background-bonfire-burn-207353Vântul îndoia crengile bătrânului nuc făcându-le să trosnească. Ploaia cădea în șuvoaie furioase pe pământ măturând tot ce-i ieșea în cale. Micul cimitir de la periferia orășelului se transformase în câteva minute într-un lac de acumulare pe care pluteau crengi, frunze rupte și alte obiecte purtate de vânt și apoi abandonate în grădina în care unii dintre cei mai vechi locuitori ai orășelului de la malul mării își dormeau somnul de veci nederanjați de zeci și chiar sute de ani.

În culcușurile lor din clopotniță, dormeau, feriți de ploaie și de vânt, liliecii, cufundați în vise cu vânători de insecte la lumina lunii, plimbări în Peștera Roz de pe plajă și picnicuri care se prelungeau târziu în noapte sub bolta înstelată.

Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți dormeau neîntorși în vechiul mormânt de piatră de lângă bisericuță. Așternuturile calde și pufoase în care se răsfățau acum erau o răsplată bine meritată după viața grea, plină de privațiuni, pe care o duseseră în oraș după moartea lui Picior Iute, tatăl lui Țepi și soțul lui Trifoi. Acesta murise strivit de un autobuz în urmă cu patru ani. Moartea lui i-a lăsat soția și fiul pe drumuri. Dar, după suferință, sărăcie și peregrinări de ici colo în căutarea unei locuințe potrivite și a unui mediu sănătos pentru fiul ei, viața îi surâsese din nou lui Trifoi atunci când găsise micuța comunitate de lilieci din cimitir. Și cu ei rămăsese.

Familia lui Fir de Iarbă se odihnea și ea în cripta părăsită în așteptarea venirii pe lume a unui nou membru. Leagănul care avea să-i fie culcuș era deja gata. Pișcot nu era însă deloc încântat de evenimentul mult așteptat. El știa că de acum încolo, trebuia să împartă atenția și dragostea părinților cu cel sau cea care avea să vină foarte curând iar el nu dorea asta. Gândul că cineva ar putea să-i ia locul în inima lui Fir și Firicel îl supăra îngrozitor și nu-l lăsa să doarmă. Temerile îi dădeau târcoale și în această noapte furtunoasă de sfârșit de primăvară așa că, micul liliac era treaz. Pe la miezul nopții, doi nori negri se ciocniră și bubuitura asurzitoare care urmă făcu natura să se cutremure. Pișcot sări speriat din culcușul lui și începu să zburătăcească dezorientat prin criptă. Fir și Firicel dormeau adânc, parcă atinși de o vrajă rea. Micuțul se izbi de unul dintre pereții de piatră și țipă scurt. Tatăl se foi puțin dar nu se trezi. Norii se fugăreau unul pe celălalt purtați de vântul furios ce continua să îndoaie crengile copacilor. Deodată, un fulger imens cu două limbi despică bolta cerului lăsând să se vadă întunericul infinitului de dincolo de nori. Una dintre limbile strălucitoare căzu în micul cimitir pârjolind pământul în jur. Cealaltă lovi năprasnic nucul, locuința lui Gură Spartă. Falnicul copac se despică pe loc, ca și cum un topor invizibil l-ar fi tăiat în două. O limbă de foc cuprinse trunchiul bătrân. Acesta se scutură încercând parcă să alunge creatura care începuse să-l strângă în chingi groase, roșii și galbene. Dar flacăra zglobie se întinse lacomă și fierbinte spre coroana bogată. Limbile roșiatice o cuprinseră într-o îmbrățișare ucigătoare urcând sus, tot mai sus, spre vârf, luminând noaptea neagră. Ploaia care cădea torențial nu mai putea să ajute bătrânul copac. În curând, acesta ardea ca o torță ce se legăna în bătaia vântului. Obosit să mai trăiască, nucul depuse armele.

