face loc surorii lui, luna. Erau așteptate douăzeci de coruri din diverse orașe de la malul mării, foarte mulți spectatori și, cel mai important, trei experți faimoși care doreau să aleagă câțiva concurenți pentru a-i pregăti și promova pentru marile scene lirice ale lumii liliecilor. Și asta pentru că, fiecare cor participant avea, obligatoriu, unul sau doi soliști, adică cei mai talentați mici lilieci cântăreți dintre cei mai talentați. Unul dintre aceștia era Clopoțel.

***

Forfota din bisericuța din micul cimitir atinse apogeul după-amiaza târziu. Toți membrii comunității, cu domnul Gură Spartă în frunte, plecaseră înspre Splendida. La poarta cimitirului micii coriști îl așteptau pe Moș Toma. Părinții lor erau deja, în zbor spre orășelul unde avea să înceapă concursul de canto în scurt timp. Plecaseră într-un grup mare, atât părinți cât și bunici. Moș Toma ajunse la cimitir, pe bicicletă, punctual ca întotdeauna.

– Moș Toma, te rog să-i iei mata pe copii și să-i duci până la Vila Splendida, așa cum ne-am înțeles. Să nu se ostenească prea tare că e destul de departe.

– Fii liniștit, Freddy. Coșul meu e mare și uite, l-am montat și pe cel din spate, special pentru transport, îi răspunse bătrânelul.

– Noi o să zburăm până la vilă în centru, să-i luăm pe Aripi Cărămizii și Steluță. Cred că vor veni și celelalte ,,legende”, interveni Foiță de Aur.

– Așa spuneau ieri, draga mea, răspunse Freddy. Sper că drumul nu va fi prea lung și obositor pentru ei. Tata e destul de slăbit zilele astea…

– E în vârstă, Freddy, și la fel sunt și ceilalți. De fapt, nici eu nu sunt foarte tânăr!, adăugă Moș Toma.

– Aripi Cărămizii se ține foarte bine, încă, dragul meu. Poate că drumul o să-l obosească puțin dar a spus că nu vrea nici în ruptul capului să scape debutul pe scenă al nepoatei lui. Sunt sigură că o să merite efortul.

– Cu siguranță, Foiță. Tata așteaptă de multă vreme să o vadă pe Clopoțel pe scenă…

– Și astăzi, visul i se va împlini. Acesta este și visul nostru, nu?

– Da, a fost mereu, de când am descoperit ce voce are ghemotocul nostru. Ah, Moș Toma, te rog să-i iei cu mata și pe Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți. Ei nu zboară și trebuie să ajungă la timp.

– Fii fără grijă, Freddy. Toată lumea va fi prezentă în sală înainte de începerea concertului.

– Mulțumesc, Moș Toma. Apropo, știe cineva ceva de Săltăreața? Spunea și ea că vrea să-i vadă pe cei mici. Oare merge direct la Splendida sau vine încoace?

– Dacă vine încoace, nu mai are timp să ajungă la concert. Și noi trebuie să plecăm dacă vrem să nu ne dăm sufletele până acolo, dragul meu.

– Atunci, să plecăm, Foiță! Moș Toma, te rog ia-o înainte cu copiii. Ceilalți părinți și domnul Gură Spartă au pornit deja.

– Aveți grijă de voi, Freddy! Ne vedem la concert!, mai adăugă simpaticul bătrânel. Haideți, copii, să mergem!

