coffee-1576537_1920

Zilele lui Gură Spartă în comunitatea vechilor inamici ce obișnuiau să privească lumea de-a-ndoaselea, erau încântătoare și fără griji. Treceau una după alta și chiar dacă păreau la fel, se întâmpla mereu câte ceva care nu lăsa monotonia să se instaleze în clopotniță. Cioroiul avea impresia că trăise cu liliecii toată viața. Singurătatea cu care fusese obișnuit luase sfârșit. O înlocuiseră râsetele micilor lilieci și jocurile lor, cântecele lui Clopoțel, conversațiile cu Freddy, Foiță de Aur și vecinii lor, aricii, și picnicurile sub clar de lună. Departe de a-l deranja, veselia și sunetele de tot felul din jur îi animau viața. Dimineața se trezea inspirând aburii parfumați ce ieșeau din ceaiurile pregătite de Foiță. Întotdeauna, aceștia se amestecau cu aroma cafelei preparate pe rând, de fiecare dintre doamnele liliac într-un ceainic mare, electric, așezat pe o mică lespede de piatră în centrul clopotniței. Spre marea surprindere a lui Gură Spartă, micuța comunitate din cimitir era o mare iubitoare a rafinatei băuturi. Tocmai din această cauză, băutul cafelei în clopotnița bisericuței era un adevărat ritual. Liliecii se trezeau dis-de-dimineață pentru că micuții mergeau încă la școală și la grădiniță iar tații lor, la muncă. În timp ce copiii mâncau în tihnă, una dintre doamnele liliac prepara cafeaua în ceainic iar o alta scotea serviciul pentru cafea al comunității din cutia lui specială și umplea ceșcuțele de alabastru aproape transparent cu licoarea aromată și îmbietoare. Fiecare liliac primea un cubuleț de zahăr brun și un polonic mic de lapte cu miere. Șervețele cu flori multicolore însoțeau fiecare ceșcuță. Cafeaua era savurată în liniște de către toți adulții dar, din când în când, liniștea era animată de discuții legate de diverse subiecte ce interesau fie una dintre familii fie toată comunitatea. De regulă, liliecii își beau licoarea aromată în clopotniță, așezați care pe unde se simțea bine. Alteori, dacă vremea era foarte frumoasă, și asta se întâmpla de primăvara devreme până toamna târziu, liliecii ieșeau în micul cimitir, se așezau pe două dintre mormintele de marmură sculptată și petreceau jumătatea de oră dedicată cafelei împreună la umbra tufelor de glicină albă și roz. Uneori, se întâmpla ca doamnele liliac să se așeze pe unul dintre morminte iar soții lor pe celălalt în timp ce copiii rămâneau sus în clopotniță și se pregăteau pentru ziua ce abia începea. Dar, indiferent de ceea ce se discuta în cele două grupuri, între membrii comunității nu existau secrete și nici bârfe. Liliecii detestau bârfele și minciunile și încercau să-i crească pe cei mici în spiritul cinstei, onoarei și dreptății. Iar eforturile lor dădeau roade. Micii lilieci erau cuminți, ascultători și respectuoși cu cei din jurul lor, fie că era vorba de domnul Gură Spartă, cum îl numeau toți pe bătrânul cioroi, de Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți, Moș Toma pe care îl adora toată lumea, Săltăreața sau de oricine altcineva. Cu toate că educația lor era strictă, liliecii cei mici se bucurau de libertate deplină. Astfel, părinții lor doreau să-i învețe să-și asume responsabilitatea faptelor lor încă de la o vârstă fragedă. Școala și grădinița aveau un loc de căpătâi în viața tuturor comunităților de lilieci din orășelul de la malul mării. Tinerii elevi erau sfătuiți să învețe cât mai bine fiindcă, spuneau ,,legendele”, adică cei mai vârstnici și înțelepți dintre lilieci, învățătura îți dă lumină și te pregătește pentru viață. Pentru ca pregătirea micuților să fie cât mai completă, părinții grijulii își trimiteau copiii în timpul liber la școala de muzică, de balet sau de dans modern sau la cea de arte unde învățau să picteze, să deseneze sau să modeleze. Drept răsplată pentru hărnicia și respectul de care dădeau dovadă, părinții lilieci îi luau cu ei la vânătorile de insecte, la picnicuri și la toate evenimentele frumoase care se organizau în comunitățile lor înaripate.