Gură Spartă, care nu închisese un ochi toată noaptea, zburătăcea plin de groază, croncănind, prin coroana în flăcări. Casa strămoșească în care crescuseră, trăiseră și muriseră generații după generații din familia lui, era acum amenințată să se transforme în scrum. Cu fiecare secundă care trecea, focul devenea tot mai puternic iar el, Gură Spartă, se vedea tot mai neputincios în fața potopului fierbinte. Pentru prima dată în viața lui, se simți cu adevărat singur și disperat. ,,Dacă m-ar ajuta și pe mine cineva, măcar o dată în viață. Am fost întotdeauna singur și nu am simțit nevoia să mă apropii de nimeni, dar acum e prea mult pentru mine. Sunt complet depășit și am nevoie de ajutor. Trebuie să-mi salvez locuința și cărțile. Ele nu au voie să cadă pradă focului. Aici e toată munca și știința mea, a părinților, bunicilor și străbunicilor mei. Am nevoie de cineva să mă ajute. Numai de data asta, dar trebuie să fiu ajutat. Oare unde o fi Săltăreața?”, își încheie cioroiul șirul gândurilor și se avântă înspre ramurile de jos, printre flăcări, căutându-și co-locatara. De jur împrejur, totul dogorea.

-O să iau foc dacă mai cobor și o să mă transform în cenușă! Vai, nu credeam că o să sfârșesc astfel, se lamentă Gură Spartă în mijlocul focului. O să mor arzând ca un chibrit și nimeni nu o să-și aducă aminte de mine. Chiar nimeni!…Săltăreațo, Săltăreațo, unde ești?, strigă el cu disperare.

O flacără mică roșie i se anină de aripa stângă și-i pârjoli penajul. Cioroiul o stinse imediat, fluturându-și aripa dar o altă flacără lacomă îi aprinse coada. Zbură ca o rachetă înapoi înspre locuința sa, scuturându-și coada. Printre flăcări, vaietele nucului și zgomotul asurzitor al tunetelor, auzi glasul zglobiu al tinerei veverițe:

– Domnule Gură Spartă! Domnule Gură Spartă! Unde sunteți?

– Sunt aici, înăuntru, Săltăreațo, aici, la mine în casă. Încerc să-mi salvez lucrurile și mai ales cărțile!, îi strigă cioroiul într-un suflet, bucuros că Atotputernicul îi auzise gândurile și-i trimisese ajutorul.

– Vin să vă ajut și eu! Nu vă las singur!, veni răspunsul prompt al veveriței.

Gură Spartă începuse să-și golească vasta bibliotecă, plină ochi cu cărți vechi și valoroase, albume de artă și enciclopedii. Le smulgea din nișele lor săpate în trunchiul falnicului nuc și, cu lacrimi în ochi și strângere de inimă, le arunca în micul lac de dedesubt. ”Mai bine ude decât scrum”, își zise el și-și continuă cu zel treaba. Îi mulțumi Cerului încă o dată pentru co- locatara sa care se oferise să-l ajute dar, nici bine nu-și termină gândul, când își dădu seama că dorința acesteia de a-l ajuta ar fi putut să o coste viața.

– Unde ești, Săltăreațo?

– Jos, în cimitir. M-am adăpostit aici, într-unul dintre morminte când am văzut ce vreme vine. Iar acum, mă lupt cu apele. Dar vin sus, la dumneavoastră, cât bați din palme!

– Nu veni, e prea periculos. Nucul e o vâlvătaie. Dacă încerci să te cațeri, te înghit flăcările! Te rog, rămâi jos!, îi strigă cioroiul. Nu vreau să pățești ceva din cauza mea. Mulțumesc, oricum, pentru că vrei să mă ajuți! Mulțumesc! Dar trebuie să fac asta singur!

Gură Spartă folosea asemenea cuvinte pentru prima dată în viața lui lungă. El nu mulțumise nimănui niciodată pentru nimic. Stătuse mereu departe de toată lumea, se descurcase întotdeauna singur și prin urmare, nu fusese necesar să mulțumească niciodată nimănui. Turnul de fildeș pe care și-l construise de mic, îi fusese un adăpost bun și suficient în toți acești ani dar se dovedea inutil în aceste momente, la vreme de restriște. Pereții transparenți dar solizi de care se înconjurase, care îi permiseseră să vadă în afară dar nu lăsau decât cu greu pe cineva înăuntrul lor, îl sufocau acum. Iar în acest ceas de cumpănă, nu-l puteau feri de furia focului care îi devasta locuința și-i punea în pericol viața. Dar Săltăreața nu era tipul de veveriță care să renunțe atât de ușor, mai ales atunci când era în joc viața cuiva. Și cu toate că Gură Spartă nu făcea parte dintre simpatiile ei, îi era totuși recunoscătoare pentru adăpostul pe care i-l oferise la nevoie. Era momentul acum, să-i întoarcă serviciul pe care i-l făcuse.

