branch-1838381_1920

Razele calde și prietenoase ale soarelui deveniră fierbinți. În micul cimitir, timpul continuă să se scurgă neobosit. Sfârșitul lunii iunie aduse două evenimente mult așteptate de întreaga comunitate de lilieci care alesese să viețuiască printre morminte. Primul, trăit cu entuziasm de către micuți, fusese venirea vacanței mari. Aceștia sărbătoriră terminarea anului școlar printr-o zi specială, pe care o petrecură afară, jucând slalom printre morminte. De data aceasta, invitară și micuți din alte comunități din orășel. Cimitirul se umplu de râsete și bună dispoziție. La amiază, mamele liliac din clopotniță, își serviră odraslele și oaspeții acestora cu sandviciuri și socată. Seara, adulții din clopotniță organizară un picnic în grădina învecinată cimitirului pentru micii lilieci oaspeți și părinții acestora. Ca de obicei, petrecerea se prelungi până târziu. Clopoțel animă întâlnirea cu glăsciorul ei nepământesc în timp ce un uriaș foc de tabără lumina violetul de catifea al nopții. Copiii dansară în jurul focului, cântară și se zburătăciră prin grădină. Adulții petrecură câteva ore discutând despre copiii lor, talentele acestora, probleme legate de școala care tocmai se terminase și altele legate de orășel și viața lor. Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți onorară și ei invitația la picnic. La fel făcu și Gură Spartă pe care îl cunoșteau deja aproape toți liliecii din micul oraș de la malul mării. Deși obosit frânt după zile întregi în care lucrase pe brânci la numărul doi al revistei, cioroiul rezistă eroic până la final. Mai mult, el găsi energia să-și delecteze oaspeții adulți și copii cu povești și întâmplări din alte timpuri, cu păsări și oameni care nu mai erau demult printre cei vii.

 Apoi, într-o noapte înstelată cu lună plină, Firicel de Pai dădu naștere unei fetițe cu blăniță cafenie și aripioare aproape transparente. Micuța avea ochișori albaștri ca cerul de mai. Comunitatea din cimitir sărbători evenimentul cu un alt picnic în amurg. Aleseră malul mării cu plaja sa aurie din fața Peșterii Roz. Nisipul era fierbinte și curat, răcorit de valurile înspumate ale mării care, învolburate de vânturile din larg, alergau fără răgaz spre țărm pentru a se sparge acolo în miliarde de diamante împodobite cu culorile curcubeului. Firicel își boteză fetița Azur, mândră că micuța ei avea ochi atât de speciali, pentru că, culoarea acestora era într-adevăr o raritate printre lilieci. La sfârșitul petrecerii, cele șapte ,,legende” împreună cu Freddy îl invitară pe Gură Spartă în peșteră. 

– Este o adevărată onoare pentru mine să vă urmez în interiorul acestui sanctuar sacru pentru voi și vă mulțumesc pentru încrederea pe care mi-o arătați, domnilor, le spuse cioroiul, copleșit de încă o dovadă de încredere din partea înaripaților cu care își împărțea acum viața. Deși locuiesc în acest oraș de-o viață, nu am îndrăznit să calc pragul peșterii niciodată. Am auzit multe lucruri despre ea dar atât. Mi-am înfrânat întotdeauna curiozitatea. Cu greu, dar am reușit mereu să-mi calc pe inimă.

– Este sanctuarul nostru, așa cum spuneți, domnule Gură Spartă și, de când existăm aici, nimeni, om sau înaripat sau altă viețuitoare nu s-a avântat prea departe în galeriile roz ale acestei peșteri. Și asta, nu pentru că le-am interzis noi, ci pur și simplu datorită energiilor acestui loc, îl lămuri Aripi Cărămizii. Peștera e ca un organism viu. Ea îi alege pe cei pe care dorește să-i primească în măruntaiele ei iar astăzi, dumneavoastră sunteți unul dintre aleși. Freddy, te rog să-i dai torța domnului Gură Spartă. El are nevoie de lumină pentru a vedea în întuneric, își încheie micul discurs Aripi Cărămizii.

– Da, tată, imediat, și cioroiul se trezi sub nasul lui bătrân cu o torță mică ce răspândea o lumină vie și puternică în jur.

