fire-3311_1920

Seara următoare, Freddy și Foiță de Aur împreună cu cei doi copii zburară spre grădina de lângă micul cimitir unde urmau să se întâlnească, la picnic, cu Trifoi cu Patru Foi și Țepi Ascuțiți.

Picnicurile erau una dintre distracțiile preferate ale tuturor liliecilor din orășel. Iar micuța comunitate din clopotnița bisericuței din vechiul cimitir și familia lui Freddy nu erau o excepție. Picnicurile se țineau de obicei de primăvara și până când dădea frigul. Uneori, unele familii mai curajoase, se întâlneau la câte un picnic și iarna. Atunci nu mergeau în câmp sau în vreo grădină ci alegeau podul unei case părăsite din preajmă sau vestita Peșteră Roz de pe plajă. Considerată sacră de către toți liliecii din orășel, această peșteră era locul favorit de promenadă al îndrăgostiților și cea mai rafinată locație pentru picnic. Dar cu toate acestea, nimeni nu îndrăznise vreodată, sau cel puțin, așa se spunea, să se avânte prea departe în labirinturile roz. Circulau tot soiul de legende legate de Peștera Roz de la malul mării pe care liliecii le cunoșteau din moși strămoși. Și poate tocmai de aceea, nici unul dintre ei nu trecuse vreodată granița impusă de tradiție. Când alegeau să meargă la picnic în peșteră, drumul avea două etape. Prima dată, curajoșii zburau până în parcul din centrul orășelului. Acolo, se opreau la  Hanul Frunză de Stejar, la domnul  Ghindă Neagră, care-i servea cu vin cald, ceai fierbinte sau cacao cu lapte. După ce se încălzeau la focul cu lemne din șemineu, liliecii plecau mai departe și nu se opreau până pe plajă. Aici, urmăreau valurile înspumate spărgându-se de stânci iar apoi intrau în peșteră. Deși era un loc popular și prin urmare, frecventat de o groază de lilieci, peștera era deosebit de curată pentru că nimeni nu îndrăznea să lase gunoaie acolo. De altfel, liliecii din orășel erau învățați de mici cât de importantă era curățenia, atât cea personală cât și cea din jurul lor.

Seara de sfârșit de mai era splendidă. Un vânt parfumat adia peste grădină. Cerul era violet, acoperit cu un covor de stele. Luna aproape plină, își prinsese cornul în creanga unui stejar falnic. Freddy așeză coșul de picnic lângă o lespede de piatră aflată la capătul unui strat de pătlăgele roșii.

– Trifoi știe unde să vină, Freddy?

– Bineînțeles, draga mea. Asta i-am spus prima dată. Și cum ne-am mai întâlnit aici și anul trecut în toamnă, ne vor găsi cu siguranță. Copii, vreți să facem un mic foc de tabără?

– Da, da!, răspunseră Clopoțel și Bob pe nerăsuflate. Micuțul ghem cu voce fără egal bătu din aripile ei fragile de fericire.

– Atunci, Bob, vino cu mine să adunăm câteva vreascuri. Tu, Clopoțel, ajut-o pe mama cu despachetatul.

– Bine, tată, imediat. Dacă te întâlnești cu Felinar, să-i spui că suntem aici. Te rog! Dacă vrea, poate să vină cu prietenii lui să ne jucăm.

– Bine, Clopoțel, așa o să fac. Sunt sigur că prietenul tău, Felinar, nu e departe. Hai, Bob! Să mergem! Nu uita să-l strigi pe licurici. Trebuie să fie pe aici, pe undeva. Foiță, te rog să-i dai lui Bob săculețul pentru vreascuri.

– Imediat, dragul meu.

Foiță de Aur scoase din coșul de picnic un săculeț crem cu două chingi pe care îl primise de la mama ei, ca parte a trusoului de nuntă. Tatăl și fiul se îndepărtară zburând în apropierea solului pentru a ochi cele mai bune vreascuri. Focul de tabără la picnic devenise o tradiție în familia lui Freddy. Cei doi copii îl adorau pentru că, în jurul lui, după un picnic copios, părinții și bunicii dacă erau prezenți, sau uneori, alți adulți, le spuneau povești. În funcție de anotimp, picnicurile în familie se prelungeau până târziu în noapte dar asta se întâmpla numai dacă cei doi copii nu trebuiau să meargă la școală și la grădiniță ziua următoare.

Foiță de Aur și Clopoțel scoaseră din coș numai specialități pregătite cu dragoste: salată de insecte cu iaurt, ruladă de spanac umplută cu cașcaval, cuiburi din ouă cu pastă de linte, felii de dovlecel ornate cu pastă de brânză iute, morcovi fierți dați prin caramel, roșii umplute cu fructe de mare și un bol uriaș cu salată de fructe și frișcă. Așezară o față de masă roșie pe lespedea de piatră. Apoi, urmară farfurioarele de plastic: verde pentru Freddy, roz pentru Foiță, albastră pentru Bob de Mazăre, violet ca noaptea pentru Clopoțel, galbenă pentru Trifoi și portocalie pentru Țepi Ascuțiți.