Trifoi și Țepi nu luau parte la ritualul cafelei pentru că doamnei arici nu-i plăcea cafeaua. Cu toate acestea, câteodată, când înaripații își savurau cafeaua în cimitir, cei doi arici ieșeau și ei la o poveste. Trifoi se alătura adulților în timp ce fiul ei, își aștepta prietenul liliac sprijinit de zidul bisericuței sau făcându-și înviorarea de dimineață în jurul acesteia. Nici Săltăreața nu era prezentă deoarece ea trebuia să ajungă în parcul central, la Hanul Frunză de Stejar, dimineața devreme, înainte de sosirea primilor clienți. Din această cauză, veverița cea veselă pleca din clopotniță înainte de ivirea zorilor astfel că, la vremea când micuța comunitate își savura cafeaua, Săltăreața lucra deja de zor ajutându-și patronul la treburile de zi cu zi. Moș Toma lua și el parte uneori la acest ritual. Atunci când treburi urgente îl trimiteau în oraș în zori de zi, bătrânelul făcea întotdeauna un ocol să-și salute prietenii din clopotniță. Cu aceste ocazii, el rămânea cu ei și-și servea cafeaua de dimineață. De obicei, însă, Moș Toma mergea la bisericuța din cimitir de trei ori pe săptămână, pe la amiază. În calitate de custode al vechiului monument, bătrânelul se ocupa de întreținerea locașului. Avea grijă ca înăuntru să fie curățenie, toate obiectele de cult să fie la locul lor și fereastra de urgență să fie mereu întredeschisă pentru ca să asigure accesul comunității de lilieci în clopotniță în caz de nevoie stringentă sau al micuților înscriși la școala de muzică. De trei ori pe săptămână, Foiță de Aur pregătea cafea special pentru Moș Toma, în același ceainic electric de pe lespedea de piatră din centrul clopotniței. Odată cu cafeaua cu lapte și miere, lui Moș Toma i se servea și prânzul, jos în bisericuță. Foiță era o gospodină desăvârșită iar bătrânelul, care era văduv de aproape douăzeci de ani și locuia singur căci copiii erau departe, se bucura că are o masă caldă la amiază. Și pentru că știa că nu are cine sa-i gătească, Foiță îi pregătea întotdeauna un sufertaș cu mâncare pentru a doua zi, când Moș Toma nu avea program la bisericuță. Nu uita niciodată să-l invite și sâmbăta și duminica să-i viziteze dar bătrânelul, care nu dorea să abuzeze de bunăvoința prietenilor lui înaripați, onora invitația Foiței doar de două ori într-o lună. Dar ori de câte ori îi întâlnea, indiferent de ocazie, Moș Toma se bucura. El iubea liliecii exact pentru acele calități pentru care cioroiul îi invidiase atâta vreme. Alături de ei, bătrânelul se simțea ca într-o familie. Iar înaripații vedeau în custodele bisericuței lor, un părinte înțelept pe a cărui judecată se puteau baza. De fapt, în ultima vreme, atunci când venea vorba despre el, liliecii îl numeau ,,Legenda Moș Toma” sau ,,Venerabilul nostru Moș Toma”, titlurile cu care își răsfățau cei mai respectați, înțelepți și vârstnici membrii ai comunității din orășel.