– Vă rog să ne urmați înăuntru, mai adaugă tatăl lui Freddy și se făcu nevăzut în răcoarea sanctuarului. Ceilalți intrară în tăcere.

Cei nouă înaripați vizitară două dintre cele șapte galerii ale Peșterii Roz. Cea de la intrare era destul de îngustă dar înaltă, semănând cu un tunel cu pereții netezi, gri deschis străbătuți de filoane groase de culoare roz. Aici nu existau nici stalactite nici stalagmite. Un pârâiaș repede cu apă curată asemenea cristalului sălta peste pietrele gri și roz din pardoseala galeriei. Șoptitul zglobiu al apei îi aminti lui Gură Spartă glasul îngeresc al Clopoțelului și cel foarte tineresc al bunicii ei paterne, Steluță. Pentru o clipă, revăzu chipul învăluit în mister al acesteia și ochii aceia albastru-verzui, nepământești. Se scutură să se dezmeticească și constată că, purtat pe aripile gândurilor, rămăsese în urma grupului. Liliecii erau mult în față, spre capătul tunelului. Se grăbi să-i ajungă dar, în ciuda vitezei, observă că, din loc în loc, stânca peretelui forma un fel de buzunar plin până la refuz cu apă cristalină. Se apropie de una dintre aceste minuni și își înmuie aripa liberă în apă. Era rece ca gheața. Puțin mai încolo, se căsca o gură întunecoasă și se simțea un curent de aer călduț. ,,Trebuie să fie intrarea într-o altă galerie. Și uite și pârâiașul…”, gândi cioroiul repede, apropiind flacăra de deschizătură. Apoi, se alătură liliecilor și trecură într-o galerie aflată în stânga. Spre deosebire de prima, aceasta era mult mai spațioasă. Tunelul se deschidea într-o sală mare, aflată cu o treaptă mai sus. Pereții erau tot gri, străbătuți de aceleași filoane groase, roz. Pârâiașul se lărgea și el. Aici semăna cu un râu de dimensiuni mai mici dar apa era la fel de cristalină. Chiar în mijlocul galeriei, pârâul se vărsa într-un mic lac. Prin apa transparentă se putea vedea fundul acestuia, acoperit cu nisip fin și auriu ca și cel de pe plajă. Examinându-l cu atenție, Gură Spartă zări scoici sidefii și pietre albe, ovale sau rotunde, șlefuite de apa care le modelase în neobosita ei trecere. Din loc în loc, tavanul și podeaua sălii erau presărate cu stalagmite și stalactite. Unele dintre acestea se uniseră în decursul  miliardelor de ani și formaseră coloane groase roz, care păreau că susțin bolta. Dar bineînțeles că aceasta era o simplă iluzie. ,,Tavanul acesta stă aici de milioane de ani, de la începuturile lumii când nici ciorile, nici oamenii și nici liliecii nu existau. Erau doar soarele, luna, stelele, vânturile și apa. O groază de apă. Și ea a săpat stânca mereu și mereu până când roca a cedat insistențelor și i-a dat voie surorii ei zglobii să-și sape drum. Și uite așa, încet încet, a apărut Peștera Roz, cu tavanul ei susținut de pilaștri…”, își depăna cioroiul gândurile privind în jur la măreția naturii. Trupa de lilieci se oglindea în apele cristaline ale lacului. Se așezaseră în semicerc, cu fața înspre acesta. Umerii lor lați, dădeau impresia că sunt tineri și în putere. Dar părul nins care le împodobea capetele le trăda vârsta înaintată. Ei erau patriarhii comunităților din orășel. Toată lumea îi asculta și-i venera. Cuvântul lor era lege. Dar această lege era mereu discutată cu ceilalți fiindcă ,,legendele” nu impuneau nimănui nimic. Rolul lor era să-i îndrume pe ceilalți, nu să le impună propria lor voință. Toți liliecii născuți și crescuți în orășelul de la malul mării se formaseră în umbra lor. Și o făcuseră bine.

– La ce vă gândiți, domnule Gură Spartă?, vru să știe Botgros, unul dintre cei șapte venerabili. Acesta nu i se adresase niciodată cioroiului.  