– Să mergem, Moș Toma, strigară micii coriști într-un glas, și mica trupă înaripată, pe bicicletă de data asta, se puse în mișcare. Cei doi arici ocupau coșul din față împreună cu Clopoțel și alți câțiva membri ai corului. Restul năzdrăvanilor se înghesuiau în coșul din spate care, de la o vreme, începu să se miște și să răsune de râsete vesele și chicoteli. Buna dispoziție contamină pe dată și coșul din față. Copiii se foiau și se hârjoneau având totuși grijă să nu o deranjeze prea tare pe Trifoi. Aricioaica însă, nu băga în seamă animația crescândă din jurul ei. Era pentru prima dată când călătorea pe o bicicletă și mai ales, în partea aceea de lume. Trifoi nu se mai aventurase în afara orășelului de la malul mării după moartea soțului. Picior Iute fusese sufletul ei pereche, prietenul ei cel mai bun, sprijinul ei cel mai de nădejde iar Țepi Ascuțiți, bucuria amândurora. Viața alături de Picior Iute fusese frumoasă și fără griji. Tânărul arici muncise cu drag ca să-și întrețină familia în timp ce Trifoi avusese grijă de locuință și de copil. Pe vremea aceea, locuiau într-un apartament mic dar cochet, închiriat, la subsolul unei case mari și vechi din centrul orașului. Camera și bucătăria, grădina casei și străduța lăturalnică pe care se afla aceasta erau universul lor. Serile și sfârșitul de săptămână erau tot atâtea ocazii în care tânăra familie se relaxa. Trifoi, Picior Iute și Țepi ieșeau la plimbare în grădina casei, în centrul orășelului sau pe malul mării. Iubeau întinderea aceea mare, albastră cu valurile ei albe și înspumate și nisipul cald al plajei cu scoicile sidefii mai mari sau mai mici, în forme diferite, uitate ici și acolo de câte un val care le adusese din larg. Iubeau și parcul din centru cu copacii lui rămuroși și bătrâni și străduțele pavate și înguste străjuite de căsuțe albe rotunde de piatră cu acoperișuri maro ca niște coifuri care se terminau cu câte o semilună în vârf. Ochiurile ferestrelor clipeau în serile calde de vară și felinarele de bronz din vârful stâlpilor aruncau peste lume lumina lor gălbuie transformând totul într-un tărâm magic. Picior Iute, Țepi și Trifoi iubeau magia serilor și se plimbau de mână amestecându-se cu umbrele. Se aveau unul pe altul și asta fusese de ajuns. Până când Picior Iute își găsise sfârșitul tragic la o vârstă când încă ar fi avut atât de multe de realizat. După moartea lui, aricioaica, deși devastată de durere, își adunase toate forțele și se luptase pentru ca fiului ei să nu-i lipsească nimic. El merita tot ce era mai bun. Urmaseră  luni și luni grele, de suferință, pentru cei doi. Plimbările pe malul mării sau prin labirintul de străduțe nu mai erau aceleași fără Picior Iute. Trifoi, care nu lucrase niciodată, s-a angajat la o croitorie mai întâi, apoi la un restaurant ca bucătăreasă. Banii nu le ajungeau, așa că, la scurt timp după tragedie, fuseseră nevoiți să se mute într-o singură cameră plină de mucegai, undeva la periferia orășelului. Din cauza condițiilor nesănătoase, amândoi aricii începuseră să tușească. Tușeau mereu, ziua și noaptea pentru că sporii pe care îi inhalau le gâdilau nasurile și gâturile provocându-le suferință în loc de plăcere. De frică să nu-și piardă și fiul în urma vreunui alt accident nefericit, Trifoi îl mutase pe Țepi de la liceul prestigios din centru la școala din noul cartier cu toată împotrivirea profesorilor care îl admiraseră pe arici pentru mintea lui ascuțită și zelul de care dădea dovadă la învățătură. Dar Trifoi nu mai dorea să riște. Odată zarurile aruncate, nu mai era nimic de făcut. Tânărul învățăcel, însă, se adaptase foarte ușor la noul colectiv și la noile cerințe. Continuase să fie sârguincios și ambițios. Își respecta profesorii și colegii și participa la multe evenimente organizate de școală. Țepi Ascuțiți era un foarte bun fotbalist și un biciclist iscusit. Fusese lăudat de nenumărate ori pentru performanțele lui la învățătură și pentru cele sportive. Iar Trifoi fusese felicitată de profesori pentru felul în care își educase copilul. La modesta școală de cartier, Țepi întâlni un adversar redutabil. Pe Bob de Mazăre. Băieții erau elevi în clase paralele și se cunoscuseră la început, după reputație. Tânărul liliac era campionul școlii la zbor și unul dintre cei mai buni elevi, mereu lăudat și aplaudat de toți, profesori și colegi. Apoi, se împrieteniseră jucându-se în curtea școlii și participând la diferite concursuri. Și Bob îi povestise lui Țepi de comunitatea din clopotnița bisericuței, de picnicurile înaripaților din orășel, de cele șapte ,,legende” și înțelepciunea lor și de jocurile din vechiul cimitir. Îl pomenise până și pe împielițatul de cioroi, Gură Spartă, cu croncănitul lui antipatic urât de toată lumea la vremea respectivă. Într-o bună zi, Bob de Mazăre își invitase prietenul țepos acasă, în clopotniță și Țepi le povesti lui Freddy și Foiței despre Trifoi și Picior Iute. Înduioșați de tragedia ei, soții lilieci o invitară pe aricioaică în vizită.

– Iar restul e istorie, murmură Trifoi cu Patru Foi pentru sine.

– Ați spus ceva, doamnă Trifoi?, i se adresă Moș Toma.

– Ah, nu, gândeam cu voce tare, Moș Toma, îi răspunse aricioaica trezită din reverie. Mă gândeam la viața mea, la Picior Iute și la tot ce am trăit împreună…

– Nu trebuie să vă întristați doamnă Trifoi. Timpul le vindecă pe toate.