– Clopoțel, te rog să pui tacâmurile, paharele și șervețelele. Să nu uiți de bolul de sticlă pentru prietenii tăi!

– Da, mami. Unde să-l pun?

– În mijlocul mesei. În el vor sta foarte bine și se vor juca, în timp ce noi o să mâncăm și o să povestim la lumina lor.

– Da, în centrul mesei o să le placă foarte mult, se entuziasmă Clopoțel. Lor le place întotdeauna să fie în centru atenției! Atunci strălucesc cel mai tare! Și o să mai fie și focul de tabără care o să facă lumină. Pe unde or fi tata și Bob? Dar tanti Trifoi și Țepi?

– Apar ei, nu-ți fă griji. Tata și Bob nu sunt departe.

Foiță inspectă masa și nu putu să nu admire, în sinea ei, grija cu care Clopoțel așezase lingurile, furculițele, șervețelele și paharele. Se bucură că are o fetiță harnică și atât de talentată. ,,Sunt sigură că într-o zi, o să fie una dintre cele mai bune și apreciate cântărețe de operă din lumea noastră”, își zise ea privind cu toată dragostea ei de mamă micul ghemotoc de blăniță care zburătăcea deja nerăbdătoare deasupra desișurilor din apropiere în așteptarea micilor ei prieteni luminoși, licuricii.

– Mami, mami, vin tanti Trifoi și Țepi. Sunt pe cărare!, țipă dintr-o dată Clopoțel și țâșni înaintea lor.

– Ai grijă pe unde mergi, să nu te lovești de ceva, încercă mama să o avertizeze dar fetița era deja departe, în întâmpinarea oaspeților.

– Ce se-ntâmplă, Foiță, aici? Ce are fiica noastră?, întrebă Freddy care de-abia se întorsese, pe nesimțite, cu Bob.

– Vin Trifoi și Țepi, și știi cum e ea când se entuziasmează. Mă tem că, într-o zi, din grabă și prea multă fericire, o să intre în vreun copac sau în vreun zid și atunci o să vadă ea, îi răspunse Foiță cu o undă de tristețe în glas.

– Lasă, mami, că mai crește și ea și nu o să mai fie așa. Se schimbă cu timpul. Așa am fost și eu la început și apoi am pățit ce am pățit și după aceea, mi-a venit mintea la cap, profită Bob să se laude puțin, deși, toți știau că avea dreptate. Se maturizase foarte mult în anul care trecuse.

– Să sperăm că așa va fi, dragul meu, spuse Foiță. Unde sunt licuricii? Le-am pregătit bolul.

– Vin și ei imediat, răspunse Freddy. Bob, hai să facem focul, să ne întâmpinăm oaspeții cum se cuvine!

Cei doi deșertară săculețul cu vreascuri uscate și le clădiră în apropiere. Vântul de primăvară târzie se oprise între timp iar, în curând, micul foc de tabără avea să lumineze seara târzie.

– Bună seara, tuturor!, se auzi glasul ușor răgușit a lui Trifoi cu Patru Foi.

– Sărut mâna, tanti Foiță! Sărut mâna, nenea Freddy! Salut, Bob! Ce mai zici?, salută respectuos, Țepi care era și el adolescent, mai mare cu doar două luni decât Bob de Mazăre. Poate și de aceea, băieții erau prieteni foarte buni. Cu toate că unul era arici și celălalt liliac, unul umbla pe pământ iar celălalt zbura, cei doi făceau parte din același grup de prieteni, petreceau mult timp împreună și erau elevi la aceeași școală.

– Tată, v-ați întâlnit cu Felinar și prietenii lui?, întrebă Clopoțel.

– Da, fetița mea. Ni se alătură și ei cât bați din palme. Văd că le-ai pregătit și bolul. Foarte frumos din partea ta! O să fie încântați.

– Mulțumesc, tati!

– Vrei să ne cânți ceva în seara asta, Clopoțel? Ai o voce atât de frumoasă! Te rog!, spuse Țepi.

– Bineînțeles, Țepi. O să cânt pentru voi toți!

– Focul e gata, în curând o să-și dea drumul, anunță Freddy.

– Atunci, haideți la masă cu toții!, îi invită Foiță. Avem de toate pentru toate gusturile.

– Și eu am o surpriză dulce pentru copiii cuminți, adăugă Trifoi cu Patru Foi.

– Ce e? Ce e?, se entuziasmă din nou, Clopoțel.

– Ai răbdare, Clopoțel, și o să vezi. Te rog, nu ne strica surpriza!, o avertiză Bob.

– Bine, Bob, bine…Tu și răbdarea asta a ta!!!

– Dacă vrei să ajungi departe și să realizezi lucruri mari, trebuie să ai și răbdare, printre altele, comentă Bob.

– Care altele?, vru Clopoțel să știe.

– Uff! Lasă-mă să mănânc, Clopot mic și curios ce ești! Mereu pui întrebări! Și eu trebuie veșnic să am răspuns la toate, numai că nu am întotdeauna chef să pălăvrăgesc cu tine!

– Ce înseamnă ,,a pălăvrăgi”, Bob?