– Mă gândesc la peștera aceasta, la milioanele de ani în care apa a săpat cu răbdare fiecare milimetru de stâncă și cum nu a renunțat niciodată. Și cum datorită perseverenței ei, noi ne bucurăm astăzi, aici, de aceste adevărate miracole care ne înconjoară…

–  Asta așa este, îl aprobă Botgros, dacă nu ar fi fost acest pârâiaș zglobiu, noi nu am fi stat azi aici să ne bucurăm ochii și mintea. Și strămoșii noștri au stat cândva aici, în aceste galerii, au trăit necazuri și bucurii, și-au crescut copiii și au trecut dincolo, la cele veșnice. Noi suntem cei care trebuie să ducem mai departe moștenirea lor. Iar dumneavoastră ne-ați fost trimis ca un dar care ne ajută să păstrăm această moștenire și să o facem cunoscută copiilor și nepoților noștri. Și nu numai lor. Experiența și mintea dumneavoastră ascuțită sunt bunuri de mare preț. Nu putem decât să fim recunoscători că vă avem aici.

– Eu sunt cel recunoscător și care vă mulțumește tuturor că m-ați acceptat după toate neplăcerile pe care vi le-am făcut.

– Trecutul este ceva ce nu poate fi schimbat, domnule Gură Spartă, interveni Aripi Cărămizii, dar în schimb, putem avea grijă de ceea ce vom face în viitor. Dumneavoastră sunteți un exemplu viu că oricine se poate schimba, la orice vârstă. Are nevoie doar de voință.

– Aveți dreptate, domnule Aripi Cărămizii. Însă, eu am avut pe lângă voința proprie, sprijinul necondiționat și căldura cu care m-ați înconjurat voi toți. Noaptea aceea în care domnul Freddy și restul liliecilor din clopotniță mi-au salvat viața a fost momentul de cotitură în care am înțeles că de fapt, până atunci, în egoismul meu, îmi irosisem viața. Am știut atunci, că trebuie să fac ceva util, să vă ajut, să vă răsplătesc. Până la urmă, nu aveați nicio obligație față de mine. Ați fi putut să-mi întoarceți spatele așa cum o făcusem eu cu voi de atâtea ori.

– Da, numai că asta nu ne-ar fi ajutat nici pe unii și nici pe alții. Iar azi, nu am mai fi aici împreună, comentă scurt, Botgros.  

– Sunt întru totul de acord, Botgros, replică Aripi Cărămizii. În același timp, trebuie să recunoaștem că nimic nu e la voia întâmplării. Tot ceea ce s-a petrecut în noaptea aceea a avut un scop bine definit și anume, ca noi, lilieci și ciori, să ne apropiem și să ne descoperim reciproc. Aveam nevoie unii de alții și, iată-ne aici, împreună. Domnul Gură Spartă trebuia să învețe lecția prieteniei  cu tot ce presupune ea, iar noi, liliecii, trebuia să învățăm cum să trăim cu alții, diferiți de noi și să-i acceptăm în mijlocul nostru, cu calitățile și defectele lor, fără să-i judecăm.

– Pentru că nimeni nu e perfect, nu-i așa?, interveni Freddy care până atunci ascultase doar, schimbul de replici dintre cei mai vârstnici.

– Nu, nimeni nu e perfect, nici măcar aproape de perfecțiune, domnule Freddy, îi răspunse Gură Spartă pe nerăsuflate, cu toate că eu, în mândria mea prostească, până în noaptea aceea care mi-a schimbat viața, am crezut…de fapt, eram convins că sunt perfect. Dar habar nu aveam pe ce cărare greșită mergeam de ani și ani. De aceea vă disprețuiam pe voi, pe toți, și nu numai pe voi. Eu disprețuiam pe toată lumea și nu acceptam pe nimeni în jurul meu, nici ca să-mi dea o mână de ajutor după cum poate că vă amintiți.