– Așa este, Moș Toma. Mai avem mult de mers?

– Nu, aproape că am ajuns. Vedeți șirul acela de plopi din față?, întrebă bătrânelul arătând undeva în zare, nu departe, unde câmpul înverzit se termina lăsând loc unor copaci înalți ce ascundeau căsuțe și acoperișuri multicolore, turle și poteci care șerpuiau înspre plajă.

– Acolo, undeva, ascunsă de copacii din parc, e Vila Splendida. O să vă placă, mai mult ca sigur. E veche, dar încă are ce arăta, spuse cu mândrie Moș Toma.

– De abia aștept să o văd cu ochii mei, îi răspunse Trifoi cu nerăbdare în glas. Am auzit numai lucruri bune despre ea! Voi ce faceți, șmecherilor?, se întoarse ea spre trupa veselă a micilor coriști.

– Biiiiiineeee!, veni răspunsul vesel al ștrengarilor înaripați.

– Așteptăm concursul și sperăm să și câștigăm premiul cel mare, se auzi o voce timidă ce venea din interiorul coșului, de lângă ea. Era al unui băiețel slăbuț și ciufulit cam de aceeași vârstă cu Clopoțel. Trifoi și Țepi îl cunoșteau doar din vedere. Piticul venea la cor de undeva din oraș.

– Tu unde locuiești?, îl întrebă Țepi curios.

– În cuibul cel mare din salcia stufoasă de pe plajă, răspunse micuțul cu o voce care de abia se auzea.

– Și vii mereu singur la repetiții la bisericuță?

– Da, întotdeauna vine singur fiindcă este foarte curajos, interveni Clopoțelul fără să stea pe gânduri. El este cel mai mic cântăreț din cor dar are o voce foarte frumoasă. Așa spune doamna Flaut Fermecat, adăugă Clopoțel. Și de câte ori îl aude cântând, ea spune că, într-o zi, Năsturel va deveni un mare cântăreț de operă fiindcă e foarte, foarte, foarte talentat, completă fetița, accentuând pe fiecare ,,foarte” parcă pentru a întări cuvintele profesoarei.

,,Tot ceea ce spune doamna de muzică e lege pentru Clopoțel”, își zise Țepi, zâmbind.

– Așa să fie?, îl întrebă apoi pe Năsturel care, între timp, se făcuse nevăzut undeva în coș, printre ceilalți membri ai corului. Laudele pe care i le adusese Clopoțel îi sporiseră timiditatea și tot ceea ce-și dorise era să dispară undeva unde să nu-l mai deranjeze nimeni.

– Unde te-ai ascuns, năzdrăvane?, încercă Țepi să-l convingă să iasă din ascunzătoare. Dar în zadar. Micuțul se retrăsese într-un colț și închisese ochișorii sperând că astfel, o să fie lăsat în pace. Trilurile vesele și mișcarea continuă a celorlalți erau o ascunzătoare perfectă.

– Lasă-l în pace, Țepi, îi sfătui Moș Toma cu blândețe. Băiatul e mic și timid. Mai trebuie să crească…

Ariciul aprobă din cap și se uită în sus, la prietenul lui cel mai bun, Freddy, care zbura pe lângă bicicletă, se așeza uneori pe umărul lui Moș Toma, sau se îndepărta descriind cercuri mari pe bolta purpurie a amurgului pentru a reveni apoi printre prieteni. Cele două coșuri de pe bicicleta lui Moș Toma se clătinau din cauza micilor înaripați care nu puteau să-și domolească neastâmpărul. Unii se așezaseră pe marginile coșurilor și se balansau în ritmul lent al mersului bicicletei. Uneori își întindeau aripioarele pentru a-și păstra echilibrul. Alții se înghionteau în coșuri sau zburătăceau în jurul lor. Distracția era în toi. Nici Trifoi și nici Moș Toma nu băgau în seamă zarva din jur. Erau mulțumiți că micuții se simțeau în largul lor. Clopoțel râdea fericită la glumele colegilor. Se ridica din coș și i se alătura fratelui ei câteodată, provocându-l la slalomuri uriașe în aer.

Lumina aurie a amurgului invita la sărbătoare. Valurile cu dantelă albă dansau pe suprafața albastru deschis a mării care, undeva departe, la orizont, se îngemăna cu cerul purpuriu al după-amiezei târzii de vară. Mica trupă pe bicicletă ajunsese deja în apropiere de șirul de plopi care marca granița orășelului unde se ținea concursul. Dar chiar înainte de a intra în oraș pe poteca îngustă care se întindea alene între doi plopi, Clopoțel se așeză pe umărul lui Moș Toma și-i șopti la ureche:

– Moș Toma, te rog lasă-ne să zburăm până la mare, acum. Să ne răcorim puțin. O să ne poarte și noroc, o să vezi.