Vara se instala cu pași grăbiți în micul oraș de la malul mării. Soarele răsărea dis-de-dimineață și scălda străzile, casele, parcurile și cimitirul liliecilor în razele sale prietenoase, aurii și calde. Timpul dedicat cursurilor la școală și grădiniță alerga cu repeziciune către linia finală. Liniștea din cimitir era tot mai des înlocuită de trilurile vesele ale Clopoțelului și ale celorlalți copii din comunitate care, cu teme tot mai puține, aveau timp mai mult de joacă. La amiază, când reveneau acasă, în clopotnița bisericuței, micii lilieci luau prânzul pregătit de mamele lor grijulii. Apoi, dacă nu aveau nicio problemă de rezolvat la matematică, vreo hartă de desenat la geografie sau de scris o compunere, se întâlneau afară în cimitir, sub tufele de glicină sau la umbra răcoroasă a unei cripte, la joacă. Jocurile preferate de micuți erau de-a v-ați ascunsa și slalom printre morminte. Și cum aproape toți se născuseră acolo, în vechiul cimitir, acesta nu mai avea demult nicio taină pentru ei. Micii înaripați cunoșteau toate cotloanele, ascunzătorile și scorburile copacilor, toate pietrele funerare și toate potecile întortocheate. Nici un străin de locul acela nu ar fi putut să-l găsească vreodată pe unul dintre năzdrăvanii înaripați ascuns în vreun cotlon tainic numai de el știut. Tocmai de aceea, micii lilieci din clopotniță jucau de-a v-ați ascunsa numai între ei și niciodată cu alți micuți veniți din celelalte comunități din orășel. Fiindcă, oricine altcineva ar fi îndrăznit să se aventureze în labirintul din cimitir ar fi riscat să se piardă iar înaripații din clopotniță nu doreau să aibă pe nimeni pe conștiință. Slalomul printre morminte era în schimb, accesibil tuturor, chiar și străinilor. Tot ce trebuia să faci era să zbori cât de repede poți printre cripte și cruci funerare, încercând să-l prinzi pe cel din fața ta. Bineînțeles, că toți cei implicați în aceste curse de mare viteză trebuiau să stăpânească la perfecție arta zborului, tehnica picajului și a evitării obstacolelor. Jocul era un exercițiu de zbor foarte bun pentru micuții lilieci. Toți adolescenții din clopotniță îl practicaseră la un moment dat, în copilăria lor. Obstacolele peste care și pe lângă care trebuia să treci în vechiul cimitir erau mai puțin înspăimântătoare pentru orice începător în ale zborului decât copacii uriași din parcul central, casele cu câte două sau trei etaje și blocurile din oraș. De asemenea, cimitirul era un loc liniștit, unde nu trăiau decât liliecii și unde lucra numai Moș Toma. Aici, nu existau mașini zgomotoase, copii care țipau și adulți care urau liliecii. De aceea, era unul dintre cele mai potrivite medii în care liliecii cei mici puteau să-și însușească arta zborului. Să-ți întinzi aripile și să zbori prin clopotniță era destul de înfricoșător la început când erai mai mic decât pumnul lui Moș Toma și tot ce era în jur avea dimensiuni gigantice. Asemenea excursii se lăsau cu cucuie sau cu aripioare frânte câteodată, însă micii lilieci nu abandonau niciodată. Astfel că, cu timpul, interiorul clopotniței devenea prea mic pentru orice liliac începător iar acesta se avânta în necunoscutul din cimitir unde jocul de-a v-ați ascunsa era un antrenament eficient, care-i perfecționa arta zborului. Și aici existau incidente la început, pentru că spațiul era mult mai vast decât interiorul clopotniței iar obstacolele mai mari sau mai mici erau la tot pasul. Dar în cimitir, învățăceii își însușeau tehnici care le erau utile pentru tot restul vieții, de aceea, în ciuda dificultăților, ei perseverau mereu. Învățau experimentând, chiar dacă asta însemna să dai cu capul de o cruce și să vezi steluțe verzi, să-ți lovești picioarele de marginea unui mormânt de marmură pentru că nu ți-ai dat seama cât de înalt era sau pur și simplu să te lipești de peretele unei cripte pentru că ți-a apărut în față pe neașteptate când tu goneai cu toată viteza zburătăcindu-ți un prieten, care, mai experimentat, cunoștea zona și a reușit să evite impactul în ultima clipă.