– Înseamnă să taci ca eu să pot mânca în liniște!

– Bob, nu fi rău cu sora ta!

– Dar, tată…

– Bob, te rog! Tu ești mai mare, așa că trebuie să ai mai multă minte. Și acum, vă rog să mâncați!

Bucatele dispărură curând de pe masa amenajată pe lespedea rotundă. Licuricii nu se lăsară așteptați. Spre bucuria tuturor, ei se adăpostiră în bolul de sticlă din mijlocul mesei și-și începură jocul. Lilieci și arici se lăsară vrăjiți de micuțele creaturi luminoase ale nopții. Focul de tabără își înălța limbile roșii și galbene până la cer în timp ce vreascurile ce-l alimentau trosneau degajând un miros plăcut, aromat.

– Și acum, surpriza!, anunță Trifoi cu încântare, scoțând din plasa de rafie pe care o aduseseră cu ei, o caserolă de plastic cu un tort mare, rotund, acoperit cu cremă roz.

– Vai, ce bine arată, Trifoi! L-ai făcut sau l-ai cumpărat?

– L-am făcut, Foiță. Am vrut să vă fac o surpriză dulce așa că, m-am gândit că tortul meu de căpșuni cu pișcoturi este cel mai potrivit. Nimeni nu-l face la fel de bun ca mine!, adăugă Trifoi cu Patru Foi, mândră de arhitectura ei roz delicios de dulce.

– Ce păcat că nu e aici Pișcotul lui Fir de Iarbă, constată Freddy. Ar fi în al nouălea cer de fericire! Nu i-am invitat și pe ei pentru că Firicel trebuie să nască zilele astea și nu ar fi venit, oricum.

– Nu-i nimic, păstrăm o bucată și pentru ei. Trecem mâine pe acolo și le-o dăm, zise Trifoi.

– Mă duc eu, mamă, se oferi Țepi imediat.

– Bine, dragule. Mulțumesc!

– Dar o să ne rămână și nouă ceva tort, nu, tanti Trifoi? Nu-l dați pe tot lui Pișcot, așa-i?, întrebă Clopoțel în grabă.

– Nu-i frumos să fii lacomă, draga mea, o mustră Foiță de Aur. Tortul este pentru toată lumea, inclusiv pentru Pișcot.

– Așa e, încuviință Trifoi. Doar l-am adus până aici pentru noi, cei prezenți, în primul rând.

– Bine, bine, mulțumesc, răspunse ghemotocul. Doresc o felie mare, vă rog. Cu multă cremă.

– Ai răbdare, Clopoțel!, îi reaminti Bob.

– Răbdarea asta a ta îmi strică toată ziua, Bob, se plânse fetița.

– Ce ne cânți, Clopoțel?, interveni Țepi simțind că urma un nou schimb de replici între cei doi frați în urma căruia Bob, prietenul lui, avea să fie din nou mustrat. ,,Ar trebui să aibă mai multă răbdare cu sora lui și să o mai lase de banii ei, în loc să o tot agațe cu tot felul de replici din care ea nu înțelege mare lucru. Doar e încă mică și necoaptă și Bob nu vrea nicicum să vadă asta. Trebuie să-l trag nițeluș de urechi când suntem doar noi doi. Altfel, o să o ia pe coajă mereu, mai ales de la nenea Freddy…Și pe bună dreptate. Nu-ți pui mintea cu cineva mai mic cu zece ani decât tine. Doamne!”, gândi pentru sine, Țepi și dădu ușor din cap, a mirare.

– Câteva dintre cântecele pe care le pregătim pentru concursul de luna viitoare și o parte din aria Violettei din ,,Traviata” de Verdi, veni răspunsul lui Clopoțel prompt.

Trezit din vârtejul gândurilor, Țepi tresări la auzul glasului subțirel al micului ghemotoc.

– Ah, super!, aprobă el cu sinceritate, întrebându-se totodată cum poate să sune o arie atât de cunoscută și de dificilă cântată de o creatură atât de minusculă și fragilă ca sora prietenului său.

– Haideți la dud! îi îndemnă Freddy, arătând înspre copacul înalt și rămuros din apropierea gardului grădinii. Luăm și farfuriile cu tort cu noi și o ascultăm pe Clopoțel. Felinar, haideți și voi!

Micul ghemotoc îi încântă cu vocea ei subțirică dar bine lucrată deja. Aria Violettei suna altfel, avea un fel de dulceață și inocență când ieșea dintre corzile vocale ale Clopoțelului. Cu toate că dezaproba influența doamnei Flaut Fermecat asupra surorii sale, Bob de Mazăre trebui să recunoască în sinea sa că fosta mare cântăreață nu se înșela în privința talentului lui Clopoțel. Aceasta avea o voce deosebită cu adevărat, chiar și pentru el care nu era prea priceput într-ale muzicii. Era pentru prima oară când Bob își lua sora în serios și o privea cu alți ochi. Cântecul o transforma într-o domnișoară matură care nu mai avea nimic în comun cu Clopoțel pe care o știa el, fetița inocentă ce punea tot felul de întrebări naive făcându-l să-și piardă răbdarea. Vocea aceea, gravă pe alocuri, care parcă nu îi aparținea surorii lui, îl făcu dintr-o dată să se simtă mic de tot. Își dădu seama că el nu va avea un asemenea dar niciodată și, în loc să simtă invidie, inima îi fu invadată de un sentiment cald, de dragoste pentru creatura aceea mică dar și de mândrie că îi este frate. ,,Într-o zi va ajunge cineva cu vocea asta magnifică, își spuse Bob, dar mai trebuie să muncească mult. Nu mă mir că doamna Flaut o ține din scurt și biata Clopoțel nu are timp de joacă. Trebuie să o ajut și eu cum pot să se distreze de acum înainte”, concluzionă el.