-Mă duc să chem liliecii, îi strigă ea cioroiului dar acesta nu o mai putu auzi din cauza bubuiturii unui tunet. Dacă nu îl scoate cineva de acolo, domnul Gură Spartă o să ardă de viu! Trebuie să mă grăbesc!

Din două salturi ajunse lângă mesteacănul înalt de lângă micuța biserică din cimitir. Se cățără în el, sărind din creangă în creangă și, ajungând aproape de clopotniță, începu să strige cât o țineau puterile:

-Domnule Freddy, domnule Freddy! Gură Spartă,…adică domnul Gură Spartă, se corectă ea imediat, are nevoie de ajutor! Domnule Freeeeeddy! Vă rog să-l ajutați!

În clopotnița bisericuței, liliecii se treziseră din cauza furtunii. Se foiau în culcușurile lor neliniștiți dar nimeni nu se uitase afară să vadă nucul arzând. Copiii, inclusiv Clopoțel, dormeau fără grijă, cufundați în paradisurile lor multicolore, îmbătate de mirosul primăverii. Dar Bob de Mazăre era treaz și-și întindea deja aripile gata de zbor. Ceva, nu știa ce, îi șoptea că noaptea aceea nu era una obișnuită. Freddy zbură până la fereastra rotundă și se uită afară, în noapte. Ceea ce văzu îl îngrozi. Se întoarse înspre Foiță și Bob și le spuse având grijă să nu trezească micuții:

-Nucul e în flăcări! Bob, du-te și anunță-i pe ceilalți că ieșim. Numai bărbații!

Când deschise mica fereastră, o văzu pe Săltăreață ceva mai jos, stând în ploaia care se mai domolise. Apa curgea în șuvoaie pe blănița ei roșu-portocaliu.

– Domnul Gură Spartă e în nuc. Își salvează cărțile și nu vrea să iasă de acolo! Vă rog să-l salvați, domnule Freddy!

– Stai liniștită, Săltăreață! Vom face tot posibilul pentru el, numai să vrea să fie ajutat!  Acum, vino în clopotniță la soția mea și rămâi aici. Plouă cu găleata și ești deja udă până la piele. La noi e cald și bine și o să te usuci imediat.

– Mulțumesc, domnule Freddy, zise Săltăreața și, fără să piardă timpul, coborî din mesteacăn, traversă trotuarul îngust ce înconjura bisericuța, escaladă zidul acesteia și pătrunse înăuntru prin fereastra de urgență a comunității.

Freddy, Bob de Mazăre și restul bărbaților lilieci ieșiră din clopotniță și se apropiară de nuc. Trezit din somnul greu în care se cufundase, de tunete, trăsnete și vânt, li se alătură curând și Fir de Iarbă. Din coroana care ardea zburau cărți de toate mărimile și culorile. Unele luau foc, altele scăpau nevătămate. Însă toate ajungeau jos, în micul lac care acoperea acum suprafața cimitirului. Departe, la orizont, apăru o rază portocalie. Mijeau zorile. Tunetele se îndepărtau și perdeaua de ploaie care înecase micul cimitir se transforma din nou în picături mari și calde ce cădeau din ce în ce mai rar. Panglicile luminoase care brăzdaseră cerul cu furie toată noaptea fugiră și ele să se ascundă în alte zări. Numai bătrânul nuc continua să ardă. Flăcările îi mistuiseră deja o parte din coroană iar trunchiul despicat până aproape de rădăcină cu ceea ce rămăsese din bogata podoabă stătea să se năruie peste mormintele vechi de zeci de ani.

-Domnule Gură Spartă, trebuie să ieșiți de acolo, altfel o să vă sufocați!, îi strigă Freddy.

Dar cioroiul nici nu vroia să audă.

– Trebuie să-mi salvez biblioteca, chiar cu prețul vieții. Lăsați-mă în pace!

– Dar e foarte periculos! Ieșiți până nu e prea târziu! Vă rog! Nucul stă să cadă…, încercă să-l înduplece Freddy.

– Nu, nu pot, îmi pare rău. Cărțile astea sunt moștenire de la străbunii mei și nu le pot lăsa să piară atât de ușor, se înverșună Gură Spartă.

– Atunci vă ajutăm și noi, să terminați mai repede, nu se lăsă nici Freddy mai prejos. Băieți, haideți să vedem ce putem face!

– Uite, tată, pe acolo putem intra în ceea ce a mai rămas din coroană, zise Bob, arătând spre una dintre crengile fumegânde care mai rezista încă.