                                                                         ***

De când se mutase cu liliecii în clopotniță, Gură Spartă obișnuia să iasă în cimitir după-amiaza și să asiste la jocurile micilor înaripați așezat comod într-un șezlong de pânză pe care îl întindea pe capacul unuia dintre mormintele de marmură sculptată aflat în apropierea bisericuței. Monumentul vechi de două secole se afla la umbra unui mesteacăn așa că, cioroiul profita din plin să-și încălzească oasele bătrâne fără ca soarele să-l lovească direct în cap. Dacă dorea să se odihnească, atunci își lua ochelarii de soare pe care și-i așeza pe nas și se întindea alene la umbra mesteacănului, moțăind. Dar cum cioroiul era totuși o fire foarte activă, momentele de moțăială erau rare și de aceea, un lux. De cele mai multe ori, Gură Spartă se odihnea activ, citind o carte sau scriind articole pentru noua revistă a comunității pe care se angajase să o scrie el însuși cu contribuția tuturor liliecilor din orășel. Aceasta urma să cuprindă știri din lumea lor și nu numai. Cioroiul dorea ca, în timp, să introducă articole de cultură prin care comunitățile înaripate să se familiarizeze cu ceea ce au creat oamenii de-a lungul milenarei lor existențe. El considera că liliecii aveau nevoie de astfel de modele pentru a-și lărgi orizonturile și pentru a învăța să-i cunoască pe oamenii cu care, vrând, nevrând, trebuiau să conviețuiască. Primise și aprobarea ,,legendelor” de la vechea vilă. Aceștia, nu numai că îi salutaseră ideea cu entuziasm dar îi și promiseseră să-l ajute financiar pentru a putea să scoată revista într-un număr adecvat de exemplare care să ajungă în toate comunitățile de lilieci din micul oraș. Toată lumea trebuia să beneficieze de știința și erudiția domnului Gură Spartă și totodată, să-și descopere talentele ascunse contribuind la revistă. Așa că, cioroiul își petrecea diminețile și unele seri, zburând prin orășel, de la o comunitate la alta și vorbind cu liliecii de toate vârstele. Avea tot timpul la el ochelarii de citit și o geantă petrecută peste piept care conținea un minuscul laptop primit în dar de la comunitatea din clopotniță, un caiet cu linii și un pix pentru note urgente precum și un reportofon cu care putea să înregistreze diverse mărturii despre evenimente aproape uitate. Avea și un mic aparat de fotografiat cu care imortaliza portrete și peisaje. Tot ceea ce culegea se transforma în articole de mai mare sau mai mică întindere, scrise cu grijă și respect față de subiecți și subiecte. Poze inedite animau paginile bogate ale revistei. Primul număr fusese un real succes cu contribuții din partea multor lilieci din toate comunitățile. Cioroiul strânsese cu atenție desene ale micilor înaripați, le prelucrase la calculator și le presărase din loc în loc, în revistă. Aceasta conținea un interviu cu Flaut Fermecat, în care profesoara de muzică vorbea despre cariera ei artistică, despre elevii ei și concertul ce urma să aibă loc în curând și nu în ultimul rând, despre speranța pe care și-o punea în Clopoțel, fiica lui Freddy și a Foiței. Gură Spartă adăugase articolului și o poză mare, color, în care apăreau Flaut și Clopoțel în timpul repetițiilor pentru concert. Profesoara purta voaleta și jobenul violet iar Clopoțel avea părul împletit în două cozi legate la capete cu fundițe albe cu buline roșii. Cioroiul introdusese și primul articol dintr-o serie despre istoria liliecilor din orășel, așa cum i-o relataseră ,,legendele” în câteva interviuri pe care le luase în podul vechii vile din centru. La insistențele acelorași ,,legende”, Gură Spartă scrisese un articol despre contribuția familiei lui la istoria modernă a orășelului de la malul mării. În paginile acestui prim număr, își făcuse loc și un interviu despre cei doi arici care sălășluiau în vechiul cimitir al bisericuței. Mama și fiul vorbiseră despre Picior Iute, moartea prematură a acestuia și greutățile pe care le întâmpinaseră. Dar nu uitaseră să menționeze liniștea și pacea de care se bucurau acum, în comunitatea din cimitir. Ei lăudau liliecii pentru dragostea, prietenia și căldura de care dădeau dovadă mereu. Revista numită Aripi era o reușită datorată articolelor și pozelor din paginile ei care erau de o calitate excepțională. Primul număr era dedicat ,,legendelor” de la vilă și tot ei fuseseră primii care o primiseră îndată ce ieșise de la tiparniță. Gură Spartă personal dusese câteva exemplare la vilă pentru a le înmâna celor mai vârstnici și respectați lilieci din orășel. Aceștia o primiră cu bucurie după care, fiecare se retrăsese în colțul lui pentru a o studia pe îndelete. Între timp, cioroiul fusese servit cu o cafea aburindă chiar de către Steluță, mama lui Freddy. În ciuda vârstei și a experienței, simțea că inima îi bătea atât de tare să-i spargă coșul pieptului în așteptarea verdictului. De când se aciuise în mijlocul liliecilor din vechiul cimitir, Gură Spartă trecuse de la ură, invidie și ciudă la recunoștință, atașament și respect față de înaripații cu blăniță neagră și ochi ca mărgelele. Dorea cu orice preț să le arate că și el era capabil de sentimente nobile. Le pusese la dispoziție mintea sa ascuțită și talentul de a împleti cuvintele cu măiestrie într-o încercare timidă de a-și spăla păcatele. Își deschisese inima față de cei pe care nu demult îi tratase cu răceală și dispreț. Acum, simțea mai mult ca niciodată că nu vrea și nu poate să-i dezamăgească. Toate comunitățile îl cunoșteau deja iar ,,legendele” îi încredințaseră misiunea de a scrie revista lor.