                                                                           ***

Frânturi din trilurile vesele ale micuței ajunseră și la urechile bătrânului cioroi, Gură Spartă. Deși de la incidentul cu clopotnița de la începutul anului cioroiul își evita vecinii, vocea fermecătoare a lui Clopoțel îi înmuia ciuda pe care o simțea față de ei ori de câte ori o auzea din depărtare și îl chema tot mai aproape. Și pentru că noaptea era frumoasă și caldă, se gândi să-și calce peste mândrie și să dea o raită până în grădina din apropiere să audă mai bine. Și acum, ca în seara accidentului, era întuneric beznă fiindcă era deja aproape de miezul nopții. Dar, de data aceasta, Gură Spartă își luă toate măsurile de precauție. Își puse ochelarii de distanță pe nas și-și luă lanterna după ce se asigură de două ori că funcționează. Își luă și binoclul pentru că nu vroia să se apropie prea tare de ,,inamic”. Urcă până în vârful nucului falnic și își luă zborul de acolo fără să aprindă lanterna. O întâlnire neașteptată cu Săltăreața era ultimul lucru pe care și l-ar fi dorit în momentele acelea. Nu vroia să răspundă la întrebările pe care veverița ar fi putut să i le pună văzând că iese atât de târziu. ,,Sau, Doamne ferește, s-ar putea oferi să mă însoțească!”, își zise el și penajul negru cu gri i se zbârli de groază. Zbură până pe clopotnița bisericuței unde se opri să-și tragă răsuflarea și aprinse lanterna. Apoi traversă cimitirul liniștit și se instală pe gardul ce-l despărțea de grădina de legume în care ieșiseră la picnic Freddy cu familia și prietenii. ,,Ah, aici e lumină ca ziua”, mormăi pentru sine ducându-și binoclul la ochi pentru a vedea mai bine ce se întâmplă. ,,Liliecii au făcut foc de tabără. Uite-i cum stau în jurul lui! Și mai sunt și aricii, Trifoi și Țepi. Vai, nici ăștia nu-mi plac deloc! Antipatice creaturi, și unii și alții. Trebuie să mă apropii să o aud mai bine pe Clopoțel, dar cu grijă, nu cumva să mă vadă ei.” Stinse lanterna și zbură în boscheții de lângă gard. De acolo mai era o aruncătură de băț până la dudul în apropierea căruia se aflau ,,inamicii” strânși în jurul focului. ,,De pe orice creangă de mai jos văd foarte bine. Nu-mi trebuie nici lanternă și nici binoclu. Dar unde o fi Clopoțel? De auzit o aud dar nu o văd nicăieri”, continuă cioroiul să-și depene gândurile. ,,Coroana este suficient de deasă să mă ascundă de priviri indiscrete. Și acolo voi putea să ascult în liniște. O să-mi închipui că sunt la operă, în loja principală”, își mai spuse Gură Spartă, felicitându-se totodată pentru alegerea făcută. Prinse un moment în care i se păru că toți sunt concentrați asupra cântăreței și parcurse distanța de la boscheți până la dud într-o fracțiune de secundă. Se adăposti în coroana bogată a copacului și se lăsă pradă visării. Vocea de neegalat a lui Clopoțel îi întoarse gândurile înspre tinerețea de mult trecută dar niciodată uitată. Începu să îngâne una dintre melodiile micuței liliac și să danseze. ,,Melodia asta o cânta orchestra din chioșcul din parcul central al orașului când eram foarte tânăr și mergeam la bal. Doamne, ce frumos era! Și ce demult a fost! Parcă totuși, ieri…”, își aminti Gură Spartă. Și continuă să fredoneze, să se legene și să facă piruete printre ramurile dudului. Când Clopoțel începu aria Violettei de Verdi, cioroiul, care era mare amator de muzică de operă și un extraordinar admirator al lui Giuseppe Verdi, vru să o vadă cu orice preț pe micuța Clopoțel. O frenezie nebună puse stăpânire pe el dintr-o dată. ,,Trebuie să o văd neapărat. Așa ceva nu pot să ratez!” își zise el și începu să sară din creangă în creangă în speranța de a o vedea. Dar micuța nu era niciunde. I se auzea doar glăsciorul din ce în ce mai puternic și emoționant. La un moment dat, o zări. Clopoțel atârna pe cea mai joasă creangă a dudului, cu capul în jos ca orice liliac. Și ca o cântăreață de operă în devenire, în timp ce cânta, ea și interpreta aria, astfel că, toate trăirile Violettei erau acolo, în fața publicului, aduse la viață de acel ghemotoc cu blăniță și aripioare aproape transparente. Gură Spartă se opri pe ramura stufoasă de deasupra încercând să nu-și deconspire poziția. Pentru că nu se putea apropia mai mult, se propti bine pe picioarele lui bătrâne, se aplecă și-și alungi gâtul cât putu de tare, sperând să o vadă pe Clopoțel în toată splendoarea ei de cântăreață debutantă.  Dar ghinioanele se țineau lanț ori de câte ori cioroiul se afla în preajma liliecilor. De data aceasta, Gură Spartă se dezechilibră și o luă în picaj, cu ciocul înainte. Își desfăcu aripile sperând să reușească să se redreseze la timp și să zboare fără a fi zărit. Nicio șansă. În cădere, lovi cu capul creanga de care stătea atârnată Clopoțel, apoi o izbi cu aripa stângă după care căzu grămadă la pământ. Izbitura îi încetinise căderea dar când se dezmetici, era întins pe spate, cu picioarele ridicate iar în jurul lui, liliecii și cei doi arici făcuseră cerc. Fețele lor exprimau mirare dar și îngrijorare. Cu toate acestea, orice ochi experimentat ar fi putut să vadă unda de amuzament de pe chipul lui Bob de Mazăre și bineînțeles că aceasta nu-i scăpă nici bătrânului cioroi. Situația era de-a dreptul ridicolă. Înaripatul, nu numai că-și deconspirase prezența fără să vrea dar se și făcuse de râs. Preț de câteva momente, cele două tabere se priviră intens după care liliecii și aricii se apropiară încercând să ajute victima împrejurărilor. Numai că Gură Spartă nu dorea să fie ajutat de ,,inamici”. Le opri avântul întinzând o aripă și croncăni destul de șifonat.