În acest punct, cioroiul se opri și-l privi fix pe Freddy. Acesta îl privi și el și-i zâmbi dar nu spuse nimic. Amintirea acelei seri și a replicilor dure pe care le aruncaseră Gură Spartă și Foiță de Aur pluti pentru câteva secunde în tăcerea roz a peșterii sanctuar. Cei șapte lilieci vârstnici ascultau în tăcere, oglindindu-și trupurile încă vânjoase în apa cristalină a micului lac din centrul galeriei. Niciunul nu puse vreo întrebare și nu făcu vreun comentariu. Frânturi din întâmplările acelei seri, preludiul a ceea ce trăiau acum, ajunseseră și la urechile lor. Dar, ca de obicei, legendarii lilieci, nu se grăbiseră să tragă concluzii. Ei lăsaseră timpul să-și spună cuvântul iar acesta clarificase lucrurile ca întotdeauna. Cioroiul egoist și respingător își arătase treptat adevărata față. Când sloiul de gheață din sufletul lui se topise, Gură Spartă devenise unul dintre cei mai respectați înaripați din orășel. Munca la revista Aripi îl adusese în contact cu toate comunitățile de lilieci ce viețuiau acolo, la malul mării. Iar în dialogul cu ei, cioroiul își arătase nu numai inteligența și priceperea în mânuirea cuvintelor și a ideilor ci și micile slăbiciuni. Dar niciun liliac nu îl judecase în vreun fel. Toți învățaseră să-l accepte așa cum era. Și, în cele din urmă, niciunul nu regretase această apropiere. Învățaseră unii de la alții. Se împrieteniseră, se descoperiseră. Cioroiul devenise unul de-al lor. Nimeni nu mai ținea cont de faptul că trupul lui bătrân era acoperit de pene nu de blăniță și că, în loc de botișor, el avea un cioc ce croncănea mereu. Acest croncănit, temut și antipatic în trecut, devenise atât de familiar și de simpatizat în orășel încât toți, adulți, bătrâni și copii zâmbeau la auzul lui. Sufletul și priceperea pe care le pusese în slujba comunităților de lilieci îi câștigaseră un loc și în inima celor șapte ,,legende” care, simțind chemarea Peșterii Roz, nu ezitaseră să-l invite în galeriile milenare ale acesteia. Știau că cioroiul se va ridica la înălțimea momentului și de data aceasta. Și într-adevăr, nu-i dezamăgise.    

Cei nouă înaripați continuară să stea pe marginea lacului lăsând tăcerea să vorbească în locul lor. Se auzea clipocitul repede al râulețului și îi înconjura același aer călduț pe care îl simțise Gură Spartă în prima galerie. Întunericul adânc era brăzdat de fâșii de lumină aurie de la mica torță a cioroiului. Umbrele lor se întindeau alene pe podeaua și pereții netezi ai peșterii. Timpul trecea nevăzut, în vârful picioarelor.

– Cred că au mijit zorile deja, tată. Poate ar trebui să ne întoarcem acasă. Sunt sigur că sunteți obosiți toți și trebuie să vă odihniți. Nu vreau să se îngrijoreze mama.

– Ai dreptate, Freddy. E timpul să plecăm acasă, îi răspunse Aripi Cărămizii. Domnule Gură Spartă, sper că v-a făcut plăcere mica noastră plimbare nocturnă…

– Da, a fost o experiență neașteptată pentru care nu pot decât să vă mulțumesc.

– Nu aveți pentru ce să ne mulțumiți. Ați meritat-o. Ah, să nu uit! Cum merge lucrul la noul număr al revistei?

– Foarte bine, deocamdată. Am destul material pentru a-l scoate dar aș dori să aștept până după concertul copiilor pentru a putea să includ și o relatare despre acesta.

– V-ați gândit foarte bine. Toți așteptăm cu nerăbdare evenimentul și sperăm că Clopoțelul nostru și corul o să facă treabă bună!

– Așa va fi, tată, o să vezi, interveni Freddy. Doamna Flaut spune că elevii ei sunt bine pregătiți și, chiar dacă nu o să câștige marele premiu, nu o să ne facă de rușine.

Acestea fiind zise, ,,legendele”, Freddy și Gură Spartă zburară înapoi, spre gura peșterii. Afară, întunericul nopții se abandona în brațele dogoritoare ale unei noi zile de vară. O rază gingașă de soare se întinsese timid peste boltă. Dedesubt, valurile înspumate ale mării se spărgeau neobosite de stâncile mici și ascuțite care străjuiau ici și acolo, malul. Mica trupă se opri să contemple răsăritul în fața peșterii, scăldată de briza dimineții și apoi își luă zborul înspre oraș.

feengrotten-2192134_1920

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s