– Da, Bob, așa e dar  să avem grijă, e foarte periculos. Nucul arde și se poate prăbuși în orice moment. Dacă ne prinde sub el, nu mai scăpăm.

– Știu, tată, dar nu-l putem lăsa pe cioroi…, șopti Bob.

– Bravo, băiete, ești un copil de nădejde!, îl lăudă Freddy după care, îl mustră șăgalnic:

– Doar să-ți perii puțin vocabularul. Trebuie să înveți când și cum să-ți deschizi gura! Haideți, băieți! În câteva clipe suntem gata! Feriți-vă de flăcări!

Trupa înaripată intră în nucul vâlvătaie și puse umărul la salvarea bibliotecii. Cărțile nu mai zburau în lac ci aripi puternice le cărau stivuite, afară din casa lor veche și le așezau pe mormintele de piatră. În curând, treaba era gata. Ca și cum ar fi știut că a fost eliberat de povară, bătrânul copac se înclină tare, spre pământ. Liliecii îl prinseră pe Gură Spartă cu putere și-l traseră afară chiar înainte ca nucul să cedeze cu totul. Cioroiul se zbătu dar își dădu seama imediat că sosise sfârșitul. Nimeni nu mai putea face nimic pentru bătrânul copac din cimitir. Casa lui strămoșească se dusese și ea odată cu cel care o adăpostise. Vechii inamici se așezară pe unul dintre mormintele de piatră și priveau cum nucul își dădea ultima suflare. Lacrimi mari și fierbinți se rostogoleau din ochii lui Gură Spartă. Penajul lui negru cu gri era ciufulit și pârlit pe alocuri. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva.

Ploaia se oprise la fel de brusc cum începuse. Zorii puseră stăpânire peste micul cimitir din orășelul de la malul mării. Soarele începea să urce pe boltă în caleașca lui de aur topit. Cărțile lui Gură Spartă stăteau cuminți, aranjate în șiruri, acolo unde le așezaseră liliecii.

Cineva înainta repede prin apa care scălda acum mormintele și pietrele funerare. Clipocitul atrase atenția înaripaților. Privirile se întoarseră înspre pământ, acolo unde Țepi Ascuțiți se apleca și aduna cărțile ce se înmuiaseră deja în micul lac artificial.

– Unde să le pun?, întrebă el cu un zâmbet larg. Am ieșit să vă ajut. Doamne, ce potop! Îmi pare rău pentru casa dumneavoastră, domnule Gură Spartă. Era un nuc frumos. Cel mai frumos din oraș!

– Mulțumesc, Țepi Ascuțiți. Era, într-adevăr, o casă confortabilă dar acum s-a dus. Cred că părinții și bunicii mei se răsucesc în mormintele lor de aici, din cimitir. Că și ei dorm în locul acesta, aproape de mine. Am fost mereu împreună, spuse cioroiul și vocea i se înecă în lacrimi.

Cei prezenți îl priviră cu milă pentru că, în ciuda neînțelegerilor din trecut cauzate de caracterul dificil al lui Gură Spartă, liliecii nu îl urau deloc. Dacă îl ignoraseră, fusese pentru a evita dispute neplăcute care ar fi putut genera conflicte nedorite. Iar ei iubeau viața liniștită și armonia. De aceea, îi respectau durerea și încercau să-l înțeleagă. După câteva clipe de tăcere, Bob îi spuse prietenului său:

-Poți să pui cărțile peste celelalte, pe mormintele de aici, Țepi, și-i indică trei paralelipipede de marmură veche sculptată. Aici am pus tot ceea ce am reușit să salvăm.

– Venim și noi să te ajutăm îndată, Țepi. Numai să ne tragem sufletul puțin, interveni Fir de Iarbă pe care dogoarea focului și căratul cărților îl sleiseră de puteri.

– Nu e necesar, nenea Fir, îi replică Bob imediat. Eu și Țepi le adunăm până numeri la trei. La treabă, ariciule!, strigă adolescentul și-și luă zborul făcând rapid slalom printre morminte și pietre funerare.

– Băieți, înșirați cărțile, nu le stivuiți. Sunt ude și trebuie să se usuce, le atrase atenția Freddy. Haideți să intrăm în clopotniță cu toții, să ne odihnim puțin. Avem treabă azi. Să vedem ce putem face cu nucul. Cineva trebuie să-l anunțe pe Moș Toma despre incident. Vă invit pe toți la un ceai cald la noi.