-N-am nevoie de ajutorul vostru. Mă descurc și singur!

Micuța echipă făcu un pas îndărăt fără să scoată o vorbă. Cercul din jurul lui se lărgi și cioroiul putu să vadă cerul negru de deasupra. ,,Au dispărut stelele și luna”, mormăi mirat și dădu să-și miște picioarele. Își auzi pocnind încheieturile și simți o durere puternică în spate. ,,Cred că o să mor aici întins pe spate de față cu ăștia. Și mă mai doare și capul. Pesemne că l-am lovit de ceva în cădere…Asta îmi mai lipsea acum, să rămân paralizat și să-mi sfârșesc zilele împachetat în bandaje și proțăpit în atele ”, gândi cu ciudă. ,,Nu mi-ar strica o mână de ajutor dar nu pot să o cerșesc, mai ales de la lilieci și arici! Mai bine aștept să mor!”, concluzionă el. Își lăsă moale corpul și închise ochii așteptând ceea ce credea el că va fi un sfârșit lent. Ca și cum i-ar fi ghicit gândurile, Freddy se apropie de el și-l atinse ușor.

– Vă ajut eu să vă ridicați, domnule Gură Spartă. Nu puteți rămâne întins aici. Ce vă doare?

– Nu mă doare nimic și nu am nevoie de nimeni. Pot să mă ridic și singur!, se răsti cioroiul. Dă-te la o parte și lasă-mă-n pace, liliac nesuferit!

– Vino, dragul meu, interveni Foiță cu blândețe. Sunt sigură că domnul Știe – Tot se va descurca până la urmă. Haideți să strângem, mai bine, că vine ploaia, curând. Norii aceștia negri de deasupra noastră nu sunt semn bun. Bob și Țepi, vă rog să căutați lucrurile domnului cioroi și să i le înapoiați. Atât putem face pentru el!

Nimeni nu mai îndrăzni să spună ceva. Tonul ironic și categoric al Foiței nu lăsase loc pentru comentarii. Trilurilor vesele din urmă cu câteva momente le luă locul o tăcere apăsătoare. Freddy părăsi primul locul incidentului fără să se uite în urmă. Se apropie de focul de tabără care încă ardea vesel și rămase acolo. Apoi, Foiță de Aur se întoarse pe călcâie și se îndreptă spre lespedea de piatră pe care se aflau resturile picnicului. O urmară Trifoi cu Patru Foi și Clopoțel. Între timp, Bob și Țepi căutară și găsiră lanterna, ochelarii și binoclul cioroiului și i le înapoiară. Fără să le mulțumească, acesta făcu o ultimă sforțare și se ridică în picioare. Își puse ochelarii pe nas, își atârnă binoclul după gât, aprinse lanterna și zbură pe creanga de care atârnase Clopoțel. De acolo, de sus, se uită peste umăr, la cele două familii. Simți o ciudă nemaipomenită când văzu că nimeni nu-l băga în seamă.

-Nesuferiți și urâți!, croncăni el întorcându-le spatele, deschizându-și coada în evantai și ridicând-o ca semn de dispreț total. Apoi își luă zborul.