– Trebuie să înceapă concursul, Clopoțel și aveți nevoie de puțin timp să vă odihniți că v-ați zbănțuit tot drumul. Ar fi mai bine să mergem direct la Splendida, îi răspunse bătrânelul tot în șoaptă.

Dar frânturi din scurta conversație ajunseră la urechiușele ciulite ale Garofiței care începu să întrebe agitată:

– Ce? Ce? Ce spuneți acolo? Unde vrei să mergem, Clopoțel?

– Mă gândeam să zburăm repede până la mare, să respirăm briza de seară și apoi să ne grăbim la Splendida.

– Da! Da!, izbucni aprobarea imediată a corului entuziast. Haideți la mare, să zburăm deasupra valurilor, să ne răcorim.

– Dar copii…, începu Moș Toma. Fără succes, însă. Elevii lui Flaut Fermecat erau deja la jumătatea drumului înspre plajă.

– Du-te cu ei, Bob, și ai, te rog, grijă să nu zăbovească, altfel întârziem la concurs și mă omoară doamna Flaut Fermecat. Ca să nu mai spun de domnul Aripi Cărămizii care dorește de atâta vreme să-și vadă nepoata pe scenă.

– Fii fără grijă, Moș Toma. Îi aduc eu înapoi, cât ai clipi.

Și Bob o luă la goană după năzdrăvani. Aceștia erau de acum deasupra valurilor, zburând cât de jos puteau pentru a se răcori. Stropi mari și sărați săreau în toate părțile din crestele valurilor și se aninau de costumașele elegante și blănița coriștilor.

– Vai de mine, ce mă fac cu ei?, se întrebă Bob deja panicat de priveliștea aceea de circ.

– Uite, Bob, mă dau pe tobogan!, îi strigă, prin vacarm, Năsturel.

Micul corist urmări în zbor creasta unui val și apoi dispăru înghițit de apă. Sau, cel puțin, așa i se păru lui Bob de Mazăre. Adolescentul, speriat de-a-binelea, se avântă în adânc, înfruntând valurile înspumate, pentru a-l salva de la înec. Înotă pe sub apă, căutându-l cu privirea și sperând că nu era prea târziu. Însă, apa albastru-verzui transparentă nu ascundea nici un trupușor negru cu aripioare. ,,L-or fi dus valurile înspre țărm”, își auzi Bob gândurile bubuindu-i în cap. Și ieși la suprafață drept în sus, cu botul înainte, urmat de o coadă stufoasă de apă și spumă. Deasupra valurilor, trupa de coriști zburătăcea neliniștită strigându-i numele.

– Bob! Bob! Unde ești?, strigau micuții într-un glas.

– Bob!, țipă Clopoțel ascuțit, când dădu cu ochii de el. Am crezut că te-ai înecat!

Fetița se repezi la el și-l îmbrățișă așa ud cum era. De la mică distanță, Năsturel urmărea scena cu un aer nevinovat. Bob îl privi buimac, cu ochii înotându-i în apă sărată, ca și cum ar fi fost beat.

– Unde-ai fost, copile?, se răsti el. Ai băgat spaima în mine. Te-am căutat peste tot prin apă…

– Am fost cu ceilalți tot timpul, îngăimă vinovatul cu jumătate de glas. Doar că m-am dat pe val…am vrut să-ți fac o surpriză. Să vezi că și eu sunt mare și pot face aceleași lucruri ca tine și Țepi. După aceea, nu te-am mai văzut și am crezut că ai murit în valuri…

Aici, glasul micuțului se frânse într-un suspin urmat de câteva hohote de plâns. Trupușorul cu blăniță neagră și costumaș albastru tremura ca frunza în vânt.

– Ei, haide, nu e cazul să plângi, încercă Bob să-l consoleze. M-am speriat, atâta tot și acum sunt ud ca o murătură toamna.

– Când o să te vadă mama și tata…, începu Clopoțel.

– N-o să spună nimic. O să stau în spate, undeva, și o să aștept să mă usuc. Dar acum, să mergem, că dacă nu, nu mai ajungem niciodată și nu cred că asta vreți după atâta muncă, nu?

– Nu, nu, nu asta vrem, aprobară piticii într-un glas. Să mergem!

Și grupul vesel țâșni înapoi, înspre poteca îngustă și plopii ce străjuiau intrarea în orașul unde concursul de canto urma să înceapă când orologiul de pe turla Splendidei avea să bată ora nouă.

beach-nature-ocean-210227

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s