Pentru  a-și domoli emoțiile care îl asaltau, cioroiul lua înghițituri mici din cafeaua îndulcită cu miere și îmbogățită cu scorțișoară. Se uita pe furiș la Steluță care se așezase în fața lui și-l studia.

,,E o mamă foarte tânără pentru un fiu ca Freddy…”, își zise el. ,,Probabil că s-a măritat când era încă o adolescentă. Domnul Aripi Cărămizii e mult mai bătrân. Trebuie să fi fost de-o vârstă cu tatăl ei când a luat-o în căsătorie. Dar cred că a iubit-o foarte mult…”

O privi din nou și Steluță clipi închizându-și pentru o secundă pleoapele cu gene lungi, elegante, întoarse la capete care-i împodobeau ochii albastru-verzui. Avea un nas drept, ca al statuilor din Grecia Antică și păr ca onixul, lung și ondulat. Numai atunci cioroiul își dădu seama că numele i se trăgea de la steaua mică albă care îi împodobea fruntea.

,,E deosebit de frumoasă, oricum. Clopoțel îi seamănă. În schimb, Freddy pare să fi moștenit de la ea numai steaua albă din frunte și a transmis-o mai departe lui Bob. Ce ciudat se așează și genele astea…”, mai apucă să-și spună Gură Spartă înainte ca Steluță să părăsească tăcerea în care se învăluise și să-i spună cu glasul ei tineresc:

– Am auzit multe despre dumneavoastră, domnule Gură Spartă.

– Da, sunt convins, și nu toate de bine, spre rușinea mea. Nu m-am purtat așa cum ar fi trebuit cu fiul dumneavoastră și cu ceilalți lilieci din clopotniță, răspunse cioroiul cu glas aproape șoptit lăsându-și ochii în jos.