Dar cineva îi văzuse totuși, gestul. Bob. Departe de a se supăra, adolescentul liliac începu să râdă cu hohote. Gură Spartă îl auzi din depărtare și știu că Bob râdea de el. Dar nu mai era nimic de făcut. Nu putea șterge cu buretele întâmplările din seara aceea. Se făcuse de râs nu numai pentru că trăsese o trântă zdravănă ci și prin felul în care reacționase atunci când Freddy se oferise să-l ajute. ,,M-am purtat ca un copil prost. Și Bob și-a dat seama. E prea inteligent ca să nu știe. Ochii lui negri spun tot. Și eu m-am făcut de râs în fața lui! Pasăre proastă ce sunt!”, își reproșă el în timp ce se odihnea pe gardul ce despărțea grădina de micul cimitir. Vântul începu să sufle dintr-o dată cu putere aplecând crengile copacilor din jur. O picătură mare de ploaie îi căzu pe cap.

– Vai de mine, o să mă facă ciuciulete până ajung acasă, dacă nu mă grăbesc! Nici nu mi-a trecut prin minte să-mi iau umbrela. Când am venit încoace era senin și frumos. Ca în serile de vară lungi și calde din copilăria mea. Dar acum totul s-a schimbat. Au ajuns tinerii ăștia obraznici să fie mai deștepți decât noi, cei în vârstă! Cred că ar trebui să mă mut. Poate undeva în centru, în parc. Aici nu mai e de stat. Toată ziua bună ziua lilieci și arici și arici și lilieci. Pe unde te întorci numai de ei dai! M-au colonizat! Au ajuns să mă calce pe picioare și să-mi facă viața un coșmar. Iar eu am nevoie de o bătrânețe liniștită, fără adolescenți cu aere și mini-vedete în devenire!

Gură Spartă vorbea cu sine cu voce tare. În depărtare se auzi o bubuitură și o panglică de lumină brăzdă cerul. O altă picătură de ploaie îi ateriză pe spate zbârlindu-i penajul.

– De data asta chiar că plec!, spuse el repede și se avântă înspre clopotniță. Crengile nucului din cimitir trosneau sub rafalele de vânt. ,,O să fie o noapte grea. Cred că vine furtuna. Mă duc să mă adăpostesc acasă. Acolo sunt în siguranță”. Și intră ca un glonț în coroana copacului.

                                                                            ***

Între timp, în grădina de legume, Freddy, Bob și Țepi turnau apă din sticlele de plastic pe care le aduseseră cu ei peste focul de tabără care se stingea de acum. Flăcările roșii și galbene care se înălțaseră vesele până la cerul violet al nopții de mai se transformară în cărbuni negri care fumegau. Picături mari și calde de ploaie cădeau din norii negrii de deasupra ușurându-le munca. Luna se ascunsese și ea. Felinar și prietenii lui, scântei în noapte, dansau în continuare în bolul din mijlocul lespezii de piatră care servise drept masă pentru picnic.

– O să venim cu voi o bucată de drum, dacă vreți, să vă luminăm calea, zise Felinar.

– Mulțumim, Felinar drag, deși voi știți că noi, liliecii ne descurcăm foarte bine mai ales pe întuneric, iar de tanti Trifoi și Țepi, nu am ce zice. Ei sunt cei mai buni!, îi răspunse Clopoțel.

– Știu asta, Clopoțel, dar m-am gândit să mai petrecem puțin timp cu voi…

– Ah, asta da, Felinar. E-așa de bine și de haios când ne întâlnim. Haideți într-o zi la noi, să ne jucăm în cimitir. Sau în bisericuță. Nu ne-am mai jucat de cinci sute de ani!

– Ei, nu exagera, Clopoțel! Auzi, cinci sute de ani! Știi cât înseamnă asta? Nimeni nu trăiește așa de mult!!!

– Păi, atunci, mai puțin. Ia să vedem…N-ați mai fost la noi demult! E bine așa?

– Da, așa e foarte bine și ai dreptate. Nu știu ce am tot făcut dar nu ne-am mai întâlnit și nu ne-am jucat de multă vreme deși locuiți la o aruncătură de băț de noi. Chiar vorbeam cu trupa veselă despre asta într-o zi. Tu mergi la grădiniță din nou, nu-i așa?

– Da, da. În fiecare săptămână. Și mai am și lecțiile de muzică, în fiecare după-amiază. Dar vreau atât de mult să ne jucăm împreună! Mi-e dor să zbor cu voi și să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.

– Zilele sunt mai lungi acum, Clopoțel și nopțile sunt calde și parfumate, interveni Bob de Mazăre care-și terminase treaba cu focul de tabără. Mai rămăsese doar scrumul din el. După ce termini cu muzica după-amiaza, poți să-ți faci puțin timp și pentru prietenii tăi licurici, ce zici? O să ies și eu cu voi în cimitir sau în bisericuță în loc să mă duc la vânătoare cu mama și tata. Ai vrea?

– Chiar ai face asta pentru mine, Bob?, îl întrebă micul ghemotoc în timp ce fața i se deschise într-un zâmbet larg.