Întorcându-se spre cioroi, adăugă:

– Și pe dumneavoastră, domnule Gură Spartă! Vă rog să ne fiți oaspete!

– Mulțumesc, domnule Freddy. Mulțumesc pentru bunăvoință! Chiar am nevoie de ceva cald, după atâta ploaie, îi răspunse cioroiul cu emoție în glas. Și mulțumesc și pentru cărți, ați fost un sprijin adevărat, dumneavoastră, Bob și vecinii voștri. Singur nu aș fi reușit să-mi salvez cărțile și nici viața. Vă sunt recunoscător tuturor cu atât mai mult cu cât eu nu m-am purtat frumos cu voi niciodată și nu meritam ajutorul vostru…

Gură Spartă rămase fără cuvinte. Emoțiile și oboseala îl copleșiseră cu totul. El, care fusese întotdeauna stăpân pe sine și nu arătase niciodată nici un fel de slăbiciune în fața altora, se deschidea acum de față cu liliecii pe care îi desconsiderase mereu. Pe care îi disprețuise deși, în sinea sa, îi invidiase pentru spiritul de fraternitate și căldura de care dădeau neîncetat dovadă. Se întrebase de nenumărate ori cum ar fi fost dacă ar fi făcut parte din comunitatea lor, dacă ar fi petrecut serile în clopotniță alături de ei, ascultând-o pe micuța Clopoțel cântând cu vocea ei de înger sau ar fi depănat povești împreună cu ceilalți. Dacă ar fi încercat să se apropie de ei în loc să-i șicaneze și să-i vorbească de rău, s-ar fi putut bucura de toate acestea și nu ar mai fi fost nevoit să se ascundă prin copaci sau la adăpostul întunericului pentru a-și asculta favorita cântând. Pentru că cioroiul o iubea cu adevărat pe Clopoțel, nu numai pentru vocea ei nepământească ci și pentru drăgălășenia și finețea ei. Iubise foarte rar în lunga lui viață și fusese exagerat de pretențios cu cei din jurul său. Nicio cioară nu fusese suficient de bună pentru el și nu o invitase pe niciuna dintre cele pe care le cunoscuse de-a lungul anilor să-i rămână alături și să-și întemeieze o familie cu el. Cât despre prieteni, aceștia se perindaseră ca stelele căzătoare prin viața lui, pentru că niciunul nu reușise să-i suporte toanele pentru multă vreme. Așa că, cioroiul petrecuse câteva decenii de singurătate care îl transformaseră în ce era în acel moment: un bătrân ursuz, pretențios, invidios și acru dar care avea o mare slăbiciune – un ghemotoc de blăniță neagră cu doi ochi ca două mărgele și o voce divină. Un ghemotoc care îl făcuse să-și dorească să se deschidă înspre o lume plină de iubire, căldură sufletească și armonie. Datorită unei întâmplări neprevăzute, această lume pe care el o tratase până atunci cu ostilitate dar pe care o dorea cu la fel de multă intensitate, își deschidea porțile în fața lui și-l invita să-i calce pragul. Tot ce avea de făcut în acel moment era să accepte o invitație la ceai.

În clopotniță era cald și bine și mirosea a vanilie și iasomie. Foiță, ajutată de Săltăreața, pregătise un ceai fierbinte delicios pentru cei care-și riscaseră viața înfruntând furtuna. Totul era curat și ordonat: măsuțe rotunde sau pătrate acoperite cu fețe de masă multicolore, dulăpioare de diferite dimensiuni pentru haine și veselă, scaune și scăunele pentru toți membrii mai mari sau mai mici ai comunității. Niciun fir de praf nu îngreuna aerul. Copiii se treziseră deja și zburătăceau jucându-se de-a v-ați ascunselea prin cotloanele clopotniței. Doamnele liliac dereticau prin casele lor și se mai răsteau din când în când la năzdrăvanii care nu-și găseau locul. Clopotnița răsuna de râsete și fâlfâit de aripi tinere.