– Nu e nimic. Fiul meu este bun la suflet și sunt convinsă că v-a iertat demult. Cât despre vecinii lui, nu cred că cineva v-ar reaminti vreodată vechile neînțelegeri. Vedeți dumneavoastră, domnule Gură Spartă, noi liliecii, în ciuda reputației proaste pe care o avem printre oameni și celelalte viețuitoare, nu facem rău nimănui. De fapt, cred că nici nu am fi capabili de așa ceva. Noi am trăit mereu împreună, în comunități mai mari sau mai mici și ne ajutăm întotdeauna. Dacă ne stă în putință, îi ajutăm și pe alții. Dacă nu, îi lăsăm în pace. Dar nu rănim niciodată pe nimeni.

– Da, am învățat și eu asta, într-un final. Mi-a luat ceva timp și efort dar am înțeles toate astea atunci când, în noaptea în care mi-am pierdut casa strămoșească, bărbații-lilieci din clopotniță și nepotul dumneavoastră m-au ajutat să-mi salvez cărțile și mai ales, viața. Le sunt profund recunoscător. Și, și pentru că mi-au oferit un acoperiș deasupra capului și masa lor deși eu nu făcusem altceva ani întregi decât să-i bârfesc și să-i vorbesc de rău peste tot în oraș.

Cioroiul tăcu și-și lăsă ochii în jos din nou.  Studie podeaua timp de câteva clipe după care o privi pe Steluță și-i zâmbi.

– Eu cred că aveți un suflet frumos, domnule Gură Spartă. Numai că dumneavoastră nu ați fost obișnuit să trăiți într-o mare familie ca noi. Ați fost mai mereu singur, nu-i așa?

– Da, da, așa este. Părinții mei s-au dus demult la cele veșnice iar de atunci sunt singur. Sau, mă, rog, am fost singur, până când am fost ”adoptat” de către ai dumneavoastră… Am fost foarte arogant toată viața. Nu am acceptat pe nimeni în jurul meu. Am refuzat să-mi fac o familie și timpul a trecut. Foarte repede, mult prea repede.

– Dar acum aveți o familie mare, grijulie și iubitoare…

– Da, aveți dreptate și le sunt recunoscător…De fapt, vă sunt recunoscător tuturor. Și soțului dumneavoastră pentru revistă. Mi-a făcut o mare onoare permițându-mi să o scriu și să o coordonez.

– Soțul meu și ceilalți vârstnici din comunitate știu că sunteți foarte capabil și învățat. De aceea v-au încredințat-o. Uite-i! Vin!, exclamă Steluță.

Gură Spartă se întoarse și văzu siluetele celor șapte ,,legende” apropiindu-se. ,,Doamne, sunt într-adevăr extraordinari! Nu-ți vine să crezi că sunt din lumea aceasta!”, își zise  urmărind cu admirație zborul maiestuos al bătrânilor lilieci. Aceștia se agățară de o grindă, contemplându-și interlocutorul cu capul în jos. Capetele lor împodobite cu păr alb impuneau respect. Era suficient să-i privești și-ți dădeai seama imediat că ai în față niște personaje deosebite, cu un statut aparte. Reputația lor depășise demult granițele orășelului de la malul mării. Tatăl lui Freddy luă cuvântul în timp ce ceilalți îl priveau pe cioroi cu ochi rotunzi, negri sau căprui dar toți foarte inteligenți.

– Am studiat revista pe care ne-ați adus-o, domnule Gură Spartă, atât fiecare în liniștea sa cât și împreună. Nu putem decât să vă felicităm. Este remarcabilă! Felicitări încă o dată și vă rugăm să continuați să o scoateți. Noi promitem să vă ajutăm cu tot ce putem. Aveți întregul nostru sprijin.