– Bineînțeles! Ce nu fac eu pentru surioara mea! Meriți și tu să te simți bine cu fratele și prietenii tăi după atâta muncă. Și eu vreau să fac asta pentru tine.

– Mulțumesc, Bob. Mulțumesc! Să vezi ce o să ne mai distrăm!, se bucură Clopoțel.

– Iar eu o să fiu prin preajmă, dacă mă primiți, intră și Țepi în conversație. Și putem să-l luăm și pe Pișcot cu noi. E destul de mare și el, de-acum.

– Ooo, ce bine că vii și tu cu noi, Țepi!, strigă Clopoțel bătând din aripioarele ei delicate.  Da, da, Pișcot e de-o vârstă cu mine, numai din altă lună.

– Așa este, draga mea, aprobă Foiță de Aur. Pișcot s-a născut în februarie iar pe tine te-am serbat luna trecută, în aprilie. Deci, aveți amândoi cinci ani deja și ar trebui să vă comportați ca doi copii mari!

– Dar eu încerc, mami!

– Atunci așa să fie, Clopoțel. Iar acum, te rog vino și ajută-ne pe mine și pe tanti Trifoi să terminăm de strâns de aici și să plecăm că uite, vine ploaia.

– Cred că mai degrabă furtuna, zise aricioaica. S-a pornit și vântul. Uite-l cum îndoaie crengile copacilor. Băieți, ați terminat cu focul?

– Da, Trifoi, aici totul e în ordine, îi strigă Freddy. Hai să ne grăbim. Avem un drum până acasă și trebuie să ducem și coșul.

– Care e foarte ușor de-acum, adăugă cu mândrie, Bob.

– Am avut noi grijă să-l golim cât ai zice pește, se lăudă și Țepi.

– Dar și eu l-am golit, nu se lăsă Clopoțel mai prejos.

-Ai dreptate, ghemotocule, îi răspunse Bob mângâind-o cu tandrețe pe creștet. Tu mănânci cât un uriaș deși ești mică mică!

– E totul în regulă, copii?, întrebă Freddy. Să mergem până nu ne prinde ploaia. Bob, luăm amândoi coșul. Foiță, tu ia-o înainte cu Clopoțel. Noi venim cu Trifoi și Țepi. Ne vedem la gard. – Bine, dragul meu. Să mergem.

– Ah, Țepi, poți tu să iei bolul cu licuricii, te rog?

– Sigur, nenea Freddy. Până unde veniți cu noi, licurici?

– Până la gard. O să ne adăpostim în boscheții de acolo. Sunt deși cu frunze mari care nu lasă ploaia să ajungă la noi, răspunse Felinar care era liderul micului grup luminos și unul dintre prietenii cei mai buni ai lui Clopoțel.

Mica trupă se puse în mișcare. Picături uriașe de ploaie cădeau din ce în ce mai des iar vântul de primăvară târzie bătea tot mai puternic. Foiță de Aur și ghemotocul ei cântăreț ajunseră la gard destul de repede în ciuda rafalelor de vânt care le îngreunau zborul.

– Să te ții strâns de mine, Clopoțel, o avertizase Foiță, în caz că bate vântul foarte tare, să știu că ești în siguranță, lângă mine.

– Bine, mami, așa o să fac. Dar de-acum sunt mare și destul de puternică să nu mă întoarcă din drum niciun vânt care suflă mai tare, se apără Clopoțel deși se prinsese cu nădejde de picioarele mamei.

Ajunse la gard, fetele lui Freddy se opriră să-și tragă sufletul. Gardul era, de fapt, un zid gros de piatră  vechi ca cimitirul care, după ani întregi în care își făcuse datoria, căzuse pradă trecerii timpului și delăsării omului iar acum avea, din loc în loc, câte o spărtură la nivelul solului, prin care micii locuitori patrupezi ai cimitirului, care nu zburau și nu săreau, treceau dintr-o parte într-alta. De data aceasta, trupa terestră condusă de Freddy trecu printr-una dintre găurile zidului. Și fiindcă aceasta era suficient de largă, Bob profită de ocazie  să-și demonstreze abilitățile de zbor și tâșni prin spărtură. Nimeni nu-i aplaudă reușita pentru că nu era nici timpul și nici locul pentru așa ceva. Nimeni, cu excepția Clopoțelului care bătu din aripi fascinată de performanța fratelui ei mai mare.

-Bravo, Bob, bravo!, strigă ea, fascinată.

Nici nu apucă să termine că se dezechilibră și se rostogoli până în iarba de la piciorul zidului, strigând încă, ,,Bravo, Bob!”. Inima Foiței se făcu cât un purice de frică. Ceilalți se repeziră să o caute. Iarba era destul de înaltă iar ghemotocul era mic și greu de găsit. Și în plus, niciunul dintre cei prezenți nu știa sigur cât de întreagă ajunsese Clopoțel în iarbă. Freddy îi chemă în ajutor pe Felinar și prietenii lui luminoși. Lilieci și licurici zburau în cercuri pe lângă zid, încercând să-și dea seama unde se rostogolise Clopoțel, în timp ce Trifoi și Țepi dădeau la o parte săbiile înalte ale ierbii.