Bărbații, Bob, Țepi și Gură Spartă se așezară în jurul măsuței rotunde ce împodobea cu mândrie locuința lui Freddy. Foiță turnă ceai aburind în cești de porțelan roz. Ceaiul se servi în liniște. Copiii își găsiră fiecare câte un loc și zarva încetă pe dată. Se agățară de grinzile clopotniței și se balansau privind lumea așa cum o privesc de obicei liliecii, cu capetele în jos. Cu ochișorii lor ca tăciunii spionau ce se întâmpla în jurul mesei unde se adunaseră bărbații. Fără vreo intenție ascunsă, toți îl priveau pe furiș pe cioroiul ciufulit. Prezența lui sus, în clopotniță era neobișnuită. Săltăreței îi bătea inima de emoție la gândul că, în ciuda ajutorului pe care i-l acordaseră  liliecii, cioroiul nu se va putea abține și va începe să-și verse sacul cu răutăți tocmai la ei în casă. ,,Și atunci să vezi ce-o să iasă când s-or pune toți liliecii pe el și-o să-l jumulească de-o să-i sară penele!”, își zise ea plină de îngrijorare. Dar pe măsură ce nisipul din clepsidra invizibilă a timpului se scurgea, temerile ei se dovedeau neîntemeiate. Gură Spartă își bău ceaiul liniștit, zâmbind pe rând tuturor apoi, cu o voce timidă, care nu îl caracteriza dar care, de data aceasta părea sinceră, îi mulțumi Foiței pentru ceai și apoi tuturor, încă o dată,  pentru ajutor. Liliecii, Țepi și Săltăreața îl priveau uimiți. O liniște apăsătoare domnea în clopotnița plină de obicei, de râsete, veselie și mișcare. Freddy sparse gheața, în cele din urmă:

– Domnule Gură Spartă, ar trebui să rămâneți cu noi, măcar câteva zile, până vă găsiți o locuință nouă. Noi suntem modești, nu vă putem oferi mai mult decât ceea ce vedeți în jur dar nu abandonăm pe nimeni niciodată. Aici o să aveți un acoperiș deasupra capului, liniște și confort, și, bineînțeles, libertate. Săltăreațo, sper că rămâi la noi, nu?

– Da, domnule Freddy, mulțumesc. Oh, am uitat să vă spun…Sper că nu aveți nimic împotrivă, eu m-am angajat la hanul Frunză de Stejar, la domnul Ghindă Neagră. Va trebui să merg la serviciu în fiecare zi…

– Dar e foarte bine, Săltăreațo! Felicitări!, se bucură Foiță de Aur și o îmbrățișă cu drag. Asta e o veste minunată.

Ochii celor prezenți se îndreptară din nou spre cioroi care stătuse pitit pe scaunul său, nevenindu-i să creadă că fusese invitat să locuiască în micuța comunitate de lilieci, care, nu numai că-i întinseseră o mână de ajutor la nevoie, dar acum, îi deschideau ușa casei lor, ca și cum trecutul nu ar fi existat niciodată. Era de-a dreptul copleșit. Îi venea să le strige, ,,Ciupiți-mă, să mă trezesc! Cred că visez cu ochii deschiși!”. Dar nu visa. Totul se întâmpla aievea pentru că, cineva acolo sus, îl iubea. De acum nu va mai trebui să se ascundă ca să o vadă și să o asculte pe Clopoțel. Putea chiar să o atingă și să povestească cu ea. ,,De aici înainte o să mă comport frumos ca să nu mă alunge. Nu o să mai fiu singur niciodată, fiindcă nu o să mai plec de aici până mor!”, își spuse Gură Spartă și un val de căldură plăcută îi cuprinse trupul bătrân. Răspunsul pe care i-l dădu lui Freddy, ieși ca un glonț prin pliscul de care se temuseră toți până în urmă cu câteva ore:

-Rămân cu voi, domnule Freddy…Pentru totdeauna, dacă mă primiți!

Liliecii îl priviră și mai uluiți, făcând ochii mari, cât farfurioarele. Niciunul dintre ei nu scoase vreun sunet pentru că, pur și simplu, nu le venea să creadă ce aud. Surprinsă și ea de răspunsul cioroiului, Clopoțel se balansă mai tare decât ar fi trebuit pe grinda de care atârna, își pierdu echilibrul și căzu pe podeaua clopotniței. Dar, în loc să se vaiete că o durea aripioara stângă pe care aterizase, strigă de acolo, cu vocea ei îngerească, bătând din aripioare:

-Bravo, domnule Gură Spartă! Ce super că rămâneți la noi! E tare de tot! Tocmai mi-am mai făcut un prieten cu care să mă joc!

Și astfel, cuvintele ghemotocului pecetluiră intrarea lui Gură Spartă în micul cerc al liliecilor care sălășluiau în clopotnița bisericii din cimitirul orășelului de la malul mării.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s