Gură Spartă simți că rămâne fără aer. Inima începu să-i danseze în piept. Picioarele bătrâne îi tremurau ușor. Reuși să bâiguie:

– Mulțumesc, mulțumesc, domnilor! Mă bucur sincer că vă place. Am pus în ea tot sufletul meu, dacă pot să spun așa. Dar nu aș fi reușit fără ajutorul dumneavoastră și al tuturor celorlalți. Practic, ei au scris revista. Eu doar am ordonat ceea ce au spus ei, am dat formă materialului brut. Atât am făcut.

– Ați făcut totul, domnule Gură Spartă. Fără dumneavoastră, această revistă nu ar fi existat. Iar noi, liliecii, avem nevoie de așa ceva. Copiii noștri trebuie să afle cine le sunt înaintașii, ce au realizat ei. Trebuie să învețe ce lucruri bune au făcut oamenii ca să poată să-i aprecieze și pentru ceea ce au bun în ei. Trebuie să se exprime liber ca să învețe să-și transmită gândurile dar să și le și cenzureze. Aripi va fi o lecție de viață pentru noi toți.

– Mă onorați, domnule Aripi Cărămizii. Mulțumesc din suflet pentru aprecieri, răspunse cioroiul pe nerăsuflate ducându-și aripa dreaptă în dreptul inimii și făcând o mică reverență în fața celor șapte.

– Nu aveți pentru ce. Ele sunt perfect îndreptățite. Așteptăm cu nerăbdare numărul următor.

– Este în lucru deja. Sperăm să vadă lumina tiparului curând.

– Încă ceva, domnule Gură Spartă. Doresc să știu ce s-a ales de vasta dumneavoastră bibliotecă. Unde se află acum?

Cioroiul trase aer în piept și simți că ochii i se împăienjenesc de lacrimi. Răspunse încet:

– Ceea ce am reușit să recuperez din ea cu ajutorul fiului și nepotului dumneavoastră cât și a vecinilor lor, se află în bisericuța din cimitir. Multe cărți au fost mistuite de flăcări înainte de a putea fi salvate.

În acest punct, Gură Spartă simți că vocea i se pierde și un nod mare și încăpățânat i se așeză de-a curmezișul în gât. Măsură din nou podeaua câteva clipe. Apoi își drese glasul și continuă:

– Aș dori să o pun la dispoziția tuturor liliecilor din orășel și nu numai. Să deschid o bibliotecă publică. Ca semn de mulțumire pentru tot sprijinul și încrederea pe care mi le-ați acordat.

– Din nou o idee extraordinară! Sunteți de acord cu mine, nu-i așa?, se adresă Aripi Cărămizii celorlalți venerabili și Steluței care urmărea conversația în aceeași liniște misterioasă în care părea că se învăluie mereu.

– Da, bineînțeles, aprobară ceilalți în cor.

– O bibliotecă pentru noi toți și generațiile viitoare!, rosti cu entuziasm Steluță și ochii ei albastru-verzui străluciră de fericire.

,,E atât de frumoasă!”, gândi din nou, cioroiul. Și o privi pe mama lui Freddy pentru prima dată, într-un fel aparte. Aripi Cărămizii îi surprinse licărirea din ochi și zâmbi. Știa foarte bine ce efect avea soția sa asupra tuturor.

– O să apelez din nou la înțelepciunea dumneavoastră pentru a pune în practică acest vis.

– Iar noi vă vom sprijini necondiționat, domnule Gură Spartă. Avem nevoie de puțin timp pentru a ne sfătui. Trebuie să găsim cel mai bun amplasament pentru viitoarea bibliotecă astfel ca ea să le fie accesibilă tuturor.

– Bineînțeles, domnule Aripi Cărămizii. O să aștept decizia dumneavoastră. Între timp, eu o să rog noua mea familie să mă ajute să sortez și să cataloghez cărțile.

– Bine, domnule Gură Spartă. Mulțumim încă o dată pentru tot. Noi ne retragem acum. Vă rog să rămâneți să vă beți cafeaua în compania soției mele. La revedere!

– La revedere, domnilor și mulțumesc și eu!

graveyard-1417871_1920

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s