-Clopoțeeel! Clopoțel! Unde ești, ghemotocule?, strigau toți sperând să primească un semn.

Iar acesta nu se lăsă mult așteptat. De undeva din iarbă, se auzi un glăscior melodios și binecunoscut tuturor.

– Sunt aici, lângă zid, în iarbă!

– Ești bine?, vru să știe Foiță imediat.

– Da, sunt bine. Mă doare puțin capul într-o parte. Cred că m-am lovit de zid ca cioroiul de creangă în timp ce cântam eu astă-seară, veni răspunsul amuzat al ghemotocului.

– E bine că poți să te amuzi acum, după așa o întâmplare, îi spuse mustrător Freddy. Ți-am spus de atâtea ori să fii atentă pe unde mergi și ce faci, dar ești mereu cu capul în nori. Mișcă puțin iarba să vedem unde ești.

– Aici sunt!, se auzi din nou glasul lui Clopoțel în timp ce, undeva, lângă zid, iarba începu să se dea la o parte și capul ghemotocului ieși din ascunzișul verde.

– Aici erai, deci, copil rău și neascultător ce ești!, veni și rândul lui Foiță să o certe. Am crezut că mor de spaimă când te-am văzut luând-o la vale.

– Ca pe tobogan, se grăbi să adauge fericită, Clopoțel.

– Văd că încă îți arde de glume, deși nu e cazul. Toți am fost foarte speriați. I-am chemat și pe licurici să ne ajute.

– Dar, tati, nu am pățit nimic. Doar mă doare puțin capul…

– Bine, dar să fii mai atentă altă dată, draga mea. Și acum, să mergem că uite, s-a întețit și ploaia și deja fulgeră foarte des. Licurici, mulțumim de ajutor! Duceți-vă și adăpostiți-vă de ploaie și de vânt.

– N-aveți pentru ce să ne mulțumiți, nenea Freddy. Mai ales când e vorba de Clopoțel. Mă bucur că ești bine, ghemotoc!

– Sunt bine, Felinar. Să veniți pe la noi!

– Venim, Clopoțel, venim! Noapte bună, tuturor!

Cu aceste cuvinte, trupa luminoasă se îndepărtă. Cei rămași se regrupară și o luară înspre bisericuță, printre mormintele vechi. În depărtare se auzi o bubuitură iar cerul fu brăzdat din nou, de câteva panglici luminoase. Ploaia cădea deja  în ropote.

-O să fie o noapte furtunoasă așa că, să ne grăbim, îi îndemnă Freddy.

Trifoi și Țepi se adăpostiră în modesta lor locuință din mormântul de lângă bisericuță. ,,Noroc că am adus lespedea aceasta de piatră și am înălțat podeaua că altfel astăzi puteam să ne dăm cu barca în casă”, își zise aricioaica. Puse punga cu tortul pe o policioară și pregăti paturile.

– Hai la culcare, Țepi. Până mâine nu putem face altceva decât să dormim. Să sperăm că furtuna nu va face pagube foarte mari.

– Nu-ți face griji, mami. Va fi bine, veni răspunsul calm al fiului. Noapte bună!

– Noapte bună, dragul meu și vise frumoase!

Familia lui Freddy intră în bisericuță printr-o fereastră care stătea mereu descuiată. Deși micul monument era închis publicului, moș Toma lăsa întotdeauna fereastra aceea puțin întredeschisă pentru micii lilieci care erau înscriși la școala de muzică și nu locuiau în clopotniță. Fereastra era folosită și de comunitatea din cimitir în caz de urgență. Altfel, liliecii intrau și ieșeau din clopotniță prin gemulețul rotund din acoperiș care îi provocase atâta suferință lui Gură Spartă.

Acasă era cald și bine. Freddy se asigură că fereastra rotundă era bine închisă. De afară se auzeau bubuiturile înspăimântătoare ale tunetelor și din când în când, câte un  fulger lumina  întunericul din clopotniță. Ploaia răpăia pe acoperiș.

-Doamne, ce noapte!, zise Freddy. N-am mai văzut așa ceva de când eram copil și locuiam la vilă. Atunci a fost rupere de nori.

– Așa e și acum, fu de acord Foiță. Auzi cum bubuie cerul, parcă se rupe! Haideți mai bine să ne culcăm. Dimineață o să fie din nou soare și cald. Copii, în pat!

– Acum, mami, îi răspunse Clopoțel imediat, întinzându-și aripioarele și căscând. Mi-e așa de somn!

– Eu aș sta să mai citesc. Cartea pe care am început-o zilele trecute e foarte interesantă!

– Despre ce e, Bob? Povestește-mi, te rog!, sări ghemotocul care părea că uitase dintr-o dată de somn.

– Nicio carte, Bob. Și mâine e o zi. Azi te culci!, interveni energic Foiță. Nu auzi ce e afară?

– Bine, mami. Iartă-mă. Mă duc la culcare.

– Noapte bună, dragii mei!, le ură Freddy.

– Noapte bună, tată! Noapte bună, mami!, spuseră în cor Bob și Clopoțel.

– Noapte bună, copii!, le ură și Foiță de Aur.

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s